Baia Focului…

În antichitate filozofii și oamenii de știință socoteau că în natură sunt patru elemente de bază, primordiale, din care este alcătuită întreaga creație: pământul, apa, aerul și focul.

În Sfânta  Scriptură focul apare atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Dumnezeu Însuși se arată lui Moise sub formă de rug arzând; foc se punea în cădelnițe la slujbele de la templu; focul era folosit pentru arderea animalelor aduse drept jertfă. Mântuitorul vorbește de focul iadului, Sfinții Apostoli vorbesc de Sfânta Împărtășanie, care devine foc mistuitor pentru cei ce o primesc cu nevrednicie. Exemplele pot continua.  La  multe popoare focul a fost folosit pentru a arde trupurile celor morți.  Focul a fost folosit încă din zorii  civilizației umane la încălzirea locuințelor, la pregătirea hranei, la diferite meserii și ocupații.

În tradiția românească întâlnim focul în nenumărate împrejurări.  Pe lângă întrebuințările menționate mai sus, la noi focul a avut și un  rol curățitor și înnoitor. Fiindcă suntem la începutul Postului Mare și în zona noastră – și nu numai – focul marchează acest moment, tocmai de aceea am socotit potrivit să vorbesc despre el.  În seara lăsatului Postului, sătenii, tineri și bătrâni, se adună pe la răscrucile drumurilor în grupuri. În alte localități se adună pe dealurile din apropierea satului. Acolo fac focuri din tot felul de materiale. Unii sar peste foc pentru „a se curăța de păcate”. Alții, după lăsarea întunericului, încep să strige din răsputeri: „Aoșmăre!”  Răspund cei din alte grupuri: „Ce ți-e, măre?” Urmează un șir de urări, cât mai deșucheate, de genul „Găinile mele outoare, ale tale cutcurezătoare!”  De cele mai multe ori, sub perdeaua întunericului, sub formă de strigături, se dau în vileag fapte rele, imoralități, infracțiuni chiar, săvârșite de membrii comunității în timpul anului. Toată lumea află acele „secrete”, acele „taine”, nimeni nu știe cine le-a rostit. E un fel de judecată a satului. Cel vizat  nu are voie să se supere, să cheme în judecată pe cel ce-i divulgase faptele, ci suportă rușinea. Nu are încotro. Tocmai rușinea aceasta îl eliberează. A doua zi nu se mai teme de mustrarea oamenilor. Totul intră în normalitate. Nimeni nu-i mai reproșează nimic.  Așa cum primăvara curțile și grădinile sunt curățate și gunoaiele și resturile sunt arse, așa și păcatele  sunt curățate prin foc.

Nu numai vii se curăță de păcate prin foc, ci și morții. Bunica mea îmi spunea că în Colibași, sat al comunei Malovăț, se face „pârlitul mortului”. Timp de trei zile, după înmormântare, când se duc la tămâiat,  femeile pun câlți de cânepă de jur-împrejurul mormântului și apoi le dau foc. În felul acesta socotesc că sunt arse păcatele, pe care le-ar mai avea mortul.

Focul nu este numai pământesc, ci și ceresc. Sfântul Ilie este considerat în gândirea populară românească responsabil de fulgere și de trăsnete. Cu ajutorul lor, sfântul vrea să curețe pământul de diavoli. Ce-i drept, nu întotdeauna îi nimerește pe diavoli, alteori aceștia se ascund după oameni, după animale și astfel trăsnetul poate cădea și asupra acestora. Așadar, și în acest caz focul are rolul de curățitor al pământului de rău și de răutăți. Focul de pe pământ, cel folosit de oameni, își are originea tot în focul ceresc. El a provenit din trăsnetul  ce s-a abătut asupra unor copaci și astfel oamenii l-au cunoscut și au început să-l întrebuințeze. În fiecare casă, pe vatră, trebuia să ardă în permanență focul, sau să fie cărbuni aprinși, acoperiți cu cenușă. Era mare rușine pentru o familie, care trebuia să meargă la vecini să împrumute foc.

Focul avea și un rol sacru. El se aprindea la naștere, nuntă  sau moarte. Se aprindea în ajunul marilor sărbători creștine. La colindat, vătășelul bătea cu colinda în vatră și ura „Ce-i în casă să trăiască,/ Ce-i în curte să rodească!” Mireasa când ajungea la casa ginerelui, după cununia religioasă, era primită de soacra mare. Aceasta o lega pe mireasă de mire cu un peșchir, închipuind astfel logodna dacică. Mergea apoi în fața casei, urca și se învârtea pe măsuța cu trei picioare și vărsa apă cu piciorul din paharul pus pe acea măsuță; mergea „în casă” și punea mâna pe zălar, adică pe lanțul care cobora de  pe hornul casei și la capătul căruia se așeza căldarea pentru mămăligă. Zălarul era plin de funigine, dar asta  nu o împiedica pe mireasă ca să-l ia în mână, preluând astfel, în mod simbolic, rosturile casei. La Anul Nou se puneau cărbuni aprinși cu tămâie pe vătrai și se ocolea casa, ca să fie ferită de duhuri rele tot anul. La Sâmți (9 martie) se aprindea o cârpă și  cu ea, dis-de-dimineață, înainte de a ieși din casă, se trecea repede în jurul corpului, în jurul capului, fiecărui picior și mâini, „blindând” astfel acel om, indiferent de  vârstă, de mușcăturile de șarpe din timpul anului. Primăvara, când se ardeau resturile de plante din grădini, se striga: „Tună ger și ieși căldură/Pe la noi pe bătătură!/ Ce-i în casă să trăiască,/Ce-i afară să rodească!” Lumânările de la Paști erau păstrate la loc de cinste în casă și ele se aprindeau la vreme de furtună, cutremur, nenorociri, socotindu-se că au mare putere. La nuntă se făceau focuri în curtea casei, numite ,,focuri de nuntă” și nuntașii jucau în jurul lor. A rămas amintirea lor sub forma lumânărilor de nuntă.  La înmormântări, cu prilejul priveghiului, se făcea foc în fața casei mortului și în jurul lui jucau hora mortului oameni îmbrăcați urât, purtând măști pe față. Ei închipuiau sufletele moșilor și strămoșilor, care veneau special din lumea cealaltă ca să ia cu ei sufletul noului decedat. Pe pieptul mortului se punea „statul”, care era o lumânare lungă, de mărimea trupului celui decedat, încolăcită, care avea menirea să-i asigure lumina mortului pe tot drumul, până în lumea cealaltă. În noaptea de Joia Mare sunt adunate vreascuri în curtea casei, se face foc mare și lângă el se așează măsuță cu trei picioare și scăunele. Pe măsuță se pun bucate, socotindu-se că vor veni sufletele moșilor și strămoșilor, se vor încălzi la foc, se vor ospăta din bucate și vor pleca mulțumiți că nu au fost uitați de urmași.

În unele localități, în noaptea de Paști se fac focuri mari în curțile bisericilor, uneori chiar pe pragul bisericilor, simbolizând prin aceasta trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. În unele localități se fac focuri mari pe dealuri de Sfântul Petru (29 iunie) și peste ele sar tinerii care vor să se căsătorească. Alteori se înfășoară roți de car cu paie unse cu smoală topită, li se dă foc în vârful dealului și  sunt  slobozite apoi la vale în urale și strigăte de veselie.

Acestea toate sunt reminiscențe ale cultului Soarelui, pe care l-au practicat strămoșii noștri daci. Ele s-au păstrat ca o relicvă de arheologie spirituală, ce ne dovedește descendența noastră și continuitatea neîntreruptă pe aceste meleaguri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*