Dictatura „reprezentanţilor”

Fără urmă de tăgadă, „democraţia” postdecembristă şi-a arătat adevărata faţă: nu-i altceva decât o mizerabilă „democratură”, o dictatură distructivă, exponenţial mai rea decât cea de dinainte de 1989 şi decât oricare alta din Istoria României, despre care nu s-a scris în „Istoria loviturilor de stat din România”. Recentele şi din ce în ce mai agresivele acţiuni antiromâneşti din lunga seria a ne-partidului U.D.M.R. sunt încă la ordinea zilei. Moştenitori genetici ai gândirii lui Attilla Hunul, al lui Ducso Csaba, Miklós Horthy şi Wass Albert – via Budapesta -, mulţi neohorthyşti de la U.D.M.R. cer statului român privilegii, nu drepturi, vor autonomie etnică şi teritorială, vor Ardealul pentru Ungaria şi cer anularea Tratatului de la Trianon, vor ca limba română să nu mai fie limba oficială a statului român, se erijează în mod nejustificat ca reprezentanţi ai întregii comunităţii maghiare cu care românii vor să trăiască în bună înţelegere.

Contrar intereselor Ţării, cei abilitaţi să asigure respectarea prevederilor Constituţiei României, să stabilească ordinea şi buna convieţuire „dorm în cizmele statului”, pe banii  şi în dauna contribuabilului român. După ce „Inamicul public nr.1” a fost „neutralizat” şi găzduit la Rahova, după ce prim-ministreasa fără sinapse, a semnat Pactul cu diavolul, fudulă tare că numele ei a devenit celebru prin „performantele” gafe, dar şi de eventuala sa nominalizare la cursa prezidenţialelor s-a apucat să arunce în Monitorul Oficial cu fel de fel de O.U.G.-uri neroade şi dăunătoare Ţării şi Neamului Românesc şi, fiindcă ăsta a fost Befehl-ul Führerului, să facă favoruri neprietenilor românilor,

După 23 august 1944, în perioada aservirii absolute Moscovei, România, ca ţară sub ocupaţia militară a Armatei Roşii (1944-1958), în posturile-cheie, de conducere, de represiune, în direcţiiile ideologice şi culturale a fost impusă prezenţa majoritară a unor elemente alogene, în special evrei sau proveniţi din familii evreieşti, care, au acţionat pentru distrugerea majorităţii intelectualilor români şi uneori, chiar a altor evrei. Se pare că abuzurile comise în anii ’50 de către unii dintre aceştia au fost uitate iar responsibilitatea, cel puţin morală, ar trebuii recunoscută şi asumată de urmaşii lor. După evenimentele din 1989, Ellie Wiesel, al cărui nume (nu tocmai onest, după cum afirmă fratele adevăratului Wiesel de la Auschwitz) îl poartă o instituţie a statului român a zbierat în faţa camerelor de televiziune „România a ucis! A ucis! A ucis!”. De fapt, trăim zilele în care Ea este pe cale de a fi  ucisă…

De la fostul preşedinte Ion Iliescu ni se trage „fericirea” de a avea parte de un „institut naţional” (fără a se preciza în slujba cărei naţiuni se află) pus sub oblăduirea directă a prim-ministrului configuraţiei administrativ-geografice cu denumirea România. Institutul este un hibrid rezultat din „Народный Kомиссариат Bнутренних Дел” (Н.К.В.Д. – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne înfiinţat în tenebrele anului 1917, la Moscova), şi ale „Geheime Staatspolizei” (Gestapo – Poliția Secretă de Stat a celui de-Al Treilea Reich). În perioada 1946-1949, dreptatea învingătorilor a decis ca Н.К.В.Д., copil de suflet al unuia dintre învingătorii celui de-Al Doilea Război Mondial să-şi continue nederanjată activitatea criminală, pe când cea de-a doua, creaţie a Germaniei naziste – deci a unui stat învins -, a fost declarată organizaţie criminală. Acolo, la Nürnberg „imparţialitatea” criminalilor învingători a fost „administrată” criminalilor învinşi…

Cei de la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel”  (I.N.S.H.R.-E.W.), nu vor să ştie nimic de Basarabia, de nordul Bucovinei, de Ţinutul Herţa şi Transilvania anului 1940, de Aiud, Sighet, Piteşti, Râmnicu Sărat sau de Canal. Este firesc să-i preocupe soarta evreilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, dar în mod regretabil şi de nepermis, au „uitat” de crimele şi persecuţiile comise contra românilor în acel blestemat Holocaust Roşu. Pentru înţelegere şi comparaţie, numele celor instalaţi în scaunele decizionale ale diferitelor domenii de activitate în anii ’40-’50 îndreptăţeşte afirmaţiile evreilor:

– Norman Finkelstein: „[…] „Campania care se desfăşoară sub ochii noştri, având ca scop escrocarea de bani a statelor occidentale (şi a României – n.n.) pentru « victime ale holocaustului lipsite de posibilităţi », instrumentată de Industria Holocaustului, a adus statura morală a martiriului lor la nivelul unui cazinou din Monte Carlo”.

– Wilhelm Filderman, unul dintre fondatorii Uniunii Evreilor Pământeni (1909): „În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită […] Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare […] Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor […] a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol. […] poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, […] Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne”.

–  Teşu Solomovici: „Într-un fel îi datorez viața aceluiași mareșal Ion Antonescu și ca mine îi datorează lui Antonescu viața aproape toți evreii din vechiul regat”.

Urmaşii Anei Pauker şi ai lui Silviu Brucan se poartă în România de parcă „Dumnezeu a măsurat pământul şi a dat evreilor pe goimi (neevrei – n.a.) cu tot ceea ce ei posedă”, motiv pentru care numele „uitate” ale unor torţionari ai Neamului Românesc şi făptuitori ai Holocaustului Roşu trebuiesc reamintite:   Ana Pauker (Hannah Rabinsohn alias „Stalin în fustă”), Teohari Georgescu (Burach Teskovich), Gheorghe Apostol (Aaron Gershwin), Lothar Rădăceanu (Lothar Wuertzel), Iosif Kişinevsky (Ioska Roitman), Liouba Kişinevschi, Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Petre Borilă (Iordan Dragan Russev), Vasile Luca (Lukacs Laszlo), Alexandru Moghioroş (Balogh Joszef), Silviu Brucan (Saul Brukner), Emil Bodnăraş (Emilian Botnarenko), Walter Roman (Ernő Neuländer), Miron Constantinescu (Mehr Kohn), Alexandru Bârlădeanu (Saşa Goldenberg), Leontin Sălăjan (Szilágyi Leon), Gheorghe Gaston Marin (Ghiuri Grossmann), Leonid Tismăneanu (Leon Moiseevici Tismeneţki), Dionisie Patapievici (sau Dionis, sau Patapiewicz Denys, sau Patapicovici), Avram Bunaciu (Abraham Gutman), Gheorghe Stoica (Moscu Kohn), Maxim Berghianu (Maximilian Bergmann), Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenco) zis Pantiuşa, Dumitru Coliu (Dimităr Kolev), Ion Vinţe (Vincze János), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Mihai Dulgheru (Mişa Dulbergh), Mihai Florescu (Misha Iakobi), Ana Toma (Ana Grossman), Alexandru Sencovici (Szenkovits Sàndor), Ştrul Mauriciu, Moises Haupt, Ştefan Coller (Koller), Feller Moritz, Mirodan (Alexander Zissu Saltman)… Aurel Baranga (Ariel Leibovich), Marcel Breslaşu (Mark Breslau), Jules Perahim (Iulis Blumenfeld), Nina Cassian (Renée Annie Cassian), Veronica Porumbacu (Veronika Schwefelberg), Alexandru Graur (Alter Brauer), Alexandru Toma (Solomon Moscovici), Ion Călugăru (Ştrul Leiba Croitoru), Maria Banuş (fiica lui Max Banush de la Banca Marmorosch Blank), A.E. Bakonsky (Anatol Eftimievici Baconsky), Ovid S. Crohmălniceanu (Moise Cohn), Alexandru Jar (Alexander Avram), Mihail Davidoglu (Moise Davidson), Ion Vitner (Iţic Wittner) şi mulţi, mulţi alţii.

Urmare a primirii în urmă cu doi ani de la American Jewish Committee (Comitetul Evreiesc American) a distincţiei „Lumină popoarelor”, încă actualul chiriaş de la Cotroceni a promis ca de obicei marea cu sarea… şi  înfiinţarea unui Muzeul Național (iar „naţional”? al cărei naţiuni? – n.n.) de Istorie a Evreilor și al Holocaustului din România (M.N.I.E.H.R.). Dacă e s-o luăm în ordinea interesului naţiunii române, mai întâi ar trebui înfiinţat un Muzeu al „Holocaustului Roşu” al Românilor (M.H.R.R.) comis de mulţi dintre  cei din lista (incompletă) prezentată, abia apoi unul pentru „alte naţionalităţi”.

Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.), nu a solicitat ci a ridicat pretenţii, astfel încât acest muzeu să repete la nesfârşit încriminările nedrepte ale Wieselului premiat cu „Steaua României, pentru că: M.N.I.E.H.R. ar fi „o instituție strict necesară societății românești, atât din prezent cât și din viitor. Un loc care prin prezentarea istoriei și a tradițiilor evreiești din țara noastră are șansa de a deveni un centru de educație, o sursă de toleranță, de implicare civică […] este necesar ca muzeul să fie coordonat de I.N.S.H.R.-E.W. și mai ales că trebuie realizat într-o zonă centrală” (Silviu Vexler). Deci nu la Ploieşti, nu la Satu Mare, nu la Cluj, nu la Iaşi, nu la Caransebeş sau Botoşani! Musai în Capitala Ţării, musai în buricul Cetăţii lui Bucur, musai…, că altfel  nu dă bine. De demagogia „toleranţei” unisens suntem sătui şi dacă tot trebuie s-o spunem pe şleau, în România, nici evreii, nici maghiarii, nici ţiganii, nici saşii nu trebuie să fie „mai egali” decât românii. Legea este una singură, pentru toţi cetăţenii Ţării.

Nu oamenii comunităţii evreieşti, ci auto-declaraţii ei reprezentanţii ignoră sau sfidează principiile internaţionale de drept, ale bunului simţ şi împreună cu neschimbabilul şef al „institutul naţional” cu veleităţi de comisar,  taie şi spânzură, condamnă şi recondamnă valorile naţionale autentice româneşti, iniţiază legi anticonstituţionale şi cer cu mult tupeu orice le trece prin cap, fără a da nimic României. Necazul este că în discriminabila lor „toleranţă”, aleşii neamului aprobă la foc automat orice nerozenie le cer partidele (şi nu doar partidele).

„Cel mai important evreu din Europa”, Wilhel Filderman, spunea – şi era cel mai îndreptăţit s-o facă: „[…] populația românească nu este antisemită!”, dar să nu se mire domnii „reprezentanţi” când tot agitând spiritele precum U.D.M.R.-iştii în cazul cimitirului de la Valea Uzuluui, s-ar putea instala o atitudine împotriva celor care sfidează legile şi pe români. Ar fi  păcat, nedrept şi în total dezacord cu firea românului şi cu actul fundamental al ţării. Privind altfel, oricine poate observa diferenţa ca de la cer la pământ dintre actualii reprezentanţi ai Comunităţii evreieşti şi eruditul profesor, doctor în medicină și chirurgie al Facultății de Medicină București, șef al catedrei de virusologie de la Institutul de Medicină și Farmacie București – evreul pământean Nicolae Cajal care a făcut cinste etniei sale, comunităţii evreieşti şi României. A fost un bun evreu-român! Nivelul de instruire să fie cauza ? Vremurile se schimbă…

Cu amărăciune în suflet, mă văd obligat să-I dau dreptate primarului băimărean Cătălin Chercheş: „Această ţară nu mai este Ţară! Această ţară este o ţară de slugi! Iar slugile sunteţi dumneavoastră şi noi, nu cei care conduc instituţiile. Ei îşi iau salariile şi gradele din altă parte – ori din Vest, ori şi mai din Vest ! Noi trebuie să stăm în genunchi – nu ca să ne rugăm la Dumnezeu -, trebuie să stăm în genunchi în faţa celor care ne conduc de prin Vest sau şi mai din Vest […] pentru că bocancul altor state este pus pe gâtul românilor”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*