Cel mai mare târg de artă europeană, din nou, fără România…

O nouă ediție a celui mai important târg de artă europeană în America, The European Fine Art Fair (T.E.F.A.F.), numit și „Spring New York”, s-a desfășurat și în acest an în lipsa României. Amănunte despre acest mare târg am dat în cartea „Artişti români la New York”, unde am făcut o amplă prezentare a lui. Organizatorii au menţinut aceeași ștacheta a rafinamentului ca în anii trecuți, o atmosferă de mare somptuozitate, cu candelabre imense în celebra locație Armory Park, cu pereții acoperiți cu pânze albe, cu revelarea unor noi spații, tot acest fost depozit militar de armament fiind îmbodobit ca de sărbătoare. Și peste tot baruri, restaurante, aceeași firmă canadiană „Red Oyster” prezentă cu găleata de scoici vii, care erau desfăcute și preparate în față cumpărătorului. A fost o abundență de nedescris. Interesul pentru artă europeană a americanilor este enorm, dovada, multe galerii americane care au prezentat din plin artă europeană. Americanii au asimilat de mult arta europeană și i-au dat replici în stilul lor.

Precum a făcut pictorul danez Asger Jorn (1914-1973), prezentat într-o expoziție iesită din comun la Petzel Gallery, care ne-a arătat ce înseamnă „pictură modificată”. Se cunosc modificările aduse celebrei „Mona Lisa” de Marcel Duchamp și Salvador Dali. Americanii au adus varianta lui Andy Varhol. Acum, aici, la Petzel, vedeam varianta lui Ray Johnson, „Mona Lisa Bunny” (Mona Lisa Iepuraș – 1984). Și Asger Jorn ne arată o modificare după Ensor, așa cum procedase și Picasso în lucrarea „După Cranach”. Spiritul ludic al omului trăiește aici o mare sarabandă, prin modificările semnate de zeci de mari artiști, ca Max Ernst, Francis Picabia, Jacqueline de Jong, după Pollock, Stephen Prina, după Manet, Daniel Spoerri, după Dali, nudul lui Feldmann cu Man Ray, Betty Tompkins, după Velázquez sau Martin Kippenberger, după Gerhard Richter, marele artist german, căruia am avut surpriza să-i văd opt tablouri senzaționale expuse la galeria „Ben Brown Fine Arts” din Londra-Hong Kong. De altfel, trebuie spus că la acest târg au dominat infrăţirile de galerii de pe tot pământul, cum se întâmplă la toate târgurile de artă în general, acesta este și rostul lor, să facă punți între culturi, între oameni.

Au participat aproape o sută de galerii mari din întreaga lume, cele mai multe fiind din Paris. De altfel, Parisul a fost și în acest an vioara întâi, atât prin galeriile prezente, cât și prin operele unor artiști francezi, aflate pretutindeni. Aproape că nu există galerie să nu vezi un pictor francez, așa cum nu există galerie în care să nu apară un Picasso, inepuizabil, cu lucrări noi, de parcă ar fi viu, de parcă ar continuă să picteze. Picasso a pictat enorm, peste 5 mii de lucrări, dar nu toate sunt demne de laudă, unele sunt pur și simplu niște mâzgăleli, în stilul lui Basquisat (sau invers). Însă fiind semnate Picasso, cota lor este foarte ridicată, poate cea mai ridicată dintre artiștii lumii. Dar americanii nu se lasă. De pildă, la licitația Sotheby’s din 14 mai, Mark Rothko va avea un mare ascendent, dar aici, la T.E.F.A.F., greutatea a stat în artiștii europeni. Și cred că nu a lipsit nici o glorie a Europei, toți artiștii contemporani importanți, nelipsiți de la toate târgurile, au fost și aici. Eu am văzut tot ce se poate vedea. Vreau să scriu despre lucruri noi, să nu mă repet.

Când am văzut un peisaj cu tărăncuţe, am spus, iată și un tablou românesc! Dar m-am înșelat, era al lui Camille Pissarro. Oricând ar putea să stea lângă Pissarro sau Pierre Bonard, într-un astfel de târg mondial, artiști ca Nicolae Grigorescu, Andreescu, Toniza sau Luchian. Sau lângă un „corabier” ca Gustave Caillebotte, un Nicolae Dărăscu. Și n-ar fi greu să existe înfrățiri între galerii din România și America sau alte țări ale lumii. Dar în loc să fiu supărat pe nesimțirea de acasă, pe dezinteresul Uniunii Artiștilor Plastici de a face ceva în această direcție sau chiar pe artiștii noștri în viață, care ar trebui să cunoască fenomenele mondiale, eram supărat pe francezi. Pe câțiva galeristi parisieni i-am întrebat de ce nu sunt prezenți în galeriile lor și artiști români? Franța a profitat de mari artiști români, ca Brâncuși, Victor Brauner, Jaques Hérold, Mircea Ciobanu sau Jules Perahim, dar nici unul nu este prezent în zecile de galerii ale Franței.

România are o mare șansă să existe pe buzele străine prin artă plastică realizată acasă, mai ales prin suprarealiști, dadaisti, avangardiști în general. Și am să dau un exemplu din zona noastră, artista ungară Sari Dienes (1898-1992), pictură, sculptură, desen, ceramică, textile, care a fost tot în grupul lui Victor Brauner et co., în grupul surrealist, dar a studiat cu Fernard Léger, Amédée Ozenfant, André Lhote și Henry Moore. Ea a lucrat la Paris și Londra, apoi în America, unde a expus alături de Mark Rothko, Jackson Pollock și Hedda Sterne la faimoasa Betty Persons Gallery. O glorie a anilor avangardiști, care apoi s-a stins, fiindcă, așa cum îmi spuneau gazdele de la Pavel Zoubok Gallery, care i-au organizat o retrospectivă, guvernul maghiar nu a mai susținut-o. Și operele ei sunt admirabile, locul lor ar fost, categoric, la T.E.F.A.F. Și s-a întâmplat să piardă contactul și cu grupul de la Paris, cu care s-a format. Artiștii francezi din avangardă pariziana sunt cei mai cunoscuți din lume fiindcă ei au mers în grup, au constituit o unitate fără pereche.

Unde mergea un Cézanne, mergea și un Manet sau un Monet. Când zici Picasso, zici și Matisse. Brâncuși s-a lipit de ei, a știut secretul. A fost chiar bun prieten cu Matisse, Marcel Duchamp și mulți alții (el spunea „cei 200 de prieteni ai mei”). Românii au avut o șansă extraordinară să meargă cu acest grup. Iar dacă sunt cunoscuți în lume prin Brâncuși și Victor Brauner, sunt datorită francezilor. În primul rând. România nu a speculat această șansă. Nu a știut să facă promovare. Nici azi nu știe. Artiști de geniu se pierd, fiindcă țară este amorțită, somnambulă, puterea ei se consumă pe cancanuri și corupție. Cu ochelari de cal nu se poate conduce o țară.

România nu poate exista, nu poate să aibă o carte de vizită bună, decât prin artă. Este de neînțeles unde se duc banii pe cultură! Nu este cazul că ministrul culturii să cunoască aceste evenimente care adună marile forțe ale lumii și să facă tot posibilul că și artiștii români să fie prezenți?! Este uluitoare această opacitate sau delăsare, care cred că este mai rea decât era pe vremea comunismului, când țară avea totuși o demnitate, se voia respectată în lume. Miniștrii culturii sunt de paie, nici un intelectual, nici un om cu demnitate, care să aibă ambiția să lase o urmă de fondator. Este un mare blam pentru politica românescă, pentru Institutul Cultural Român în primul rând, care are acest mandat, să fie cartea de vizită a României în lume! Și, culmea, în fruntea I.C.R. se află un artist plastic, dar cine a auzit că doamna Turoiu să pună eticheta României pe un târg de artă?!

Din mii de tablouri expuse la T.E.F.A.F. Spring, cuvântul România a fost prezent doar o sigură dată, în dreptul lui Victor Brauner. Noroc de Emmanuel Di Donna, cu galeria lui, care a expus din nou, că și în alți ani, tabloul „Himeră” de Victor Bruner și, firesc, a notat originea artistului. Este o galerie specializată în artă suprarealistă, unde se pot vedea cei mai mari artiști ai lumii în limbaj surrealist, așa cum am arătat nu o dată. Evident, cu această durere în suflet, oare pentru a câtă oară?, m-am cufundat în bogăția spiriturala a lumii, în special în minunile aduse din Franța, de la tablouri și sculpturi, la tapițerii, antichități, bijuterii (galeria Reza) sau mobilier, tot ce poate bucură ochiul. Spirtul francez a fost întregit de galeriile din Germania, Austria, Anglia, Italia, Elveția, țările nordice, dar și din multe orașe americane, că San Francisco și New York, cele mai multe.

Am văzut și unicate, ca piesele lui Jean Dubuffet, foarte prezent, nu numai la Pace Gallery, care îi cultivă opera, dar și la Hammer Galleries sau la Waddington din Londra, cu lucrări inedite. Multe galerii și-au dedicat spațiul doar unui singur artist, cum ar fi George Condo, Sergio Camargo sau Natalia Goncharova. Și am să pomenesc tot aici și sarabanda lui Georg Baselitz de la Galerie Thaddaeus Ropac din London-Paris-Salzburg, singurul artist care expune tablourile invers, cu josul în sus. De, este german! La fel cum Fontana este singurul artist care expune tablouri tăiate, de parcă ar fi fost vandalizate. Dar el își spintecă propiile tablouri, nu ale altora, așa cum am văzut că există la modul conștient, deliberat, această tendința în istoria artei de a modifică, până la denaturare, operele consacrate. Însă Lucio Fontana a fost prezent și cu câteva lucrări de sculptură, o adevărată surpriză, precum piesă „Coccodrillo” (Crocodilul), de la Galerie Karsten din St. Moritz.

Sigur, nu au lipsit Gustav Klimt, Egon Schiele și alți artiști din școală austriacă, apoi surprizele din rafinatele galerii italiene, precum cele din Florența și Milano, totul a fost copleșitor, greu de descris într-o cronică. Am reținut și o blasfemie, că să spun așa, un crucifix uriaș pe care era răstignită o broască. Lucrarea se numește „Fred the Frog Rings the Bell” (Fred Broască Inelul Clopotul) și aparține provocativului artist din Dortmund, Martin Kippenberger. E posibil să fie o ironie la adresa falsului bigotism. Îl și vedem pe un organist, care nu cânta bip-bap, ci Ave Maria, cum este răstignit de enoriașii saltareti. Dar această viziune este din altă expoziție, pe care nu a imaginat-o nici Musorgski, deși suita sa exprimă ideea din exclamația: „Vai și amar! O artă rusă martiră!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*