De numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza se leagă actul de unire dintre Moldova și Țara Românească de la 24 ianuarie 1859 în fază primară/ 24 ianuarie 1862 în fază definitivă. Alexandru Ioan Cuza și-a făcut studiile în Franța la Paris. În 1848 activase alături de alți tineri naționaliști la Mișcarea Revoluționară din MOLDOVA. Cuza a făcut parte dintr-o familie nobilă din județul Fălciu (Bârlad), tatăl său se înrudea cu vestitul cronicar moldovean, Miron Costin iar mama sa Sultana Cozadini avea origini genoveze. El și-a petrecut copilăria pe moșia tatălui său la Bărboși în apropiere de Galați. Tânărul Cuza a avut funcția de cadet timp de trei ani în armata Moldovei.
În timpul domniei lui Alexandru Ghica, este numit președinte al tribunalului Covurlui, având în același timp și gradul de locotenent-colonel în armată, după care devine și prefect al ținutului Galați, funcție din care demisionează. În data de 24 ianuarie 1859 este propusă candidatura domnului Moldovei pentru preluarea tronului Țării Românești de către deputatul Vasile Boerescu. Astfel că divanul ad-hoc întrunit alege în unanimitate ca domn al celor două țări pe domnul Alexandru Ioan Cuza. Alegerea sa îi surprinde pe membrii Convenției de la Paris care în primă fază nu erau de acord cu numirea unui singur conducător în două state, însă odată puși în fața faptului împlinit, Covenția îi acceptă lui Cuza prerogativele în totalitate. Însă din partea Sultanului Imperiului Otoman nu primește același accept, acesta declarând printr-un firman că recunoaște unirea doar pe timpul mandatului celui ales.
În calitatea sa de domnitor, Cuza se comporta modest cu supușii săi, fiind un om simplu. De multe ori se îmbrăca cu haine obișnuite ori umbla deghizat ca să poată surprinde abuzurile și nedreptățile. Cuza dorea transformarea societății fără perturbări și mai ales ridicarea nivelului de trai al clasei țărănești. Cel mai apropiat sfetnic al domnitorului Cuza a fost Mihail Kogălniceanu care a fost numit în funcția de ministru al guvernului în data de 11 octombrie 1863, după numirea câtorva guverne de scurtă durată de la asasinarea lui Barbu Catargiu. În primii ani de conducere, Alexandru Ioan Cuza domnea peste cele două țări, conform Convenției de la Paris care prevedea existența a două guverne, două parlamente și de asemenea două capitale. Și pentru că aceste atribuții erau inconvenabile, Cuza și colaboratării săi au dorit să contopească administrația celor două principate în una singură, chestiune cu care nu era de acord Poarta Otomană.
În 1861, domnitorul Cuza îi face o vizită Sultanului la Constantinopol și este primit cu înalte onoruri. În scurt timp puterile semnatare a Convenției de la Paris și Poarta Otomană recunosc definitiv actul de unire dintre cele două principate române. Acest deziderat înfăptuit l-a impulsionat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza spre a înainta în realizarea altui ideal măreț: unitatea statală a tuturor românilor. Din păcate încheierea păcii dintre Franța și Austria puseră capăt acestor speranțe. Domnitorul român îi scrise o scrisoare împăratului francez Napolen III spunându-i că ar dori să lupte alături de armata franceză pentru eliberarea Basarabiei în cazul izbucnirii unui război franco-rus, deoarece polonii din Rusia se răsculară împotriva stăpânirii și lumea aștepta ca Împăratul Franței să intervină, însă acesta a evitat un nou conflict european. Tot în acest timp ungurii plănuiau o răscoală împotriva austriecilor și îi cerul sprijinul lui Cuza care îi refuzase din cauza faptului că ei nu respectau dreptul românilor din Transilvania care alcătuiau majoritatea etnică. Cum nu reușise să vadă îndeplinit visul unității naționale al românilor, domnul Alexandru Ioan Cuza a dorit să schimbe cursul societății românești printr-o serie de reforme foarte importante dintre care reamintim: secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor.
În 1864 în urma unei lovituri de stat, domnitorul Cuza, impune voința poporului printr-un pleibicist, trecând peste împotrivirea marilor proprietari de a fi expropriați, astfel că, pământul revine țăranilor care munceau pe moșiile boierești. În urma legiferării reformei agrare, 40.000 de țărani au fost împroprietăriți.Important este de menționat faptul că mănăstirile din cele două principate erau foarte bogate, având în stăpânire majoritatea moșiilor care erau dăruite de către boieri la moarte. Și cum mănăstirile din Moldova și Țara Românească se aflau sub autoritate grecească, toate veniturile acestora erau trimise la mănăstirile din Grecia. Din acest motiv, Cuza a luat decizia de a scoate B.O.R de sub influența grecească, secularizând averile mănăstirești și exilându-i pe călugării greci. Moșiile ce aparțineau bisericilor, erau foarte întinse, totalizând a cincea parte din teritoriului țării. Pe lângă reforma agrară, Cuza a mai dat și alte reforme: în domeniul învățământului și a instrucțiunii publice.
Plebicistul instituit de Cuza mai prevedea schimbarea Convenției de la Paris din 1858 în ceea ce privea organizarea internă a țării, printr-o nouă constituție numită Statutul Organic. Acest statut îi oferea dreptul autorității de a propune legi împreună cu grup de juriști care formau Consiliul de stat. Astel în locul unei adunări legislative, instituite prin vechiul Regulament Organic, s-a instituit două adunări legislative, Camera și Senatul. În ciuda reformelor eficiente pe care le făcuse, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a intrat în conflict la un moment dat cu partidele care îl ajutase să ocupe scaunul domnesc. Cele două grupări politice: liberalii și conservatorii nu îi mai recunoșteau autoritate. Deși erau partide adversare, acestea s-au aliat formând o coaliție împotriva lui Cuza, cunoscută în istorie sub denumirea de „monstruoasa coaliție”.
Inamicii domnitorului au reușit să atragă de partea lor și armata și în aceste circumstanțe, complotul pus la cale s-a finalizat cu detronarea domnitorului. În noaptea de 11 februarie 1866 complotiștii asociați cu garda palatului au pătruns în dormitorul lui Cuza și sub amenințarea cu moartea îl obligase să semneze actul de abdicare. A doua zi a fost transportat pe ascuns într-o trăsură peste graniță și în locul său se institui o locotenență domnească. Alexandru Ioan Cuza în urma exilului forțat s-a stabilit în Germania, acolo de unde nu s-a mai întors niciodat în țară cât a trăit. Abia după moartea sa în 1873, trupul său a fost repatriat fiind înmormântat la Ruginoasa pe unul dintre domeniile sale. La înmormântare au participat într-un număr mare țăranii care fuseseră împroprietăriți în urma reformei agrare, aceștia l-au considerat pe Cuza mântuitorul lor închinânduse chiar la mormântul lui. Dacă nu ar fi fost trădat, Alexandru Ioan Cuza, cu siguranță ar fi continuat să dea alte reforme în folosul societății și cetățenilor, dar mai important, ar fi dus până la capăt proiectul unității naționale al tuturor românilor.
Lasă un răspuns