Revizioniștii unguri, nu au reușit, prin toate eforturile lor disperate, să oprească procesul legic al unirii Transilvaniei cu România. Au fost zadarnice toate fărădelegile și crimele săvârșite la adresa românilor ardeleni, după cum aceeași zădărnicie s-a dovedit a fi, mai târziu, și războiul pornit de bolșevicii lui Kun Bela împotriva României, sfârșit cu un dezastru total pentru cei care l-au început, Kun și colaboratorii săi reușind să scape cu fuga. În cele din urmă, ajungând în Rusia sovietică, a fost asasinat tocmai de cei în slujba cărora s-a aflat toată viața.
Cu toate acestea nu au abandonat lupta, însă au schimbat… macazul, cum se spune, folosind alte metode, astfel încât să poată submina din interior statul român, străduindu-se să dovedească Europei și Lumii neputința României de a administra corect și eficient Transilvania. Prima dintre aceste noi metode de luptă antiromânească a fost incitarea la nespunere civică a funcționarilor publici de etnie maghiară. Incitarea aceasta nu era deloc întâmplătoare. Cum Transilvania s-a aflat, practic, timp îndelungat, sub dominație ungurească, în 1918, marea majoritate a funcționarilor publici o formau ungurii. Mulți dintre aceștia erau români maghiarzați, prin permamentul și durul proces de maghiarizare pe care l-au dus, de-a lungul vremii, politicienii de la Budapesta, care, vorba marelui Eminescu, erau în stare să maghiarizeze și petrele!
În 1916, după intrarea României în război, prin ordine strict secrete, s-au dat instrucțiuni pentru ca numărul românilor din administrația ungurească să fie cât mai redus. De exemplu, în Ordinul nr.50107/1916 al Direcției Regionale a Poștelor și Telegrafului Timișoara se preciza: „Cu cea mai mare severitate ordon ca până la noi dispoziții să nu se angajeze în serviciul Poștei și telegrafului, sau ca factori poștali sau persoane auxiliare persoane de naționalitate română sau cu sentimente românești (…). Pentru executarea acestui ordin sunteți personal răspunzător, iar nerespectarea ordinului va atrage pentru dv. Cele mai grave consecințe. Prezentul ordin este strict confidențial”.
Datorită acestei situații, funcționarii publici unguri din Transilvania se comportau ca și cum ar fi fost în serviciul Ungariei, nu al României! Ei ascultau de ordinele pe care le primeau de la guernul condus de Karoly, de cel al lui Kun Bela, iar apoi de cel al lui Horthy Miklos! Situația nu era deloc roză. De exmplu, ceferiștii unguri de la căile ferate sabotau permanent bunul mers al trenurilor, mai ales a celor militare, aflate în serviciul Armatei Române. Erau păstrate denumirile ungurești ale gărilor, se foloseau vechile ștampile, cu denumirea „Magyarorszag”, iar inscripțiile erau toate în limba maghiară, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
O altă situație deosebită, cu care s-a confruntat Consiliul Dirigent al Transilvaniei a fost refuzul celor de etnie maghiară, aflați în serviciul public (administrație, învățământ, sănătate, justiție, poliție, teatru, silvicultură, foști ofițeri, preoți, pastori, elevi, studenți diferiți funcționari etc.) de a depune jurămtul de fidelitate față de statul român. Ordine severe de a se împotrivi acestei măsuri veneau de la Budapesta. A fost nevoie de măsuri energice față de cei care refuzau să depună jurămâtul, mergându-se până la îndepărtarea din funcție și expulzarea. În județele cu populație majoritară secuiască toți funcționarii publici au refuzat depunerea jurământului. La Odorhei era un adevăra focar de șovinism! La Târgu Mureș, în tostă primăria era un singur român: primarul!… Așa era și la Poliție și la Tribunal!.. Fostul primar, Marthy, a refuzat, inițial orice colaborare cu noul prefect, colonelul Albu. În cele din urmă s-a trezit la realitate și a cerut celor diponibilizați(datorită refuzului depunerii jurământului) să nu plece în Ungaria „unde e mult mai rău”! Mulți l-au ascultat și au revenit la posturile lor, după depunerea jurământului.
De revenit au revenit, însă au găsit o altă formă de a se împotrivi, tot la îndemnul c elor de la Budapesta: refuzul de a învăța limba română. Îndemnurile se făceau chiar în presa de limbă maghiară din Transilvania, în care se sugera ideea că cei ce refuză nu vor suferi urmări neplăcute fiindcă în curând se va restaura stăpânirea maghiară. Deloc benefică a fost și nehtărârea organelor statului român față de toate aceste manifestări vădit dușmănoase. Multă vreme după 1918 chiar actele de guvernământ erau publicate și în limba maghiară, spre a nu exista pretextul necunoașterii limbii. Totul pleca de la toleranță față de aceste acte, cu speranța că, în cele din urmă, funcționarii publici vor înțelege că situația s-a schimbat și se vor încadra noilor realități.
Într-adevăr, mulți au înțeles și s-au încadrat. Cei dintâi au fost personalul din învățământul primar, gimanzial, liceal și superior. Unii au participat la cursurile Universității de Vară, inițiată de Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Unul dintre ei, profesorul universitar Kristof Gyorgy, de la Universitatea din Cluj, dorea ca și copiii săi să învețe bine limba română și să cunoască cultura poporului român. Un alt cursant, Havanyi, fiul rectorului Academiei de Drept din Oradea, îi scria lui Nicolae Iorga: „Dumnezeu să binecuvânteze munca dumneavoastră, spre binele Țării, și să vă dăruiască încă multe zile ca să puteți vedea, ca rezultat al străduințelor dumneavoastră, o Românie deplin edificată, consolidată și fericită. Să trăiască domnul profesor Iorga! Să trăiască România Mare!” Au fost, desigur, încercări izolate de a se sparge zidul intoleranței pe care mișcarea revizionistă din Ungaria s-a străduit din răsputeri să-l înalțe și să-l consolideze, fiindcă „misiunea noastră este să restabilească hotarele milenare ale Marii Ungarii”.
Lasă un răspuns