În pilda Vameșului și a Fariseului întâlnim mai multe învățături folositoare de suflet pentru toți. Pe cât de simplă, pe atât de profundă, așa cum sunt toate pildele Mântuitorului. Cei mai mulți comentatori și predicatori s-au oprit asupra unui aspect foarte important: rugăciunea și această temă au dezvoltat-o de câte ori au vorbit despre această pildă. Nu este rău să ne amintim și noi, acum, aici, că rugăciunea noastră către Dumnezeu trebuie să fie făcută cu inimă smerită, cu părere de rău pentru păcatele săvârșite, așa cum a fost rugăciunea vameșului. Rugăciunea noastră nu trebuie să fie prilej de lăudăroșenie, așa cum a fost rugăciunea fariseului. Și comentariile pot continua
Alt aspect aș vrea să analizez în rândurile de față. Vedeți Dvs., oamenii aceștia din pildă erau niște persoane publice. Fariseul era un fel de profesor, care învăța pe popor legea. Era socotit de popor un om drept, corect, cinstit, însăși întruchiparea binelui, adică omul model pentru orice credincios al religiei mozaice. Vameșul era un fel de perceptor, care strângea birurile de la popor. Stăpânirea romană impusese popoarelor învinse tot felul de taxe și impozite, care de care mai mari, pentru ca să obțină cât mai mare profit. Aceste dări erau strânse de funcționari aleși din rândul poporului respectiv, fiindcă ei cunoșteau limba și obiceiurile poporului. Altfel spus, romanii scoteau cartofii din spuză cu mâna acestor perceptori. Mai mult, pe lângă faptul că impozitele erau mari, acești perceptori sau vameși aveau dreptul să smulgă sume mai mari de la popor, pentru ca din plusul obținut să-și realizeze solda lor, salariul, ca să folosim un termen de azi. Pentru a strânge birurile, vameșii recurgeau la constrângeri cumplite. Confiscau bunuri, animale, băteau și schingiuiau pe locuitori, până când aceștia plăteau. Din această cauză, poporul îi socotea pe vameși oameni foarte păcătoși. Îi disprețuiau și îi huleau în ascuns, iar uneori chiar pe față. În felul acesta romanii vânau doi iepuri în același timp. În primul rând își obțineau banii de pe impozite, iar în al doilea rând nu intrau ei direct în conflict cu populația.
Iată că în fața lui Dumnezeu, oamenii aceștia își descoperă o altă față, pe care poporul, oamenii de rând nu le-o cunoștea. Fariseul, omul model, lăudat de toți, se dovedește a fi un om mândru, disprețuitor, plin de sine, arogant, prefăcut, în stare de a face rugăciunea un mijloc de „negociere” cu Dumnezeu. Altfel spus, „pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. El, care înșelase încrederea, lauda și respectul tuturor, nu impresionează pe Dumnezeu, ba dimpotrivă. ,,Păcătosul” de vameș, cel disprețuit de lume, este un om smerit, conștient de limitele sale, de starea sa de păcătoșenie. Își făcea slujba ce i se încredințase ca să-și câștige existența, făcea uneori și el abuzuri, silnicii, dar nu le făcea cu plăcere, ci fiindcă era permanent între ciocan și nicovală, între lege și conștiință, între stăpânire și popor. Cu siguranță că nu-și constrângea semenii cu plăcere, ci fiindcă trebuia s-o facă. Era om sub vremuri și sub ordine. Dincolo de serviciu, dincolo de obligațiile profesionale, el era alt om: blând, omenos, cu conștiința propriei păcătoșenii, un om care avea regrete, remușcări, poate și coșmaruri pentru comportamentul „oficial”. Ne amintim, de asemenea, de Zaheu vameșul. La fel disprețuit de oameni, el Îl caută pe Dumnezeu, se hotărăște să-și dea jumătate din avere săracilor, să despăgubească împătrit pe cei pe care i-a nedreptățit. Nu mai recunoaștem într-un astfel de om pe zbirul și vampirul de care tremurau ceilalți.
Cea dintâi față a celor două personaje din pildă este fața pe care o văd semenii zi cu zi, fața pe care și respectivii vor să fie văzută. Dincolo de aceasta, însă, personajele acestea au o a doua față, pe care o descoperă doar în intimitatea lor, poate în cadrul unui cerc foarte restrâns de prieteni, dar pe care nu o pot ascunde niciodată în fața lui Dumnezeu. Mântuitorul ne învață că aceasta a doua față este cea adevărată de fapt, cea dintâi este o față artificială, fardată, rujată, boită din interes, pentru a face impresie semenilor, lumii. A doua față este cea judecată cu adevărat de Dumnezeu. Aceea este sinele, eul omului, ființa lui adevărată. Dacă față de oameni această față poate fi ascunsă, de Dumnezeu Cel ce cunoaște cele mai ascunse ale rărunchilor noștri nu poate fi ascunsă.
Și în viață întâlnim pe mulți, pe foarte mulți care duc o viață dublă, care vor să pară în fața lumii altfel de cum sunt în realitate. Uneori o astfel de situație poate să ne fie chiar folositoare. Într-un regim totalitar, în care este urmărită fiecare faptă și fiecare vorbă cu multă atenție, oamenii se ascund în ei înșiși, așa încât una gândesc, alta vorbesc și, de cele mai multe ori, alta fac. Este și aceasta o formă de rezistență. Tot așa de bine o situație de genul acesta poate fi de folos pentru propria noastră mântuire sau pentru decădere. Cazul personajelor din pildă este edificator: vameșul s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, fariseul și-a mai adăugat unul sau mai multe păcate.
O pildă ne-ar fi de folos ca să înțelegem mai bine că nu întotdeauna „fața” pe care o vedem la cineva este cea adevărată. Se spune că la o mânăstire era un călugăr foarte sârguincios la ale rugăciunii. Dorea din tot sufletul să se mântuiască. După o vreme i s-a părut că în mânăstire nu face suficient pentru mântuirea lui. I se părea că acolo e o viață prea liniștită. Dorea o viață tumultoasă, în care să se lupte cât mai energic cu păcatul, cu ispita, cu patima. Într-o zi și-a luat tălpășița din mânăstire și s-a dus într-un orășel destul de departe. Acolo lucra cu ziua orice. Se pricepea la toate, dar accepta și muncile cele mai umile. Nu se târguia niciodată asupra plății pentru munca prestată. Cât îi dădeau, atâta lua, pe atâta se mulțumea. S-a aflat că este călugăr. În fiecare zi se interesa și el despre locuitorii orășelului aceluia. A aflat, spre exemplu, că-n localitate este casă de prostituție, unde femeile își vindeau trupul pe bani. Unele dintre ele erau femei ușoare, dar erau și unele sărace, cu familii grele, cu copii mulți, care vedeau în această activitate singura posibilitate de existență. S-a gândit călugărul nostru, s-a gândit și s-a hotărât să treacă la treabă. Cu economiile modeste pe care le făcuse și el s-a dus într-o seară la casa deocheată. Toți au rămas înmărmuriți. Niciodată nu le mai trecuse pragul un călugăr. S-a interesat cât este taxa pentru o femeie și a văzut că are bani pentru vreo patru. A plătit pentru patru și s-a dus cu ele în cameră. A doua zi toată localitatea fierbea. Cine îl vedea scuipa după el, îl înjura, îl zburăturea și-l ocăra. El tăcea și-și căuta de treabă. Greu, tot mai greu găsea de lucru. Nimeni nu mai voia să-l angajeze. Tuturor le era scârbă de el. Dacă vedea așa, se ducea prin alte localități, muncea, iar când aduna bani suficienți venea la casa de prostituție și mai plătea pentru trei-patru femei. După câțiva ani în care a fost mereu centrul discuțiilor, s-a întâmplat de a murit. Nimeni nu voia să-l înmormânteze. Erau prea curați, ca să pună mâna pe un asemenea spurcat. Iată că au venit femeile de la casa de prostituție, au pus mână de la mână și i-au făcut o înmormântare de casă mare. Lumea era uimită. Femeile acelea îl plângeau ca pe unul din familia lor. Când era lume mai multă, una dintre acele femei a luat cuvântul și a spus în auzul tuturor adevărul. Călugărul se purtase cu ele ca un părinte. Din munca lui plătea taxa pentru ele și sâmbătă noaptea, spre duminică, mergea cu ele în cameră. Acolo discuta cu ele despre ale credinței și le învăța părintește cum să lupte cu păcatul, cum să se mântuiască. Le răspundea la întrebări, le dădea sfaturi de viață. După miezul nopții, când ele picoteau de somn, le lăsa să doarmă, iar el ședea pe scăunel în fața sobei și băga lemne în foc, ca să nu stea ele în frig. Dimineața le sfătuia să se ducă la biserică, să se spovedească și să se împărtășească. Prin munca lui reușea să le ferească pe ele de păcat măcar o noapte și asta i se părea că este important și pentru ele și pentru el. Lumea a rămas uimită și rușinată la auzul acestor dezvăluiri și toți au fost convinși că numai un sfânt a putut să rabde atâta nedreptate pe care ei i-au făcut-o!
Să ne străduim și noi ca să plăcem mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor!
Lasă un răspuns