Peregrini la Podul lui Dumnezeu (1)

De Podul lui Dumnezeu am auzit de mult, în urmă cu șaizeci de ani, de la o colegă de facultate, era din Baia de Aramă, îmi aduc aminte foarte bine. Au dat-o afară din facultate fiindcă avea origine nesănătoasă, păcat, aproape mă îndrăgostisem de ea. Așa era atunci, sub comunismul dictatorial, singurul motiv de-a fi dat afară din facultate. Calitățile morale, educația, stăruința de-a fi bun student, nu contau, doar originea. Puteai să fii indolent, cu toate sinonimele lui, dacă aveai originea sănătoasă îți dădea partidul o diploma. Eu, nefiind indolent, am fost totusi norocos, aveam origine sănătoasă și partidul conducător m-a făcut doctor, pe ea au dat-o afară din anul doi, cu tot cu notele ei bune la învățătură…

„De ce îi spune Podul lui Dumnezeu ?”

„Pentru că Dumnezeu l-a făcut !”

„Hei, bravo ! A venit Creatorul la voi, la Baia de Aramă, să vă facă un pod !”

„Te rog, lasă marxismul la catedra lui, îmi e până peste cap. Podul lui Dumnezeu, e acolo, la Ponoare, de la începutul lumii. Uimindu-se și iscodindu-l oamenii locurilor, de la începutul lumii creștine, au învățat să facă și ei poduri, să nu mai treacă prin ape și celui nefăcut de ei i-au spus Podul lui Dumnezeu.”

„Frumos mit sau poveste, ce-o fi ! Mă tem că, acum, trebuie să-i schimbați numele.”

„Bată-te peste gură !”

„Dacă zici tu, de dragul tău, mă bat. Dar să știi că mă bat degeaba…”

*****

Șoseaua a costat mult mai mult decât face, e bună, dar a rămas insuficientă pentru traficul anului 2018. Este pe vechiul drum al carelor trase de boi din evul mediu; numai curbe cu suișuri și coborâșuri. Vine de la Suceava, prin toate așezările ce îi ies în cale și, apoi, strecurându-se  printre frumoasele obcini bucovinene, ajunge pe Valea Putnei. De acolo ia în piept Pasul Mestecăniș și coborându-l, trece prin dorne, cea mai renumită fiind Vatra Dornei. Urcând apoi Pasul Tihuța intră în Ardeal la Piatra Fântânele, căreia eu îi spun Piatra Raiului, de minunată ce este, de unde coboară în serpentine pe Bârgaie până la Bistrița, fosta veche cetate săsească Nosa. De aici începem să peregrinăm spre  Podul lui Dumnezeu, rută pe care mi-am imaginat-o, pe îndelete, sus la Piatra Raiului, la vechea mânăstire de maici, înnoită acum cu o platformă etajată pe care se află o cruce înaltă ce domină toată așezare montană din poala formată de Munții Rodnei, Călimani și Bârgăului.

Șoseaua, care a costat mai mult decât face, e de-a lungul Râului Șieu până la Beclean pe Someș, de unde o luăm pe Valea Someșului  până la Dej și mai departe la Cluj. Din loc în loc, se formează mari dopuri de mașini, în care se staționează sau se merge, ca pe vremurile de demult, în ritmul carelor cu boi. Șoseaua e bună, dar a devenit insuficientă. Ocolim Clujul pe lângă Marele Munte de Gunoi al municipiului, ce fumegă ca un vulcan amenințător. Trecem Feleacul și ajungem la Vâlcele de unde, slavă epocii de aur, sunt patru benzi, lipite unele de altele, dar și așa sunt binevenite. Când ieșim din Turda, intrăm în pasul carelor cu boi până ce ajungem la un ciot de autostradă – vreo 20 de kilometri, realizat cam tot în atâția ani – ce ne duce rapid până la Teiuș, de unde începe calvarul bară la bară până la Sebeș. Mai departe urcăm pe alt ciot de autostradă, e drept mai mare, pe care o părăsim la Simeria fiindcă o luăm spre Hațeg. De aici mai departe, până la Podul lui Dumnezeu, nu mai sunt cioturi de autostrăzi, doar bine cunoscutele noastre dragi șosele înguste străjuite de bălării, pe care singura bucurie vine doar de la frumoasa natură românească împrejurătoare, ce înspre Petroșani devine măreață prin  dealurile și văile ce coboară  pe deoparte din Munții Retezat și pe alta din Munții Șureanu.

E de-acum trecut bine de amiază și noi – Latina și cu mine – mai avem mulți kilometri de parcurs până în Țara Românească, în Gorj, prin peisajul îngust și adânc al Defileului Jiului, care prin frumusețea lui tulburătoare te captivează împrospătându-te cu energie și delectare, mai ales acum, când au terminat de reabilitat șoseaua la care au lucrat un cincinal !! Avem timp de admirat, e vară și ziua-i mare și frumoasă. La  hotelurile din Târgu Jiu nu am găsit locuri, e sezonul vacanțelor de vară, nici împrejur, abia la pensiunile din frumoasa comună Runcu. Ajungem noi cu Hibrițelul nostru, așa îi spun mașinii pe care o am acum în locul Pisicii Negre, de care mă leagă atâtea și atâtea mari trasee  prin România mea dragă. Oh, și să nu uit, că sunt legat de tot pe atâtea ateliere de reparat mașini în care am intrat pentru ea; pe ea o reparau de mântuială și pe mine mă jupuiau tradițional. Hibrițelul e o mașină automată, am scăpat de schimbătorul de viteze, îi zice hibrid pentru că e și electrică și pe benzină, idee japoneză, merge bine.

Să nu-i fie di deochi, cum zic oltenii, pe teritoriul cărora am intrat. Oprim la Mânăstirea Lainici, întotdeauna am oprit la această mănăstire martir, așa îi zic eu, fiindcă îi cunosc  istoria: a fost distrusă de habsburgi cu tunurile generalului Bucow, de turci care-l căutau pe Tudor Vladimirescu, de germani în Primul Război Mondial care au profanat-o ordinar, apoi au venit comuniștii care au desființat-o în vremea construirii căii ferate Bumbești Livezeni. Ne pomenim neamul aprinzând luminări și-i dau „Fierăria lui Staricu – frescă oltenească în tușul vremii.” starețului mânăstirii și vorbim de Ioan Selejan: „Ce mare păcat că l-au luat dintre românii lui din Secuime, unde mai avea atâtea și atâtea de făcut pentru ei. La Mitropolia din Timișoara, toate-s făcute, îi rămân doar rugăciunile.”

Când am ieșit din Defileul Jiului, în față spre Târgu Jiu, tuna și fulgera ca la potop. Până ce am ajuns la Târgu Jiu mai rămăsese numai coada furtunii, ne-am strecurat binișor pe lângă ea dar, după ce trecurăm spre Runcu, cu surprindere am văzut că s-a întors și s-a luat după noi, am apăsat accelerația Hibrițelului. Furtuna ne-a prins din urmă tocmai când am ajuns la Pensiunea „Casa Diaspora”, binecuvântată de Dumnezeu, ce ne-a primit cu toată ospitalitate românească. Afară furtuna s-a dezlănțuit, i-am zâmbit…

*****

Dimineața, peisajul gorjean a intrat peste noi, prin geamul panoramic al camerei. Era o pajiște întinsă ce urca coline după coline spre dealurile de la poalele Munților Retezat, pe care acum îi vedeam din Gorj, nu din Hațeg, și-mi părea a fi cumpăna neamului, pe care în studenție, în verva frumosului și cu energia tinereții am colindat-o.

Gata cu simțămintele și  amintirile, astăzi mergem la Hobița, la muzeul casei lui Constantin Brâncuși. E doar un muzeu amenajat într-o casă asemănătoare, casa originală în care s-a născut marele nostru sculptor fiind puțin mai la vale, pe aceiași uliță, părăsită și în avansată stare de degradare, doar găinile vecinilor scormonind pe acolo. Cum s-a ajuns în această situație ? Simplu, de la împărțirea averii părintești, nemulțumiri și intrigi, reaua voință a unora și altora, dictatură comunistă. Casa originală a fost ridicată de bunicul lui Constantin Brâncuși, un lemnar harnic și talentat ca un sculptor. Fiul lui, tata sculptorului, a fost căsătorit de două ori; din prima căsătorie a avut trei copii, din a doua doar pe Fârsina și Constantin. După moartea părinților s-a ajuns la încăierările pentru avere și la urmă, casa părintească a revenit Fârsinei dar locul pe care se afla casa părintească altui moștenitor. Bărbatul Fâsinei cu neamurile lui au desfăcut toată casa, era din bârne de gorun  și au mutat-o pe alt loc, mai la vale, unde au rostuit-o la loc, bârnă cu bârnă, după cum le-a însemnat la desfacere. Constantin Brâncuși nu mai era în țară, iar personalitatea sa artistică nu era recunoscută de guvernul comunist, care, pe deasupra, dăduse  ordin să dărâme și Coloana fără sfârșit din Târgu Jiu.  Nu au reușit, au renunțat, când li s-a spus, și au înțeles, ce reprezintă.   Timpul trecea, personalitatea artistică a lui Constantin Brâncuși devenise internațională, recunoscută în toată lumea cu excepția Republicii Populare Romînă (da, chiar așa; în loc de România se folosea adjectivul romînă scris cu î din i )    Timpul trecea sub dictatură și sărăcie, iar moștenitorii au ajuns să vândă casa în care se născuse Constantin Brâncuși pe un cal și 500 de lei sculptorului bucureștean Florin Codre, care a venit cu oameni și camioane să o dezmembreze și să o ducă la București. Dăduseră jos acoperișul deja, când a sosit primarul din Peștișani cu șeful de post, care i-au oprit din activitate pentru că nu aveau autorizație de demolare. Și, scurt pe doi, l-a amendat pe sculptor, iar acoperișul desfăcut l-au dus la primărie ! E clar, ordinul venise de la raion, care-l primise de la centru. Și așa a început ruinarea casei originale în care s-a născut sculptorul nostru care ne-a afirmat în lume prin arta sa.

A trebuit să vină un cizmar, de care, vezi Doamne, ne era silă și-l batjocoream, în fel și chip, să-l recunoască pe genialul sculptor și să dea ordin ca la intrarea în satul Hobița să se ridice o copie din lemn a Coloanei fără sfârșit a Neamului Românesc și să se aranjeze o casă muzeu Constantin Brâncuși, pe care o vizităm și noi astăzi, aducându-i piosul nostru de admirație și respect.

Să fim cinstiți, pe cât am venit de însuflețiți să vizităm locurile natale ale unuia dintre mari titani ai artei moderne, pe atât de mult ne-au mâhnit impresiile de la fața locului. Casa originală zace în buruieni și degradare, casa aleasă să o înlocuiască, așezată pe locul original, e șubredă și slab întreținută la fel ca toată curtea, iar ulița  abia acum se tocmește. Foarte sărăcăcios și nereprezentativ este standul de vederi, pliante, cărți, miniaturi de la muzeu, iar custodele pare a fi doar un vânzător ambulant apatic.

Plecăm, când în urechi ne sună: Nu sunt bani, iar salariile nu-s ca-n Uniunea Europeană! Da, știm că nici seriozitatea și randamentul muncii nu-i ca acolo…

*****

Ne simțim foarte bine la Pensiunea „Casa Diaspora”. De la Doamna Alina Băniță, proprietara pensiunii, aflăm de ce au numit-o așa, pentru că, împreună cu soțul dânsei au muncit în diasporă pentru ea. Din diasporă au luat tot ce este mai elegant și funcțional pentru o pensiune modernă și au construit-o solid și frumos la marginea unei păduri. Fațada și camerele dau spre larga panoramă montană iar terasa din spate, deschisă de la etaj e în margine de pădure, o minunăție de frumos tranchilizant ce îți face impresia că  ești, la propriu, în copacii pădurii.

Furtunoasele ploi au încetat, s-a înseninat și noi vrem să mergem la Ponoare, la Podul lui Dumnezeu, trecând pe la Mânăstirea Tismana și Baia de Aramă. Doamna Alina Băniță ne dă toate detaliile pe kilometri și timp . „Mâine veți avea o zi senină, drum bun!”

Trecem din nou prin Comuna Peștișani, vorbim din nou despre Hobița lui Brâncuși, nu am văzut ceea ce am fi vrut, ceea ce credeam noi cu adevărat că merită Brâncuși la el acasă în Secolul XXI, dar ne simțim cu datoria împlinită față de el, venind pe locurile sale natale. Trecem printr-un peisaj colinar împădurit mirific și ajungem la părerea că acest frumos natural l-a inspirat pe Constantin Brâncuși, luând păsările Gorjului și ducându-le  în marile muzele de artă modernă ale lumii, transformate în păsări măiestre. A trebuit  să treacă un timp până să fie înțeles că este pionierul de frunte al unei noi exprimări în artă. După el au venit foarte mulți, dar la fel ca cei din puhoaiele goanelor după aur; nu au găsit nimic, nu au lăsat nimic. Timpul trece și Constantin Brâncuși  rămâne de neîntrecut  în arta modernă.

*****

Când ajungem la Tismana, mic orășel acum, o luăm în sus de-a lungul apei spre cea mai veche mănăstire din Țara Românească, vrând-nevrând îmi amintesc că prima dată am fost aici în 1956, în excursia pe țară la terminarea liceului. Aiurea, nu era nici un liceu, era o școală medie după exemplul școlilor sovietice, cele mai avansate din lume care scoteau numai savanți ce duceau științele pe cele mai înalte culmi ale comunismului. Atunci, la Tismana am aflat că, de aici, Tudor Vladimirescu a pornit revoluția împotriva domnitorilor fanarioți care exploatau  iobagii. Atât, apoi am făcut cale întoarsă la Târgu Jiu, unde am stat două zile dar nu ni s-a vorbit de Constantin Brâncuși și nici nu ni s-a arătat ansamblul recunoștinței eroilor români căzuți pentru unirea neamului românesc dintre Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Fără de Sfârșit. Nimic, absolut nimic.

Despre Mânăstirea Tismana mai auzeam, din când în când câte ceva, mai aflam una alta  în treacăt, până în ziua în care am auzit, aici în Canada, apoi m-am interesat  și informat, despre soarta aurului Băncii Naționale a României ascuns la Mânăstirea Tismana, ce conținea 242 (două sute patruzeci și două) de tone de aur fin și am aflat  alte fapte istorice ce dovedesc cât de scump ne-a costat înfrățirea cu sovieticii.

Inițial, Ion Antonescu, conducătorul Statului Român, s-a gândit să transfere aurul băncii naționale în Spania, era neutră și departe de Rusia, îndată ce și-a dat seama că germanii vor pierde războiul și rușii vor ajunge în România. Ion Antonescu se consultă cu Guvernatorul Băncii Naționale, Constantin Angelescu, ce găsește bună această prevedere, dar presați de evenimentele războiului aleg o altă variantă, de urgență; ascunderea  tezaurului la Mânăstirea Tismana, atât din calea rușilor cât și a nemților în retragere, care cu siguranță că îl vor lua, dacă România va abandona neloiala alianță cu ei. Ion Antonescu îl însărcinează pe Generalul Titus Gârbea, vechi camarad de încredere, cu paza tezaurului ce va fi ascuns  la Tismana. Întâi, a fost adus în pivnița mânăstirii, apoi pentru mai multă siguranță a fost  mutat într-o mică peștera din apropiere și închisă cu un zid de beton de un metru grosime.

Soarta istorică a fost împotriva României: germanii abandonează Sudul Basarabiei, deschizând rușilor o breșă largă spre țară, regele îl arestează pe Ion Antonescu, și-l dă jertfă comuniștilor, iar țara o pune la discreția Armatei Roșii, NKVD-ului, lui Stalin. Anglo-americanii, aliații de ultim moment, lasă România pradă comunismului rusesc ce o închide în lagărul ei. Un guvern regal de parveniți și lichele,  pune un nou guvernator la Banca Națională Română pe Ioan Lepedatu, ardelean care împreună cu fratele său, Alexandru, a făcut parte din generația de aur a Marii Uniri. A avut cel mai scurt mandat de guvernator;  a fost demis după ce peștera de la Tismana a fost deschisă, în Ianuarie 1945, ca să se scoată zece tone de aur pentru a se bate monedele de aur „Ardealul Nostru”. Era o idee, pornită de la eliberarea  Ardealului în octombrie 1944, ce fusese ocupat de statul ungar în urma dictatului de la Viena din august 1940. Prin această idee se urmărea de fapt transformarea tezaurului în monede ce să ajungă în mâna românilor în vremurile grele, nefericite ce urmează după fiecare război, la fel cum au fost în trecut napoleonii francezilor sau carolinii românilor ziși și cocoșeii de aur. Ce a urmat nu se cunoaște cu adevărat, s-a ascuns, s-a mințit, se ascunde și azi.

Din incertitudini se nasc  ipoteze. Oare cât au profitat de monedele „Ardealul Nostru” românii și cât eliberatorii sovietici sau nu numai ei? Oare s-au scos numai zece tone sau mai mult ? Oare numai odată a fost deschisă peștera unde se ținea tezaurul ascuns să nu dea eliberatorii sovietici peste el, Armata Germană nu mai era în România?!?

Să fim lucizi, să nu ne lăsăm manipulați, la nesfârșit, de tot felul forțe tainice dominante și de trepădușii lor din mass-media ce trebuie să acopere adevărul, pentru că Moscova știa dinaintea de 23 August că tezaurul e ascuns la Mânăstirea Tismana! A fost un agent al Siguranței, Adrian Mironescu ce lucra într-o filială a Băncii Națională și aflase de această ascundere a tezaurului BNR de la Tismana. Slab de înger, dar nu și de minte și-a dat seama că rușii vor pune laba comunistă pe România și a voit să se pună bine cu comuniștii pentru a-și asigura viitorul și sub comuniștii ce cu siguranță vor ajunge în conducerea țării.  A luat contact cu Petre Chirtog, tâmplar comunist, secretarul județean căruia  i-a divulgat locul și planurile unde se află ascuns tezaurul BNR, acesta, imediat a     raportat totul, amănunțit, tovarășului Agiu Constantin care, la rândul său, a trimis datele la centru și centrul comunist bucureștean le-a împărtășit și cu tovarășii de la Moscova, înainte de 23 August 1944. Clar ! Să mai adăugăm că generalul Constantin Sănătescu, noul prim-ministru, îl cunoștea bine pe Generalul Titus Gârbea și ce trebuia el să păzea la Mânăstirea Tismana. Deci guvernul acolit rușilor știa totul despre tezaur, dar l-a lăsat să păzească, de fațadă, până în Ianuarie 1947, doi ani jumătate, cât le-a trebuit rușilor să devalizeze tezaurul. Stalin, prin NKVD, știa totul despre tezaurul BNR, dar nu a fost de acord să dea iama la Tismana să-l ia pe față, țesea cu NKVD-ul alte planuri. În fapt, și cât ar fi putut Generalul Titus Gârbea să apere tezaurul BNR împotriva puhoiului de armată rusă din România, judecând, că între timp, Armata Roșie  făcuse harcea-parcea și Reichstag-ul Berlinului ? Să fim raționali, să luăm în considerație subterfugiile vicleanului tiran comunist: Îi lăsam să-și păzească peștera cât vor, fiindcă  guvernul lor ce ne este aservit total, ne va deschide peștera de câte ori vrem noi, să le luăm din casetele  cu aur, câte vrem, și-n locul lor punem alte casete pline cu pietre. Așa va fi  totul în liniște, nu se va mai urla în lume ca despre primul tezaur ce l-am luat românilor. În plus să fim cu băgare de seamă cum le vom lua tezaurul, în liniște și secret, altfel  românii, pe căi internaționale, vor pretinde că tezaurul luat de noi să fie considerat   parte a despăgubirilor de război, pe care noi le vom impune la tratatul de pace. Ori noi vrem mai mult, mult mai mult: țara, bogățiile și supunere comunistă.

Dovada, cea mai elocventă, că eliberatorii sovietici au pus laba lor jegoasă de acaparatori a tot ce nu le aparține, nici de fapt nici de drept, prin acest scenariu sau altele asemănătoare, este că Banca Națională Română nu a mai avut acest tezaur cu care ar fi putut face față  oricărei crize economice după război. Dar nu a fost așa, România a fost lovită de cea mai dezastroasă criză din istoria sa, prin inflația care a urmat, în care prețul pâinii a crescut de o mie de ori iar banca scotea numai bancnote de 1.000.000 lei fără valoare. Guvernatorul BNR Ioan Lepedatu a fost dat afară de la BNR și din academie (?!) i s-a luată toată averea, iar după el au urmat un șir de guvernatori BNR;  de azi pe mâine, demisionari sau închiși.

În ianuarie 1947, înaintea începerii Tratatului de Pace de la Paris, s-a mimat epilogul fericit al tezaurului de la Tismana, pe care Mugur Isărescu l-a numit în iulie 2016, la o expoziție la Tismana totul e bine când se termină cu bine !  Totul a fost, într-adevăr, regizat bine; militarii români au încărcat casetele din peștera de la Tismana în camioane până la Târgu Jiu, de unde vagoanele au plecat spre București cu destinația Banca Națională Română, unde când au ajuns, au ajuns, cum or fi ajuns, au fost preluate de casierul băncii, cu proces verbal în regulă, dar fără să le deschidă.

Când s-au deschis; cu conținutul lor s-a pietruit o uliță din Dudești… fără ghilimele. (va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*