Mircea Druc, o autobiografie necesară…

<<Mass-media a speculat suficient pe tema: „Cine este, cu adevărat, Mircea Druc?”, „Care-i numele dumneavoastră adevărat, domnule Mircea Druc?”, „Care este adevărul”… Nimeni absolut, nici jurnaliștii aserviți, nici organele competente, nu cunoșteau marele meu secret. Retrospectiva și narativitatea îmi permit să identific motivația-cheie a tinereții mele: în perioada 1958-1968 am  trăit cu gândul  la  evadarea din „închisoarea popoarelor”.  Ce se întâmpla cu mine, de fapt?

Lucram tractorist și combainer în Kazahstan. Întru-n respiro, mă aflam în baraca de la cantonamentul de câmp;  citeam o traducere în rusă a romanului  „Martin Eden”, de Jack London. Cartea mi-o trimesese prin poștă Petru Dudnic, drept cadou de ziua mea. M-a văzut mecanicul șef și s-a așezat alături: „Bună, ce citești, arată?”. Tăcut, i-am întins cartea. A frunzărit-o îndelung după care, cu o voce stranie, a rostit: „Ascultă, tinere! Demult stau cu ochii pe tine. Nu eşti la fel ca toți ceilalți. La școală aveam un bun amic, Thomas Druc. S-ar putea să te tragi din germani. Şi aici, în cătunul nostru, este un german, deportat din Bucovina. Anton Druc, îi spune. Am să vă fac cunoştinţă, te-apuci că mai sunteţi şi neamuri”…

Mecanicul șef era un german în etate, respectat de toți  mecanizatorii și de conducerea  colhozului. Nu-mi amintesc exact cum îl chema, pare mi-se Arthur Litzenberger. Însă îi țin minte și astăzi fața, ochii. Îmi vorbea  calm, senin, părintește: „Druc, să nu accepți oferta”. Președintele colhozului  îmi făcuse public o propunere onorabilă, tentantă: să plec la Alma-Ata, la Institutul agricol, ca să învăț de inginer mecanic. Conform indicațiilor venite de la Ministerul agriculturii al Kazahstanului, colhozurile și sovhozurile începuseră să investească în pregătirea propriilor specialiști. „Președintele  e bine intenționat.  Și  o fi vrând să te însoare cu  una dintre fiicele sale. Mezina  urmează  să facă agronomia, tot ca stipendiată din partea colhozului. Arzugül  este o fată  foarte cumsecade, frumoasă, nimic de zis. În limba uigurilor,  prenumele ei înseamnă « floare de vis ». Dar locul tău nu este aici, în Stepa Kulundină… Pleacă Druc, în Europa! Cât mai urgent. Și pentru totdeauna! Ești un om liber, nu ca noi, niște proscriși”. Acolo, în regiune, locuiau câteva generații de germani deportați în 1941, când  Kremlinul a lichidat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Germană. Toţi locuitorii de etnie germană fuseseră strămutaţi cu forța de pe Volga în Kazahstan.

După întâlnirea cu eroul din romanul lui Jack London, după discuțiile cu germanii deportați am decis: nu rămân în Kazahstan; am să ajung să văd lumea… voi învăța neapărat limbi străine.  Însă, sincer să fiu, îmi plăcea Arzugül viitoarea studentă la Alma-Ata: avea ochi măsline coapte, ten arămiu, un zâmbet de eroină din filmele indiene și încă ceva ieșit din comun… În Kazahstan, am câștigat ceva bani și grâu. Pentru elan comsomolist și abnegație stahanovistă  am   fost  decorat  cu medalia muncii – „За освоение целинных земель”.  Colhozul a vărsat  grâul  în contul statului,  la  un mare siloz al stației de cale ferată Pavlodar; eu am primit chitanță și confirmare că pot prelua  o cantitate egală  de grâu  de la stația de cale ferată Bălți. Tata, ajutat de un nepot de la soră, șofer pe camionul colhozului,  a  ridicat „comoara”  și a dus-o acasă. Familia noastră  era tare  mulțumită. În Pociumbăuți, lumea a comentat un timp „minunea”: „Marcel a lui Gheorghe a lui Ostin Druc a trimis de la „țelină” vreo  șapte tone de grâu!”

Într-un anticariat din Moscova, Petru Dudnic mi-a făcut rost de un mic dicționar rus-spaniol și un ghid de conversație  rus-italian. Le  aveam la mine peste tot, precum astăzi telefonul mobil. În transportul public, în clipele libere  învățam pe de rost pagini  întregi. Dicționarul de buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. Peste trei ani am reușit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad. În octombrie 1959, am aderat la Mișcarea de renaștere națională în clandestinitate.  De atunci, călătoria vieții mele nu mai era o simplă aventură, o căutate haotică; evadarea devenise o necesitate obsesivă, un plan, camuflat cu o vigilență  permanentă. Descoperit, planul meu ar fi însemnat o acuzație de „trădare a patriei sovietice”, cu urmările  inerente în asemenea situații.

Într-un interviu acordat Stelei Popa, în 2008, Grigore Vieru mărturisea: „Dacă visul unora a fost  să ajungă  în Cosmos, eu viața întreagă  am visat  să trec Prutul”.  Mi-am amintit  atunci că nici eu n-am visat vreo dată să zbor pe altă planetă. Dar, prin 1958,  am „investigat” serios   toate modalitățile de a fugi peste  Prut. Cunoșteam un vad la verii mei din Cuconeștii Vechi, care aveau casa  chiar pe frontieră. Practic, cu toata vigilența grănicerilor, aș fi reușit să ajung pe malul celălalt al Prutului. Am aflat, însă, că partea română extrăda imediat  pe oricine  ar fi trecut ilegal frontiera cu Uniunea Sovietică, „o țară vecină și prietenă”. Conform  propagandei oficiale, U.R.S.S. și R.P.R. erau două „țări surori” și sora cea mai mare o ajuta pe cea mai mică să construiască se zor  socialismul.  Mai auzisem că Bulă,  la întrebarea profesoarei –  „Știi de ce, noi,  românii, trăim bine cu U.R.S.S.?”  a  răspuns prompt: „Da, știu, de frică!”.

Am renunțat la ideea  de a fugi peste Prut și din alte motive. Eram total derutat de „repatrierea” din R.P.R. în R.S.S.M. a unor intelectuali pe care i-am cunoscut și îi stimam: Aureliu Busuioc, Emil Loteanu, Valentin Mândâcanu, George Dimitriu, Vitalie Tulnic și Igor Schiba. Cunoscusem  și trei studente, una la Cernăuți și două la Chișinău, „repatriate” și acestea  împreună  cu părinții.  Se mai vorbea și de o „acțiune specială” a evreilor români care, după 1945, solicitaseră masiv cetățenia sovietică. Dintre acești „repatriați” l-am cunoscut la Chișinău pe Alexandru Cosmescu și l-am stimat ca om, scriitor  și intelectual de formație românească. La Moscova l-am cunoscut pe Grigori Korobcinski și am rămas la fel cu impresii bune. Dar „repatriații” nu voiau sau  nu puteau să răspundă direct la o  întrebare  simplă: unde se respiră mai ușor?

Pentru mine, personal, în perioada 1958-1968, ar fi avut rost să trec Prutul doar ca să ajung la Dunăre. Iugoslavia rămânea singura speranță reală a românilor care visau să ajungă în Occident. Cu timpul, după  multiple  tentative de plecare clandestină din țară, unele  reușite, altele eșuate, condițiile deveneau tot mai  severe. În portul Constanța, ca și în porturile fluviale, nimeni nu-și mai asuma riscul să te îmbarce pe un vapor. Fugarii riscau să fie împușcați de grăniceri. Pe șosele, de-a lungul Dunării, erau pichete de supraveghere a frontierei. Șalupa, care patrula în timpul nopții pe Dunăre, nu era sesizată de fugari. Din când în când, echipajul aprindea un far și îi surprindea. Străpunși de cangea  grănicerului erau lăsați să moară în apă. Unii români, dornici să scape de comunism, alegeau cea mai periculoasă metodă: se urcau pe un tub de oxigen, îl deschideau la o presiune puternică, pentru a-i ţine deasupra apei. Dacă nu reușeau să-l închidă și se izbeau de  malul sârbesc, explozia îi  omora  pe loc. Am auzit   de cazul  unui fugar  care nu știa să înoate. Frate-său l-a legat de mijloc  cu o sârmă. L-a tras după el înnodând,  sârma a tot alunecat și a ajuns la mal cu fratele strangulat.

Iarna, românii fugeau  pe lacul de acumulare  de la Porțile de Fier. Gheața se rupea și se înfundau turbinele. Cadavrele erau scoase prin turbine în partea cealaltă după care le   îngropau într-un loc special; cu timpul  căpătase proporțiile unui cimitir. După o serie  de nenorociri, românii au aplicat metode ingenioase. Trimiteau pe lacul îngheţat un cal şi, dacă gheaţa rezista sub greutatea cabalinei, fugeau şi ei. Chiar şi aşa, şansele erau mici. Supraviețuitorii  ajungeau prin închisori. Arestații erau puși să curețe câte șapte saci de cartofi pe zi, alții lucrau  la sera  unui spital de nebuni. Mulți erau terorizați și amenințați permanent  cu expulzarea. Am citit undeva că sârbii au predat fugari români în schimbul unor vagoane cu sare. Cică, 200 de români au fost debarcați în 1984 la Jimbolia. Totuși, mulți au reușit să ajungă în Italia  și de acolo în S.U.A. și  Canada.

Un deceniu  din viața mea l-am  cheltuit  căutând cum s-o șterg din Uniunea  Sovietică.  Am absolvit  Universitatea de Stat din Leningrad și, în septembrie 1964, am devenit angajat la Aeroportul internațional „Șeremetievo” din Moscova. Credeam că de acolo voi reuși să fug, să ajung dincolo, pentru a putea să ajut cu ceva Mișcarea. Mă gândeam la „Vocea Americii”, la „Europa Liberă”, la „Svoboda”. În acea perioadă Ministerul Aviației Civile al U.R.S.S., la indicația C.C. P.C.U.S.,  a decis să inaugureze curse  aeriene directe în America Latină, peste Pacific, cu escală la Tokyo. Fiind apreciat ca un lucrător laborios și disciplinat, am fost propus pentru funcția de reprezentant al Aeroflotului în Japonia. Avantajul meu față de alți trei-patru candidați era cunoașterea spaniolei, portughezei și a altor limbi. Timp de șase luni am urmat un  curs de pregătire specială, am susținut cu brio toate examenele, începusem să învăț intens japoneza. Am fost primit în partid.  Toți reprezentanții companiei „Aeroflot” în străinătate erau ofițeri acoperiți. Însă, la ultima verificare s-a descoperit că la Chișinău aveam  dosar de „naționalist”.

Acuzația de naționalism era monedă curentă. K.G.B.-ul  moldovenesc  avea probe la dosarul meu: susțineam identitatea dintre moldovenească și română. Menționau și alte păcate, la care  mă voi referi în alt context.  Astfel, a eșuat planul lui Alexandru Șoltoianu, liderul Mișcării noastre, care prevedea  angajarea mea la K.G.B. Însă  lucrurile grave aveau să înceapă  în 1971, când Ion Stănescu, șeful Consiliului Securității Statului Român, ne-a turnat la Moscova pentru „activitate  antisovietică”. După 1989, demersul  lui Stănescu către Andropov a fost descoperit în  arhive și publicat  în revista „Memoria” și în alte surse. Unii  analiști politici consideră  că  trădarea ar constitui o replică  pentru cei care susțin sus și tare  că desovietizarea României a început în 1958, fiind finalizată  cu succes de  către Nicolae Ceaușescu. Realitatea, însă, e mult mai complexă.

Ziaristul și scriitorul Viorel Patrichi  mă întreba  dacă  m-a ajutat cineva de la Chișinău, deoarece, între timp, în R.S.S.M. a demarat „moldovenizarea conducerii  comuniste”.  Nu țin minte ca cineva dintre aparatcici, „de ai noștri”, (moldoveni/români basarabeni sau nord-bucovineni),  ar fi fost dispus să  ajute conaționalii în asemenea situații. Deznaționalizarea silențioasă promovată de Kremlin era un mecanism ingenios, patentat de Lenin. În R.S.S.M., relativa „moldovenizare” a aparatului de partid și administrativ a dus la formarea unei nomenclaturi și mai antinaționale decât cea a rușilor. Moldovenii din stânga Prutului  și „rușii de profesie”, ajunși în vârful piramidei birocratice, se arătau mai potcoviți ideologic, mai antiromâni și mai perfizi, decât ștabii din Centrul imperial. La Moscova  întâlneai disidenți mai des decât la Chișinău.  Dar pe mine m-au ajutat mulți intelectuali,  membri și simpatizanți  ai Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni și nord-bucovineni. De exemplu: Loghin Alexeev-Martin, Nuțu Mihali, Eufrosinia și Victor Rusnac, Emil Codău,  – la Chișinău; Ilie Motrescu, Dumitru Covalciuc, Constantin Popescu, Paulina și Ion Rusu, Gheorghe Slabu –  la Cernăuți. La Moscova, m-au susținut moral și material mulți intelectuali ruși și de alte etnii: Serghei Krasavcenko, Gavriil Popov, Elena și Alexandr Frenkin, Alexandr Storojinski, Evghenii Serdiuk.

La Universitatea de Stat  din Leningrad, concomitent cu specialitatea „filolog-romanist, limba şi literatura spaniolă, limba franceză, limba portugheză”, am obținut, conform programului de studii, profesia de traducător militar și gradul de locotenent. La catedra militară a universității am însușit specialitatea ВУС № 6021. Ca ofițer rezervist, până la excluderea din partid și „retrogradarea” ulterioară, făceam parte dintr-un gen de armă specială: „Спецпропаганда”. Odată la doi ani, în dependență de necesitățile armatei,  ne  scoteau din câmpul muncii. Pe timp de pace, conform legii, puteam fi convocați de la o lună până la jumătate de an. Studiam și simulam utilizarea mijloacelor moderne de propagandă. Ne antrenau intens pentru a face față într-o eventuală confruntare cu  omologii  noștri din N.A.T.O.

Anul 1972.  Ajunsesem pe muchie de cuțit. După ce am fost  interogat în „Dosarul Șoltoianu”, nu știam ce probe mai dețin la K.G.B.  și  mă așteptam să fiu arestat. În  luna mai, am fost mobilizat la un curs de perfecționare organizat de Direcția  politică  a Districtului militar Odessa. Chiar în prima zi,  ajuns la  Odessa, am trăit un moment pe care nu-l pot da uitării. După ce ne-au îmbrăcat în uniforme soldățești,  dar  cu epoleți de ofițeri, am luat masa în cantina unității militare. Comandantul ne-a anunțat că până a doua zi avem liber, „pentru aclimatizare”. În drum spre cazarmă, m-a ajuns din urmă un rezervist. M-a depășit, fără să mă privească, și, din mers, mi-a ordonat răspicat, în spaniolă: „Du-te pe malul mării, fără coadă. Ne vedem peste o jumătate de oră!”.

L-am așteptat pe plajă, intrigat, nerăbdător. Nu se vedea nimeni în jur. S-a apropiat, m-a privit în ochi și mi-a vorbit în română: „Mă cheamă Vasile Liurca. Sunt inginer constructor, am lucrat cinci ani  în Cuba, acolo am învățat spaniola. Nu știu cine ești, ce ești și ce probleme ai. Dar eu, din echipa spaniolă, și un găgăuz, din echipa turcă, am primit ordin de la comandant să ne împrietenim cu tine. Vom raporta fiecare pas: tot ce spui și ce faci”. M-a lăsat uluit  și  a plecat precipitat spre oraș. M-a impresionat  și înfățișarea lui: purta mustață și îmi părea că semăna leit cu  legendarul Mihail Frunze… Ulterior, cu Vasile  Liurca am devenit și am rămas buni amici. Tot atunci, la Odessa, s-au cunoscut și soțiile noastre. Căci, după o lună de armată, cursanților li s-a permis, pentru  două zile (sâmbăta și  duminica), o cazare la un hotel, ca să-și poată invita  soțiile. Doreau sărmanele și ele să vadă  orașul și plaja. Peste nouă luni am primit un telefon de la Vasile. Era fericit și a  ținut să-mi  comunice: „Valentina  a născut o fetiță”. „Să vă trăiască! Cum o s-o cheme?”. „Mariana,  ca pe soția ta”.

Atunci, la Odessa, avertismentul căpitanului Vasile Liurca m-a salvat. Mi-am dat seama că de data aceasta cursurile de perfecționare nu mai erau pentru mine decât un test de loaialitate. Din clipa aceea nu am mai comentat absolut nimic. Mi-am controlat fiecare gest. Înainte de a deschide gura, cântăream  fiecare  cuvânt. Am depus un efort enorm  ca să  fiu printre cei mai buni rezerviști, la teorie și practică. Mai păstrez și astăzi diploma primită atunci. Ca specialiști în domeniul războiului informațional-psihologic, eram repartizați oficial, în echipe pe criteriul specializării lingvistice anteriore. Noi, însă, ne numeam între noi pur și simplu: turci, greci, italieni, francezi, spanioli. Fiecare grup elabora foi volante și edita un ziar  în limba respectivă;  cei cu voce adecvată și fără accent se antrenau în calitate de crainici pentru  eventuale posturi de radio ale armatei; acestea se creează ad hoc în timpul acțiunilor militare pe teritoriul inamicului. Eu  îndeplineam funcția de crainic  dar  și  de redactor  al ziarului-model „Libertate popoarelor”, destinat spaniolilor. Eram dator să cred că ibericii, în 72, ca și basarabenii în 40,  așteptau cu sufletul la gură  să  vină Armată Roșie, eliberatoare  prin definiție și vocație.

Colegiul de redacție semna „bun de tipar” cu acronimul Talmencurd: Tal (Talin), un spaniol din miile de copii orfani aduși în U.R.S.S. în tipul războiului civil; îl chema de fapt Stalin, dar, de la un timp, sincopase prima literă  și se prezenta  cu prenumele „Talin”, cu accentul pe „i”; Men (Menin), un evreu basarabean, gata să depună actele de plecare definitivă în Israel; Kurd (Druc)  – un român basarabian, care în  perioada 1958-1968 căutase obsesiv o portiță prin care să evadeze din paradisul numit U.R.S.S.

În general, după dispariția Uniunii Sovietice, dar mai ales în ultimul deceniu, propaganda specială a evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri: dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război informațional-psihologic, război cibernetic. Termenii englezi ai forțelor  militare și civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta și eficientă sunt Psyosop, Psywar și Ciberforce. Parțial, din această categorie de armă fac parte „omuleții verzi” și războiul hibrid.  Rusia se află printre primele cinci țări cu cele mai dezvoltate Ciberforce – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și război informațional. Structurile acesteia înregistrează mii de oameni, beneficiind de  alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual.

Liderii Mișcării  de renaștere națională au fost condamnați sau alungați din învățământ. Alexandru Șoltoianu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și  Valeriu Graur au făcut  ani  grei de lagăr și exil.  Eu am reușit să-mi îngrop  „toate probele”. Am scăpat, chiar dacă eram menționat în scrisoarea lui  Ion Stănescu. Dar, n-am mai putut profesa. Cu două licențe și un doctorat am lucrat la „Stroiplastmass”, un mare combinat din suburbia Moscovei. Apoi la combinatul de prelucrarea lemnului  și producerea mobilei din Cernăuți.

Visul  evadării din U.R.S.S. a durat zece ani.  Aș putea  descrie  amănunțit acele momente concrete  când nu am  acceptat compromisul și,  astfel,  am ratat câteva șanse reale de a evada. Într-un fel, m-am comportat ca  părinții mei în ziua  „când  s-a cedat Basarabia”. Nu au trecut Prutul, așa cum o îndemna bunicul Ștefan Ciubară pe fiică-sa Elena, și comandantul român pe sergentul Gheorghe Druc. Tata și  mama  au regretat  toată viața. Și eu, la fel. M-am condamnat adeseori pentru expectativă. Mă convingeam că singurătatea  ar fi fost mult mai adecvată pentru realizarea visului meu. Aș fi putut  mai lesne să-mi urmez calea aleasă, trăind de unul singur, departe de casă și de ai mei. Așa cum am și fost, practic, de la  treisprezece ani. Nu s-a mai dădăcit nimeni cu mine, să mă trezească dimineața, să-mi servească micul dejun, etc. Nu mi-au plăcut niciodată distracțiile, dar în anii studenției am încercat de toate. Cu unii colegi de facultate  și  cu  militanți unioniști am rămas prieteni pe parcursul vieții și nu ne-a fost rușine niciodată că eram așa și nu altfel.

Până la urmă, transpunerea în practică a unui  ideal sau obiectiv depinde sută la sută de noi înșine. Mai întâi de toate e necesar să conștientizezi exact ceea ce-ți dorești. Să-ți formulezi verbal, sau  mai bine în scris,  propria motivație. Dacă mobilul cheie nu poate fi afișat public, îl păstrezi ca pe un mare secret sau îl refulezi. După care întreaga ta activitate o subordonezi acestui obiectiv, situat în vârful piramidei. Motivația individuală are, în concepția mea, configurația unei piramide. Pe parcursul vieții, treptele piramidei se deplasează pe verticală, modificând astfel ierarhia motivației personale. Este o schimbare inevitabilă  în dependență de factori interni și externi, obiectivi și subiectivi. Mie, de exemplu, ultimul  sfert de secol  mi-a schimbat ierarhia  motivațională  și felul în care văd lumea.

Un alt criteriu  de care depinde împlinirea unui vis este  intuiția. Mai  precis, capacitatea de anticipare, de predicție a evenimentelor. Dacă nu o ai din naștere, ți-o dezvolți  printr-un efort perseverent. O importanță aparte o are și capacitatea  de a elabora și adopta decizii însoțite de riscuri inerente. Însă, la anumite cotituri, este strict necesar să cedezi; să mergi la un compromis temporar  chiar cu anumite principii, pe care le consideri sfinte. Dacă nu accepți nici un compromis cu tine însuți, nu vei reuși niciodată să-ți atingi obiectivul formulat.>>

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*