Cum evoluționismul tot este la modă în știința contemporană, iar prin ea în cam toate sferele de activitate umană (de la înfulecat și până la cea mai abstractă gândire), intenționez ca în câteva articole/episoade să ilustrez catastrofalele progrese (!) înregistrate de politica românească într-un veac și jumătate (din remarcabila perioadă cuzistă și până la actuala deșănțare pesedisto-aldistă), fapt pentru care – ne spune cu tristețe Poetul național – e cu neputință ca „biet român săracul” să nu dea îndărăt ca racul.
Da, căci ăsta-i ruinătorul preț social-economic plătit de o națiune resemnată până la apatie, cu tot mai depreciata monedă moral-spirituală din pricina necontenitelor sforării ale aleșilor și ciracilor lor, atunci când „evoluează” de la domnitorul ce afirmă ritos în Mesajul adresat Parlamentului pe data de 5/17 decembrie 1865, cum că „niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui” (Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, București 1991), la jalnicele caricaturi bolșevice, apoi la otrepele postdecembriste. Ăștia din urmă, cel puțin, nu doar că-s necalificați (a se vedea și revedea prestația de pomină a Cabinetului Dăncilă), nu numai că-i mint cu nerușinare pe cetățeni și fură cu sacii din banii publici, dar țin morțiș să-și salveze pieile nelegiuite și averile necinstite prin, vorba lui Băsescu, legi anume făcute „de hoți pentru hoți”, adică prin punerea Justiției în slujba marilor infractori.
Și când te gândești că taman în aceste zile unui parlamentar din Slovenia (țărișoara desprinsă din fosta Iugoslavie) i-a fost cerută demisia de către șeful partidului, iar cel în cauză de îndată s-a conformat, după ce a recunoscut public că a furat un sandwich (mai exact, a sancționat neglijența angajaților unui magazin din Ljubljana)! Nu știu dacă-i un capriciu, ce se dorește o obligatorie lecție de demnitate publică pentru toți aleșii (negreșit că slovenii își au dragnienii, tăricenii și vâlcovii lor), dar știu că este o diferență ca de la cer la pământ între gestul parlamentarului sloven și înfricoșătoarea nedemnitate din Parlamentul României, unde nimeni până în clipa de față (au trecut, iată, aproape 30 de ani) nu și-a recunoscut faptele de corupție (de ce ar face-o, când pe aceste meleaguri funcționează ca la cartea lichelismului spiritul de gașcă și prezumția de nevinovăție, iar la o adică insulta, calomnia și „abuzurile” săvârșite de procurori împotriva aleșilor cu putere decizională), prin urmare, niciunul dintre aflătorii în treabă din această sfidătoare instituție nu și-a dat demisia, fie pentru a se pune la dispoziția organelor de anchetă ca să-și dovedească nevinovăția de zor clamată la televiziunile aservite, fie din lehamite față de detestabilul joc la care, de regulă, se pretează majoritatea și anumite grupuri parlamentare (Uniunea Democrată Maghiară din România, dubioșii reprezentanți ai celorlate minorități).
Alexandru Ioan Cuza, artizanul modernizării României
Cu o domnie de numai șapte ani (ianuarie 1859-februarie 1866), colonelul Al. Ioan Cuza, primul domnitor al României apărută pe harta lumii după unirea Moldovei cu Țara Românească, va rămâne de-a pururi în istoria și conștiința neamului românesc nu doar ca marele bărbat de stat ce-și impune reformele spre binele țării și în dauna sa, ci și ca un veritabil personaj de legendă. Căci iată ce ne spune reputatul istoric Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București 1990): „Cuza vodă era un om inteligent și vioi. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii de jos și se spune că adesea obișnuia să umble cu haine schimbate ca să poată surprinde mai ușor abuzurile și nedreptățile”, precum – adaug eu – cel cu ocaua statornicită prin lege (ocaua lui Cuza) și ocaua mai mică la care recurgeau negustorii necinstiți.
Cât privește obârșia, studiile și caracterul viitorului domn, iată ce aflăm de la același istoric: „Alexandru Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu, înrudită cu familia cronicarului Miron Costin. Făcuse studii în Franța și luase parte la mișcarea de la 1848, alături de tinerii naționaliști. În vremea lui Vogoridi (Nicolae Vogoridi, domnitorul Moldovei de origine bulgară și adversarul unirii – nota mea, G.P.) fusese numit ispravnic (prefect) al județului Covurlui, dar își dăduse demisia, nevoind să-l ajute pe caimacam la falsificarea alegerilor”.
Îndeosebi după reforma agrară, precizează Ioan Scurtu în opul mai sus menționat, reformă „în urma căreia au fost împroprietărite 463.554 de familii cu 1.810.311 ha” (Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu avansează în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi o suprafață de 2.038.640,2697 ha ce a revenit la 511.896 familii țărănești, cifre la care se oprește și Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor – „S-au împărțit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500.000 de familii de plugari”), după reforma agrară din august 1864, vasăzică, popularitatea lui Cuza a fost așa de mare în rândul sătenilor/poporenilor, încât – după detronarea și înlocuirea lui cu principele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen – „Radu Rosetti nota că țăranii din comuna Căiuți (jud. Bacău) au declarat că ei «nu au niciun temei de nemulțumire împotriva lui Cuza care le-a dat pământurile și i-a scăpat de boieresc și nu vor să aleagă pe Hopînțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea»”.
După secularizarea averilor mănăstirilor închinate grecilor (Petre P. Panaitescu ne face cunoscut în cartea sa: „Aceste moșii erau așa de întinse, încât alcătuiau cam a cincea parte din totalul României de atunci”!), lege dusă la îndeplinire în 1863 cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, principalul său sfetnic, Al. Ioan Cuza nu ezită ca, în urma plebiscitului din 3 mai 1864, să dizolve Camera doldora de mari latifundiari și să instaureze un gen de dictatură personală prin Statutul ce-i permitea împroprietărirea țăranilor, fapt care – treptat, dar inevitabil – „a provocat împotrivirea tot mai energică, atât a conservatorilor, afectați mai ales de reforma agrară, cât și a burgheziei radicale („roșii”) care-l acuza pe domnitor de tendințe autocratice” (Ioan Scurtu).
Întrucât la începutul anului 1863 s-a reactivat ideea aducerii unui domn străin, același I. Scurtu ne înștiințează că „În cursul anului 1865 îndemnurile la detronarea lui Cuza deveniseră tot mai frecvente”!
Și astfel, neluând Cuza nicio măsură de apărare împotriva complotului asupra căruia fusese avertizat, în noaptea de 11/12 februarie are loc ceea ce Nicolae Iorga numește „o murdară conspirație de politicieni” și P.P. Panaitescu taxează drept „o faptă urâtă, care rămâne ca o pată în istoria noastră” (Neagu Djuvara este convins că „monstruoasa coaliție” anticuzistă „a fost realizată de masoni”), asta după ce Mihail Kogălniceanu apreciase cu mâhnire că „nu greșelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”: complotiștii (ofițeri și civili) forțează ușa camerei în care dormea domnitorul, cu pistoalele în mâini îi cer să abdice, acesta nu protestează, ci semnează decretul de abdicare pe spatele căpitanului Pilat, după care este scos din palat „printre două rânduri de soldați întorși cu spatele” ca să nu-l vadă pe fostul domn („Așa de mare era teama de o eventual reacție a ostașilor”, comentează generalul Al. Candiano-Popescu în Amintiri din viață-mi), este suit la iuțeală într-o trăsură cu coșul ridicat, dus în casa unui devotat al lui C.A. Rosetti și, în noaptea de 14/15 februarie, expediat peste graniță.
S-a stabilit în Germania, refuzând să se mai amestece în disputele politice din țară, ba chiar „respingând propunerile celor care voiau să-l aducă înapoi în domnie” (P.P. Panaitescu). De-abia după moartea survenită în anul 1873, corpul lui a fost adus în țară și îngropat pe moșia sa Ruginoasa, loc de pelerinaj pentru zecile de mii de țărani, ce veneau de pretutindeni ca „să se închine la mormântul aceluia care le dăduse o soartă mai bună”…
De reținut ultimele cuvinte ale lui Cuza la părăsirea Bucureștiului: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, cuvinte care seamănă izbitor cu cele rostite de mareșalul Ion Antonescu înaintea execuției sale. Ce vreți, eroii și martirii neamului se înfrățesc în eternitate și neuitare, pe când mișeii și găunoșii se încumetresc în vremelnicie și opulență!
Care sunt „faptele bune” ale lui Cuza? Păi sunt cele două mari reforme menționate mai sus, plus legea instrucțiunii publice (pentru prima dată învățământul primar românesc devine gratuit și obligatoriu), legea comunală, legea Consiliilor județene, legea Curții de Conturi, legea contabilității publice, legea Consiliului de Stat, legea introducerii sistemului de măsuri și greutăți metrice, autocefalia Bisericii române, înființarea Universității din Iași în anul 1860 (cea mai veche universitate românească) și a aceleia din București în 1864, gândul nobil și statornic de-a uni toți românii în nou înființatul stat România (acest nume referențial datează din 1862), trecerea din anul 1863 de la alfabetul de tranziție la cel cu caractere latine.
N.B.: În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă cârmuire din istoria noastră), regele Carol I a dus mai departe procesul modernizării României, așa cum fusese el conceput și pus în practică de Alexandru Ioan Cuza și valoroșii săi sfetnici.
Lasă un răspuns