Autopsia comunismului: Marx și pauperizarea

1. Profeția lui Marx: „Mizeria crescândă”

„Istoria” a infirmat categoric profețiile lui Marx legate de înrăutățirea continuă a condiției „proletariatului” (pe care Marx o numea „mizeria crescândă”), precum și necesitatea – dedusă din aceaste profeții – de a pune capăt capitalismului (pentru că acesta se dovedește a fi imposibil de reformat); teoria valorii-muncă și cea a „mizeriei crescânde” nu pot fi însă abandonate (sau amendate) fără a căuta și explicații de ordin teoretic ale acestui faliment. (De altfel și K. Popper, în lucrarea Societatea deschisă și inamicii ei, a încercat parcă, prin critica lor în termeni raționali, să le ofere tocmai caracterul de teorii științifice.) Pericolul de reîntoarcere la ideologie (și de la ideologie la experiment) există oricând, chiar dacă moartea ideologiilor este acum noua ideologie.

Marx pretindea că a descoperit în însăși funcționarea capitalismului o forță imposibil de controlat ce conduce la degradarea continuă a vieții muncitorilor: concurența capitalistă îl forțează (pe capitalist) să acumuleze capital pentru a supraviețui; acestă presiune îi convinge pe de-o parte să investească în tehnologii, dar în același timp îl împiedică să facă compromisuri în privința revendicărilor venite din partea angajaților (pentru a îmbunătății continuu productivitatea muncii și, respective, rentabilitatea capitalului, adică raportul dintre capitalul investit și acea parte din profit ce se întoarce în capital); astfel capitalistul va căuta să achiziționeze forța de muncă la nivelul necesar forței de muncă să își asigure mijloacele minime de subzistență.

Desigur, această afirmație suferă de păcatul oricărei simplificări, însă ea nu poate fi ignorată. Las însă la o parte critica de nuanță a acestor teorii (le voi spune teorii), ce caută să arate că anumite fenomene pe care le modelează nu au intesitatea sau efectele pe care le susține Marx sau că uneori inferarea este un procedeu eronat, ci voi încerca să arăt că în capitalism au apărut între timp alte fenomene de sens contrar și că unele dintre premizele de la care Marx a plecat (adunate din realitate) fie s-au schimbat, fie au fost schimbat.

2. Fenomenele ce inversează tendința „mizeriei crescânde”

2.1. Scăderea somajului în condițiile specializării muncii

Legatura (mai degrabă corelația) dintre suprapopulare și somaj (și respectiv exploatarea forței de munca/mizeria crescândă) , a fost (sau a putut fi) validă doar atâta vreme cât nivelul scăzut  de dezvoltare tehnologică a permis ca forța de muncă să fie folosită (aproape) oricând și oriunde (cu minima (re)specializare).  Vremea marilor industrii însă a trecut. Muncile simple din punct de vedere al complexității și totodată grele din punct de vedere al forței fizice necesare au fost preluate treptat de către mașini. Crearea și operarea mașilor  a deschis alte oportunități pentru locuri de muncă, însă noile locuri de muncă nu au mai putut fi ocupate de oricine, în orice condiții. Nevoia capitaliștilor de a investi în mașini s-a extins și în direcția investiției  în oamenii care să le creeze și mai apoi sa le opereze. A fost necesară astfel o ridicare a nivelului salarial pe o piața a muncii tot mai specializată (unde somajul într-o anumită ramură nu afecta decât parțial economia și nu mai punea presiune pe salariile altor muncitori din alte ramuri).  Iar tendința nu este (și nu poate fi), până la apariția altor fenomene, decât crescătoare…

Mai mult decât atât, ca un efect secundar, s-a născut necesitatea creșterii nivelului general de educatie în rândul viitorilor muncitori/angajați. Educația a devenit astfel un imperativ nu doar al social-democrației, care căuta să înarmeze viitorii oameni ai muncii, ci și al capitalistilor în căutare de forță de muncă cât mai eficientă și mai specializată (și deci tot mai rară). La implementarea punctului 10 din manifestul partidului comunist: „Învățământ public gratuit pentru toti copiii…”, (în majoritatea țărilor democratice) au pus umărul și capitaliști. Însă educația are și un efect de bumerang, deoarece naște o conștiință (individuală) puternică, dezvoltă nevoia de libertate și scade eficiența condiționărilor și a manipulărilor, iar un astfel de om educat nu mai poate fi „exploatat” la fel de ușor (și de ieftin) ca un muncitor din secolul trecut. El are acum forța de a înfrâna agresiunea capitalismului. Și direct – prin negocieri salariale, prin asocieri în sindicate, prin greve etc… , dar și indirect – votând, în democrație, guverne ce îi apără interesele.

Ca o paranteză: dezvoltarea AI-ului este un interes direct al capitalismului. Suntem mânați cu atâta ardoare în această direcție nu din nevoia noastră de a nu ai fi singuri în Univers sau de a-L concura pe Dzeu, ci din nevoia capitalismului de a-și recâștiga influența (pierdută) pe piața muncii, pentru a-și crește profitul.  Există atât de mult pragmatism în aceasta arie de dezvoltare tehnologică încât pot afirma cu certitudine că apariția (inevitabilă) a AI-ului va da un nou avânt capitalismului. (Cel puțin până când AI-ul va dezvolta și el „o conștiință de clasă”).

2.2. Angajații/Muncitorii ca piață de desfacere și capital

2.2.1. Progresul capitalismului nu poate continua la infinit, pentru că el consumă resurse (iar resursele sunt limitate: și puterea de muncă, și materiile prime, și posibilitățile/nevoile cumpărătorilor și – în consecință – și capitalul). (Marx prezicea că profitul raportat la capital are tendința naturală să scadă în timp). Există momente – după cum susține Marx și după cum și realitatea a arătat – în care una din resurse se epuizează: fie nu mai există forță de muncă disponibilă (în ciuda suprapopulării, vezi punctul 2.1.), fie materiile prime nu se mai găsesc, fie piețele nu mai pot absorbi produsele (supraproducție). Câtă vreme caracteristica capitalismul nu este exploatarea „proletariatului” (și împingerea ei către mizerie și către revoltă), ci pragmatismul indiferent, nu ne poate mira faptul că răspunsul capitalismului la aceste probleme poate merge în direcția ameliorării stării muncitorilor/angajaților în detrimentul profitului.

Analiza mea puctuală se referă doar la problema supraproducției și a incapacității recurente a piețelor de a înghiți supraproducția (deși și modurile de tratare ale problemei lipsei forței de muncă și a resurselor au dus uneori – direct sau indirect – la creșterea salariilor – și, respectiv, a condițiilor de viață – ale muncitorilor). Piața liberă este cea care îi aduce capitalistului profitul și îi oferă indicii privind evoluția ulterioară a afacerii și a profitului. Un declin al pieței (datorat prețurilor produselor, scăderii interesului cumpărătorilor, numărului scăzut de cumpărători etc…) nu poate decât să înspăimânte. Deși, până la un punct,  în perioada capitalismului timpuriu și neîngrădit, cumpărătorii (agenții ce acționau în piața liberă) și muncitorii au fost separați (căci pentru muncitori nu se punea decât problema supraviețuirii, nu a viețurii!), la un moment dat s-a luat în calcul și introducerea muncitorilor în piața liberă (în vederea lărgirii capacității de absorbție a pieței). Însă acest lucru nu s-a putut realiza – practic! – decât prin mărirea salariilor muncitorilor, tocmai pentru ca aceștia să capete o putere mai mare de cumpărare. Avantajul în final a fost al „capitaliștilor”, dar muncitorii au ajuns și ei să profite de pe urma capitalismului: li s-au mărit salariile și au putut să își achizitioneze hrană mai bună, locuințe și diverse produse care le-au îmbunătățit viața. Binenteles la „preturi de necesitate” mai mari decat “costurile de producție”, în beneficiul capitaliștilor angajatori.

(Notă: Să nu ne amăgim! Profitul capitaliștilor a continuat să existe, iar procesul de centralizare a capitalului și de creștere a distanței dintre bogați și săraci a crescut, chiar dacă în valoare absolută săracii au devenit mai „bogați”. O analiză foarte bună a acestui fenomen în actualitate se găsește în cartea „Capitalul în sec XXI” de Thomas Piketty).

2.2.2. Am trecut din era capitalului în era informației, din era industriilor în era serviciilor, din era cantității în era calității. Muncitorul/angajatul, ca deținător de informație  (și ca utilizator specializat de tehnlogie – vezi punctul 2.1.),  a început să fie mult mai important pentru capitalist, (uneori mai important decât capitalul însuși). Afacerile secolului XXI sunt obligate să trateze anumite resurse umane cu aceeași grijă cu care tratează capitalul (cel puțin acele resurse umane implicate în inovatie), căci acele resurse umane sunt indispensable obținerii profitului. Iar în acest caz respectivele resurse umane nu doar că vor fi plătite mult mai bine, dar calculul plății lor se va face luându-se în calcul la profitul (ce depinde de ele).

Din punctele 2.1., 2.2.1 și 2.2.2. putem deduce că (în ciuda creșterii distanței dintre bogați și săraci) nu se va ajunge la împărțirea societății în doar două clase („capitaliști bogați” (termenul este o tautologie) și muncitori săraci trăind la limita subzistenței), după cum profețea Marx (ca premiză la binecunoscuta lui „revoluție socială”). (Putem deduce, dar și observa, căci trăim un astfel de scenariu). De altfel nici dialectica hegeliană nu presupune că apariția sintezei înseamnă cu necesitate distrugerea tezei și a anti-tezei.

2.3. Democrația ca frână a capitalismului neîngrădit

Friedrich Hayek susţinea că libertăţile politice au condus la apariţia şi dezvoltarea capitalismului. Fiecare individ s-a simţit liber să producă, să se asocieze, să vândă, să investească etc…, pentru ca, în final, să devină bogat; iar unii au reușit. Dacă însă acceptăm că liberalismul timpuriu (pur filozofic) a dus (alături de alte cauze) la apariția capitalismului și a pieței libere, cu siguranța capitalismul a exercitat mai apoi presiuni în direcția răspândirii liberalismului (și a democrației). Nevoia pragmatică de piețe de desfacere, de forță de muncă și de resurse a fost mai puternică (și a trezit mai mult interes) decât aspirația spirituală individuală și comunitară spre liberatate și liberalism. Însuși Marx afirma că „Sistemul capitalist este nu numai un sistem al liberei concurențe, ci de asemenea se bazează pe exploatarea muncii străine din punct de vedere formal libere”. Dar libertatea de conștiință conduce în mod direct și neechivoc la democrație. Iar în democrație (unde – cel puțin teoretic – forța Socialului (sărac – adică fără Capital) se face simțită, în condițiile în care masa muncitorilor/angajaților excede cu ordine de mărime masa deținătorilor de Capital) tendița este de a introduce măsuri de temperare a avântului „exploatatorilor” capitalisti: legi antitrust, legi de protecție socială, legi ale somajului, legi ale concurenței, legi ale salarizării (cu controlul salariului minim), legi ale sindicatelor etc…

Democrația a pus capăt (într-o măsură mai mare sau mai mică) capitalismului neîngrădit (așa cum există el pe vremea lui Marx) și în continuare poate aduce și alte ameliorări fără a sugruma impulsul creativ și progresist al capitalismului. Desigur, există spectrul interventionismului exagerat și al etatismului (care conform celor sustinute de H.R.P.  renaște și întretine gândirea comunistă), însă putem spera că avem acum maturitatea de a aplica moderația în orice experiment social și economic.

În loc de încheiere

Într-adevar, „Istoria” a infirmat previziunile lui Marx, însă nu trebuie uitat ca un profet util nu este profetul care nu dă greș niciodată, ci este profetul a cărui profeții sumbre nu se îndeplinesc (mai ales dacă contribuie la neîndeplinirea lor, transformând profeția în avertizare sau amenințare).  Nu este exclus ca lectura Captalului să fi fost făcuta cu multă atenție nu doar de comuniști, ci și de capitaliști, iar aceștia să fi ales ei înșisi calea compromisului și a reformei (care să încludă creșterile salariale – subiectul articolului) pentru a evita posibilele și probabilele profeții ale lui Marx.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*