Discipoli de excepţie ai Sf. Grigorie Teologul

Grigore – nume de inspiraţie protodacă, GREGORIOS, însemnând: inspirat, iscusit, hărăzit, veghetor. (Dicţionar Enciclopedic al Numelor de Botez-Anastasia). Numele creştin este predestinat destinului celui cel primeşte în dar la naştere.

Grigore Alexandrescu (1810-1888)

Azurul veacului al XVIII-lea şi Zorii înaintemergători ai secolului al XIX-lea au aşternut aura liricii culte peste Principatele dacoromâne. Solii acelei zidiri de lumină care au îmbrăcat veşmântul primăvăresc al romantismului în Muntenia au fost boierii Văcăreşti: Ienăchiţă, Nicolae şi Alecu, Vasile Cârlova, iar în Moldova boierul Conachi. Grigore Alexandrescu-Fiu al Cetăţii Târgovişte, capitală domnească, simpatizant al mişcării paşoptiste, militant al Unirii Principatelor, spirit de profunzime patriotică. Înzestrat genetic, copleşit de har, purtător de lumină, încărcat de originalitate, Grigore Alexandrescu vine ca un Luceafăr al Munteniei care, va da o înălţime de cuget şi o rafinată strălucire lirismului românesc. Aparenţa de pesimism întâlnită în versurile sale, dezvăluie de fapt taina nădejdii creştine că lumea e Creaţia lui Dumnezeu şi deci, Omul creştin poartă în sufletul său Chipul frumos al Creatorului.

Pesimismul la marii poeţi este de fapt un amplu exerciţiu al optimismului creator. Poeţii iau pulsul naţiei lor, starea comunităţii prezente şi-o înfiază, şi-o trăiesc, dar o redau în sensul împlinirii idealului naţional dorit de ei. În flacăra lirismului arde adâncul său spirit de analiză. Poetul prin excelenţă nu poate să facă din drama sa tragedia naţiei. Din contră, dorind permanent binele neamului, îşi reface el însuşi starea sa lăuntrică, astfel încât, meditaţia sa filosofică să concorde cu voinţa întru bine, frumos, adevăr, libertate, iubire, unire.

În poezia Umbra lui Mircea la Cozia, Grigore Alexandrescu alege două nume de referinţă: Mircea cel Bătrân, marele Voievod valah, Domnul muntean îndrăgit şi de Mihail Eminescu, neînvins nici de stihiile naturii, nici de hoardele cotropitoare care a declanşat Marea Unire a tuturor dacoromânilor şi în parte a reuşit şi Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de suflet, ctitorită peste o veche vatră monahală, desprinsă dintre frumoasele taine ale poporului român, primind darul aşezări între cele mai frumoase ctitorii. Cetatea monahală este impunătoare, demnă de Neamul ei, demnă de Voievodul ei.

Biserica mare străjuită de cele două paraclise ale căror turle se primenesc în apele legendarului Olt, l-a inspirat pe Grigore Alexandrescu în magnifica sa poezie: „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/ Către ţărmul din potrivă se întind, se prelungesc/ Ş’ ale valurilor mândre generaţii spumegate/ Zidul vechiu al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.// Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute/ Şi puternici legioane p’a ta margine-ai privit,/ Virtuţi mari, fapte cumplite, îţi sunt ţie cunoscute,/ Cine oar’ poate să fie omul care te-a îngrozit?// Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,/ Cavaler de al credinţei, sau al Tribului stăpân,/ Traian, glorie a Romei ce se luptă cu natura?/ Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?// „Mircea!” îmi răspunde dealul; „Mircea!” Oltul repetează;/ Acest sunet, acest nume, valurile îl primesc,/ Unul altuia îl spune, Dunărea se’nştiinţează,/ Ş’ale ei spumate unde către mare îl pornesc.”  (Grigore Alexandrescu, Opere Complete Poezii şi Proză. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti)

Cozia a mai fost preţuită de Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Ceauşescu. Un grup de monahi ai mănăstirii au trecut tainic munţii în Ardeal înştiinţându-şi fraţii de acolo de Ceasul izbăvirii lor adus de Mihai Viteazul. Stăreţia i-a dăruit Domnului Unirii –„20.000 de aspri-argint şi 20 de cântare de plumb” (Valeriu Anania, Cerurile Oltului. Editată de Episcopia Rîmnicului şi Argeşului-Rîmnicu Vîlcea-1990)

Cozia a primit la sânul ei şi pe frumoasa Teodora-mama lui Mihai Viteazul, cinstind-o în taina călugăriei ca slujitoare a lui Hristos, sub numele de monahia Teofana.

În fiecare mare poet trebuie să sălăşluiască Dorul după Dumnezeu, ca să poată curge prin inima sa iubirea sacră de Patrie, ca să-şi lumineze conştinţa în raport cu credinţa străbună, ca să lupte şi să se jertfească pentru ca Neamul să urce pe înaltele culmi ale spiritualităţii religioase, pentru ca Naţiunea să rămână întregită, sau să se reîntregească şi să urmeze destinul mistic al mântuirii.Unirea unui Neam este Voinţa lui Dumnezeu, dar şi chemarea tuturor fiilor Patriei!  Înfăptuirea Unirii însă se împlineşte doar prin alegerea celor Aleşi! „Să venim cu tot trecutul trainic în prezentul în care vieţuim, spre un viitor în acelaşi spirit, pe drumul nostru milenar prin istorie, un popor paşnic şi chibzuit şi hotărât, să iubim toate cele vrednice şi drepte, din tot ce împlineşte fiinţa umană în drumul ei zbuciumat prin univers, pe acest pământ dulce şi amar şi miraculos în care degustăm apropierea de Patrie.” (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, p.8). Dacă nu s-ar fi născut Unirea cea Mică, nu ar fi crescut nici Unirea cea Mare!

În poezia Unirea Principatelor, autorul meditează adânc, se contopeşte cu inspiraţia şi trăirea patriotică reamintind politicienilor contemporani trecutul glorios al străbunilor care au punctat istoria Neamului întru eternitate, prin credinţa lor, prin răbdarea lor, prin jertfa lor, prin cinstea lor, prin demnitatea lor, prin onoarea lor, prin mândria lor, prin cultura lor, prin vitejia lor, prin dragostea lor, prin libertatea lor.

„Români! Dulce e unirea! Ascultaţi… glasu-i răsună./ De la fiii României cere patrie comună…/ Steaua merge înainte, simbolu-i sacru pământ;/ Cum în Vitleem odată, stea din cer mântuitoare/ Conducea pe ’ncoronaţii cavaleri din depărtare,/ De la marginile lumii, către leagănul cel sfânt.//…În tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se ’ntâlniră,/ Şi ’ntr’o lungă îmbrăţişare pe Români îi înfrăţiră;/ Împrejuru-le stau dese umbre de măreţi eroi…/ Ele astăzi zbor în aer, inimile ’nflăcărează…/ Deputaţi! asupra voastră ei privirea-şi aţintează;/ Fala sau ruşinea ţării, se aşteaptă de la voi.// Fiii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărână,/ Dacă voi acum veţi pierde marea cauză română/ Prin meschine interese ce ’n mici inimi locuesc;/ Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire/ E averea cea mai rară, cea mai scumpă moştenire,/ Ce dela părinţi de merit nobili fii o primesc.” (Grigore Alexandrescu, Opere Complete…)

Grigore Vieru (1935-2009)

Poet, scriitor, membru corespondent al Academiei Române, doctor honoris causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, al mai multor universităţi, laureat al Premiului Naţional, al Diplomei Internaţionale H. Ch. Andersen, al altor premii naţionale şi internaţionale, Medalia de Aur a Agenţiei pentru Proprietate Intelectuală de la Geneva. „Putinţa de a aprinde lumânarea la flacăra unui trandafir-iată ce este poezia!” (Grigore Vieru)

Poetul Grigore Vieru s-a născut la 14 Februarie, în satul Pererâta, loc de răscruce pe malul stâng al Prutului, în fosta Cetate Hotin, odor scump al Eudochiei (nume predestinat) şi al lui Pavel, înmugurind ca un lăstar din tulpina Miracolului Eminescu, înflorind într-o autentică originalitate, cu Dor de Eminescu, cu Dor de Basarabia, cel care a primenit în icoana Mamei, chipul Femeii cu adevărat divin şi cel care a reflectat în Icoana Basarabie chipul celei mai frumoase Mirese.

„În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz…” (În limba ta)

Grigore Vieru s-a întrupat, întrupând: o singură iubire-vorbire-credinţă-fiinţă Românească în cele Trei culori magice: „Pe pământ străvechi şi magic/ Numai dânsa e stăpână,/ Limba  neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română!”

Grigore Stamate, om cu destin şi conştiinţă de român

În ochii prezentului, trecutul se configurează ca un Arc de Triumf, pe sub care au defilat momentele de biruinţă  în caleaşca sorţii ce tinde să se împlinească destin! Soarta este o împlinire firească, un dat natural al omului care rămâne în sine, înapoia sinelui sau merge alături de el. Soarta are doar trăirea pământească a celui legat de glie. Destinul aparţine purtătorului de Glie, urcând mai ales spre o întâlnire şi o împlinire cerească. Soarta aparţine doar prezentului acelui timp, deci, a trecutului. Destinul aparţine tuturor sorţilor, dar mai ales viitorului. Este aşadar deasupra vremurilor!

Soarta se însoţeşte prea adesea cu suferinţa. Destinul urcă întru suferinţă şi binecuvântare: „Cerurile ne dau cu o mână şi ne iau cu cealaltă. În lumea noastră pământeană este un echilibru perfect în toate şi, cu cât treapta, pe care destinul ne-a situat la un moment dat, este mai înaltă şi împlinirile şi neîmplinirile sunt pe măsură.” (Grigore Stamate/ Mihai Hodorogea – Viaţa Mareşalui Prezan-Profesia de a fi român, Ed. Axioma Print, Bucureşti-2015, p. 257)

Ecoul s-a prins de grinda albastră, România se întregea, natura cânta, iar cerul se primenea. O bulboană de lumină ivită din Darul hărăzit ne zugrăvea chipul Destinului. Soarta ar fi vrut să strige, dar n-a putut. Chemarea în revărsarea ei şi-a frânt ecoul de nemărginirea destinului care a risipit mireasma unui vis împlinit: Marea Unire. Sufletul vine primenit ca o naştere din alt veac, se cuminecă în Copil a cărui puritate zideşte ctitoria eroului şi toate căutările lui înfloresc şi-i împodobesc sinele. Destinul confirmă chemarea întru alegerea împlinirii unei mari înfăptuiri, prin alese virtuţi, deasupra cărora stau harul, libertatea, vocaţia, jertfa, iubirea, misiunea, cerul. Destinul celor Aleşi este înnoirea sorţii care se răsfrânge în Destinul Neamului, rânduit într-o Vatră arhimilenară, ca o aşezare Carpatină sublimă, dăruită de Mărinimia Cerului, consfiinţind ca o Liturghie, permanenta venerare pentru Înaintaşi.

Generalul Locotenent, dr. Grigore Stamate este Drept şi Demn faţă de Glia Străbună, faţă de Neamul său, pe care îl slujeşte cu idealul unei continue slăviri: „Am privit de sus, de la acea înălţime semeaţă a Carpaţilor, văile, pasurile şi trecătorile de-a lungul cărora bravul Mareşal şi-a orientat efortul strategic şi am avut posibilitatea să observăm, pretutindeni, cât de frumos şi de armonios aşezate sunt plaiurile româneşti, splendoarea şi tot ceea ce dă culoare şi farmec liniştii lor. Şi, nu am putut să nu ne gândim la înaintaşii care au făcut posibilă această neasemuită plăcere, de a-ţi delecta ochii cu acea integritate a pământului atât de românesc, încă liber şi neaservit aiurea.”  (ibid., p. 18)

În Destin se reflectă toate Icoanele fiinţelor dragi, din trecut şi prezent, din cer şi de pe pământ, lângă care cresc: credinţa, nădejdea, Iubirea, deopotrivă cu toate năzuinţele sufletului frumos ce luminează fiinţa şi persoana ca o mare Sărbătoare, ca o Duminică a splendorii dincolo de prezent.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*