Politica (neo)liberală cu paru-n mână face școală…

Nici nu începuse legalmente campania electorală pentru europarlamentare (de fapt cum să înceapă legal-constituțional ceva ce, de treizeci de ani, derulează în   mod continuu atâta puterea cât și opoziția?!), când – la adunarea din Alexandria – nu doar că s-a scandat cu pretins zel democratic „Ciuma roșie”, dar Ludovic Orban, liderul acestei formațiuni politice, le-a cerut participanților (firește, cei mai mulți dintre aceștia duși cu pluta și aduși la întrunire cu autobuzele) să fie cu ochii pe dușmanii pesedisto-aldiști și cu parul pe ei!

Da, căci dezastruoasa esență a postdecembrismului (pentru țară și oamenii de rând, nicidecum pentru politruci și trepădușii lor) se cheamă acțiunea conjugată a doi factori certați cu bunul simț și cu folosul cetățenilor vrednici:

1) Lupta încrâncenată și fără menajamente (condimentată cu vorbe și manifestări ca la ușa cortului) pentru înșfăcarea puterii, de regulă fără vreun program realist-naționalist de guvernare;

2) Asimilarea adversarilor de idei cu vrăjmașii ce trebuie realmente răpuși (nu doar ideologic, ci chiar fizic), fapt care face ca vremelnicii deținători ai puterii să nu se consulte cu opoziția la adoptarea unor legi și proiecte cu bătaie lungă, acestea să fie făcute praf de opoziționiștii ajunși la cârma țării, iar țara întreagă să tragă ponoasele de pe urma unui idiot și contraproductiv război politrucianist.

Cum partea cea mai consistentă de vină pentru actuala crucificare a României (ultima între țările Uniunii Europene la cam toate capitolele economico-sociale, în plus cu o datorie externă de circa 100 de miliarde euro) revine celor care au furat (bani, bunuri, voturi) ca să poată cârmui și au cârmuit ca să poată fura și mai abitir (purcoaie de bani murdari, palate doldora de jeg moral-spiritual, diplome mai grele ca plumbul din pricina nonvalorii lor, demnități fără pic de demnitate, onoruri fără urmă de onoare), iată de ce îndemnul orbanian „Cu parul pe ei!”, luat chiar în sens metaforico-alegoric, mă încredințează că înfruntările politice de la noi au rămas în substanța lor intimă la fel de brutale și hidoase ca în perioada interbelică.

N.B.: Perioada bolșevică nu poate reprezenta obiect de comparație pentru simplul fapt că, fiind partidul muncitoresc-comunist unic, votul formal al cetățenilor, cu tot cu posibilul protest lăuntric al unora dintre ei împotriva dictaturii proletariatului, constituie o strălucită confirmare a spusei lui Mark Twain: „Dacă votul nostru ar putea să schimbe ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”! Votul românilor bolșevizați nu numai că n-a schimbat în toată această perioadă nimic din cele statornicite de către atotputernicul și atotștiutorul (sic!) partid, inclusiv de filiale sale, dar – nesinchisindu-se ideologii și activiștii lui de struțo-cămila dreptului impus (dacă drepturile cetățenești pot să fie impuse, atunci obligațiile lor pot și trebuie să fie considerate juste!) – alegătorii erau obligați să se prezinte la vot. Evident, nu pentru desemnarea candidaților agreați și propuși/impuși de partidul-stat (toți ăștia întotdeauna „câștigau alegerile” cu procentul prestabilit la centrul de comandă, în general peste 90 la sută), ci ca să le dea cu tifla scepticilor apuseni, iar naivilor indigeni să le întrețină iluzia respectării drepturilor dobândite prin sacrificiul clasei muncitoare în alianță cu țărănimea muncitoare. Mă rog, cam așa cum se petreceau lucrurile în procesele „politicilor”, îndeosebi în fioroasa perioadă a epurării staliniste din țara sovietelor: indezirabilii erau arestați nu pentru că făptuiau ceva împotriva regimului, ci pentru că puteau să făptuiască, apoi venea parodia procesului cu acuzații prefabricate și condamnarea deținutului pe baza lor, după care anchetatorii-torționari se dădeau peste cap ca inculpatul, deja considerat vrăjmaș al partidului și tratat ca atare, să-și recunoască fărădelegile nesăvârșite și să semneze declarația de învinuire întocmită ca la cartea ticăloșiei de gardienii regimului…

Prin urmare, mă raportez doar la înverșunatele campanii din perioada interbelică, pe care cu atâta farmec și vervă ni le descria nouă, copiilor, neuitatul vecin Gavrilă Ardelean, atunci când ne adunam ciotcă în jurul lui ca să-l ascultăm cu gurile căscate vorbindu-ne despre trecut, despre al doilea război mondial și, mai ales, despre atrocele său prizonierat din imensitatea Rusiei.

Cică, relata cu umor adorabilul povestitor, țărăniștii se grupau într-un capăt al străzii centrale din Sighetu Marmației, liberalii în celălalt capăt, după care – echipați cu pancarte, ură și ciomege zdravene – se repezeau înainte spre ceilalți, strigând din fundul bojocilor: Jos cu susul! Sus cu josul!

Tot ce se poate ca românii zilelor noastre să nu mai fie la fel de dispuși ca înaintașii lor interbelici să se lase cotonogiți în stradă pentru scandalosul huzur al fripturiștilor actuali, cu mult mai nocivi și mai sfidători decât predecesorii lor. Da, pentru că aceștia (Brătienii, Take Ionescu, I.G. Duca, Iuliu Maniu, Constantin Stere, Ion Mihalache etc.) nu pot fi comparați cu secăturile prezentului într-ale educației, culturii, competenței și patriotismului: erau sincer animați de idealul făuririi României Mari (ăștia de-acuma n-au fost în stare nici măcar să-i  sărbătorească centenarul), de dorința modernizării ei și de trebuința ridicării tuturor românilor în anul 1938 la cel mai înalt nivel de prosperitate din întreaga istorie a acestei țări!

Asta nu înseamnă nicidecum că în amarnicele noastre zile au dispărut cu totul confruntările electorale contondente. Dimpotrivă, ele s-au diversificat și au luat un deosebit avânt, dacă nu cu pumnul și ciomegele (totuși, se mai înregistrează din când în când păruieli), atunci sigur cu vorba: la tribuna Parlamentului (de veșnică pomenire este Florin Iordache), la întrunirile publice, în presa scrisă și vorbită (mai cu seamă la tembelizor).

În ceea ce privește calificativul „Ciuma roșie”, prin care liberalii orbanieni speră să-i facă de râsul lumii pe pesedisto-aldiști, eu zic că termenul „ciumă” caracterizează în chip inspirat întregul politrucianism postdecembrist (nu spunea actualul „mare liberal” Petre Roman la începutul anilor nouăzeci că întreaga industrie românească este un morman de fiare vechi, procedând ca atare în calitate de premier al României?) și că trebuie să fie extrem de prudenți cu mult detestata culoare roșie. Nu de alta, dar încă din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza existau „liberali roșii”, apoi (în perioada carlistă și în prima fază de stalinizare a României) s-a impus controversatul Gheorghe Tătărescu, un alt liberal fidel culorii asociată cu bolșevismul, iar în plină epocă postdecembristă au denaturat principiile fundamentale ale liberalismului alde Crin Antonescu, Călin Popescu-Tăriceanu și ortacii lor conjuncturali.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*