Soluția ieșirii din Marea Dilemă

Marea Dilemă în care se află omenirea a fost bine surprinsă de Michael Hirst în serialul The Tudors (38 episoade). De la Shakespeare nu s-a mai întâlnit un asemenea scriitor, care să pună cu un talent neobișnuit o problemă așa de importantă. Evident, Michael Hirst (n. 1952) este englez și opera lui principală, scenariile filmelor Elizabethși Tudors, este scrisă în cel mai pur spirit shakespearian.

Marea Dilemă în care se află omenirea a fost Marea Dilemă în care s-a aflat Henric al VIII-lea când l-a decapitat pe Thomas Morus. La fel cum Marea Dilemă s-a aflat în mintea celui mai luminat om al Anglei, Thomas Morus, despre care Erasmus a spus că este cel mai luminat om al lumii, gata în orice clipă să fie în slujba oamenilor (omnium horarum homo). Și momentul este atunci când el trebuie să se apere de învinirile care i se aduc, de faptul că nu-l recunoaște pe Henric de cap al bisericii. Să explice de ce nu semnează Jurământul, un document de acceptare a reformei impuse de rege. Dar Morus, care acceptă cu diplomație doar anumite părți din text, pledează în favoarea catolicismului, arătând că nu-l recunoaște drept cap al bisericii decât pe Papa de la Roma. Pentru acest lucru a murit.

Degeaba îi spun toți prietenii, toți care îi respectau geniul, dar mai ales familia și copiii săi, că au depus jurământul și că a crede faptul că Henric este capul bisericii nu înseamnă a-l trăda pe Dumnezeu. Acest lucru este important. Nu catolicismul și nu reforma lui Henric sau Luther.

Și Henric consideră că Dumnezeu este deasupra Papei, deasupra sa, deasupra tututor. Cele mai fantastice pagini cinematogreafice din lume sunt momentele cănd Henric are coșmaruri, remușcări, privind moarta lui Morus. Dilema în care se află este cumplită. El vorbește la un moment dat cu crucea pe care se află răstignit Hristos. Îl întreabă ce să facă. Nu înțelege de ce cel mai bun prieten al său, Thomas, nu cedează. Toți nobilii Angliei au semnat jurământul, mulți preoți și monahi, numai el o face pe rebelul. De ce? Momentul decapitării lui Morus este montat în paralel cu aceste mari frământări pe care le are Henric în chilia sa. Iar când capul cade, Henric scoate un strigăt sfâșietor de durere. Tristețea lui e fără margini. De ce Morus l-a obligat să facă această crimă? De ce Dumnezeu nu i-a dat un semn să oprească odioasa faptă? De ce însuși Thomas Morus nu a avut clarviziune?

Fiindcă Marea Dilemă apare foarte clar și pe chipul lui Morus atunci când fiica sa, Margaret, îl roagă să cedeze. Dacă a acceptat succesiunea la tron, dacă a acceptat alte amănunte din Jurământ, dacă a făcut, deci, o parte din compromis, de ce nu merge până la capăt? E mai important să-l slujească pe Papă decât pe regele său? În fond, asta este problema pentru care și-a dat viața, să-l recunoască pe Papa de la Roma drept cap al bisericii! De ce nu l-ar fi recunoscut pe Papa / Patriarhul de la Constantinopol, care guvernează o Patriarhie ecumenică?, l-am întreba noi peste timp. Și biserica din Ucraina încearcă azi o reformă autocefală, o ruptură față de Moscova, echivalentul a ceea ce a făcut Anglia lui Henric față de papalitate. Dar Hirst nu abordează o asemenea problemă, nici nu se gândește la o variantă ortodoxă, toate soluțiile lui se învârt în jurul catolicismului.

Într-o plimbare cu prietenul său Charles Brandon, Henric îl evocă pe Morus, evocă momentele când acesta îl iniția în tainele cerului, ale astronomiei. Și-i mărturisește marele adevăr, că îi pare rău ce a făcut, că moartea lui Morus a fost o greșeală a domniei sale, dar că nu poartă el toată vina, căci de câte ori a vrut să își schimbe hotărârea, să-l salveze pe Morus, apărea satana în fustă, Anne Boleyn, care îl monta împotrivă. Ea i-a picurat această ură nefirească împotriva unui om înțelept, pe care l-a iubit.

Ciudat cum Henric nu a simțit nevoia să aibă un dialog direct cu Morus. El își trimitea emisarii, cum ar fi Cromwell, în celula lui Morus din Turnul Londrei, să-i transmită gândurile sale, să justifice de ce nu semnează jurământul față de rege, dar istoria ar fi arătat poate cu totul altfel dacă ar fi avut loc un dialog direct între cei doi. Desigur, ideile opuse erau clare. Și Henric, și Morus s-au aflat într-o mare dilemă. Unul voia ruptura de papă, celălalt ținea la unitatea catolicismului.

De altfel, Marea Dilemă de atunci se revarsă asupra actualității. Și azi Anglia se află în aceeași situație, problema Brexit, vrea să iasă din UE, iar o altă mare parte a populației nu este de acord cu această soluție.

Marea Dilemă se afla și în capul Papei Paul al III-lea, care își apără scaunul, ideea unității bisericii, prin alianța cu Franța și Spania, punând la cale atentate, să o elimine pe Anne Boleyn și chiar pe rege. Ba, atunci când îl vizitează regele Franței, îi cere direct, fără nici un ocol, să atace Anglia, s-o cucerească și să-l înlăture pe satana, pe Henric. Nu existau pentru Papa decât aceste mari puteri. În tot filmul lui Hirst nu există decât Anglia, Vaticanul, Franța și Spania. La curtea regelui se perindă numai soli din aceste țări. Totul se învârte într-un cerc închis. Restul lumii nu există. Dacă lui Morus i s-ar fi cerut să jure pe ortodoxie, de pildă, pe capul bisericii de la Constantinopol, ce-ar fi făcut? Însă nu i s-a cerut așa ceva, i s-a cerut să jure pe o reformă a regelui său, o reformă în care creștinismul nu era amenințat, dimpotrivă, așa cum îi spune Henric ambasadorului imperial, el va face o reformă care va întări creștinismul și-l va fixa pe veci în istoria lumii.

Nu a fost înțeles. Nu a fost înțeleasă mai ales campania lui Henric de a purifica biserica. Mănăstirile deveniseră o cloacă a răului carnal, unde se practicau perversiuni. Henric a închis toate mănăstirile, a interzis pelerinajul și luteranismul, a obligat credincioșii să citească ediția în engleză a Bibliei (până atunci se citea numai ediția latină), a creat o societate a venerării lui Dumnezeu numai printr-o populație activă, fără călugări. Pe această cale, se poate imagina dispriția bisericilor și întronarea numai a unui singur preot recunoscut, Iisus Hristos.

Dar toată această clarviziune s-a redus și pentru papă, pentru toți, la o problemă sexuală. Hernic nu era luat în serios, fiindcă ambițiile sale politice și religioase erau văzut prin prisma patimilor erotice. Eros era mai puternic decât credința. Confuziile religioase au dus la mari frământări în UK, în primul rând la războaiele religioase interminabile dintre țările care alcătuiesc regatul unit. Iar apariția terorismului a dus omenirea în pragul celei mai mari confuzii, o confuzie izolaționistă mai ceva decât pe vremea lui Henric. Fiindcă terorismul ne face pe toți străini pe această minunată planetă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Teroarea ucide tot.

În fond, Marea Dilemă este o problemă politică. Făcând discriminări religioase, toți fac politică. Fiecare act din istorie este politic. Dependența de sex devine o cârjă care susține puterea. La noi, orice act al celor supracorupți din fruntea țării este mitoman, ei vor puterea absolută, sfidează UE și pe oricine, fără să le pese că au picioarele de lut, în mlaștină. Peste 1 100 de oameni au murit în decembrie 1989 pentru libertate, nu pentru grațierea și amnistia ticăloșilor!

Henric avea un libido exagerat, un apetit sexual ca al unei nimfomane (patimă apropiată de starea de excitație continuă a Annei Boleyn). La el dependența de sex era totală. În afară de nevestele pe care le tot schimba, își făcuse în afara palatului regal un bordel, unde ținea fete. Plăcerea dezvirginării era disputată cu prietenul său în aventuri, Charles. Doamnele de onoare de la curte îi erau amante. Virilitatea lui era o boală. Cum vede o femeie, descalecă pe loc. Semnificativă este scena când regele se plimba călare prin pădure și întâlnește doi trecători, el și ea, soț și soție. Regele nu are ochi decât pentru ea. Pe care o ia pe calul său și o duce la hogeac, unde o posedă, în timp ce ea îl întreabă, „cum, chiar ești regele Angliei?” Iar Henric îi răspunde, „am glumit”.

Sigur, Hernic avea o doză de paranoia. Cruzimea cu care o duce la decapitare pe Anne este o mostră. Serialul insistă pe acest caz cu două episoade (9-10 din seria a II-a). Anne e acuzată de adulter, i se pune în cârcă faptul de a fi avut peste 100 de amanți, dar Michael Hirst o reabilitează în istorie, dovedind nevinovăția ei, deși Henric o ucide fără milă, fiindcă voia să ajungă cât mai repede în brațele lui Jane Seymour, a treia sa nevastă. Purtarea regelui era una supra discreționară, dar mecanismul funcționa perfect. Toți se băteau să ajungă la curte, deși se știa că orice apropiere de Hernric se lăsa cu moarte.

Marea Dilemă a lui Henric se revarsă asupra istoriei, asupra tuturor. E semnificativă obsesia lui de a se naște din nou, de a reîntineri, scufundându-se în apa unui lac pe care îl botează al tinereții veșnice. Dar pe lac plutesc două lebede, de o rară gingășie. El nu poate suporta dragostea lor, iar finalul episodului 10, după ce Anne este decapitată, se temină cu o lebădă pe masa de ospăț, din care el, regele, se înfruptă odios. Și imaginea ne duce cu gândul la pedeapsa pe care ia dat-o Dumnezeu pe pământ, aceea de a ajunge obez!

Papa Paul III (Peter O’Toole) chiar spune despre el că este paranoic și desfrânat și se îndoiește de faptul că Dumnezeu îl va lumina, de aceea dă o mână de ajutor, creează un ordin al soldaților jertfelnici, cu care pune la cale o serie de atentate și consfințește o alinață politică puternică împotriva Angliei. Iar ironia soartei face ca omul lui, al Papei, infiltrat la curtea lui Henric, care avea misiunea s-o ucidă pe Anne, este decapitat, învinuit tocmai de adulter (el face parte din lotul celor 5 amanți ai Annei, care au fost decapitați!). Torturile și nevinovățiile condamnate a priori se țineau lanț. Confuzia este totală, iar Marea Dilemă triumfă, fiindcă nimeni nu înțelege nimic, dovadă ușurința cu care condamnații acceptă moartea. Însăși Anne are o criză de râs atunci când cere să i se aducă un alt călău, care ucidea cu sabia, nu cu satârul, să moară dintr-o singură lovitură, să nu simtă nimic, mai ales că „eu am și un gât subțire”. Iar ea își plătește călăul cu 15 lire (o sumă enormă pentru acea vreme). Parcă era un delir să mori decapitat, în uralele și glumele mulțimii! Dar toți mor demni, cu plăcerea de a avea ultimul cuvânt, adresat mulțimii, pentru a fi transmis mai departe.

Desigur, istoria a dovedit că Henric a fost un tiran luminat. Dovadă că era și artist, scria, dansa pefect, compunea muzică, era actor, avea idei de arhitect (a ridicat multe palate), iar reforma religioasă și-o impune cu spectacole de teatru, cea mai eficientă formă de transmitere în mase a unor idei. Această concepție a dus la crearea celui mai puternic teatru din lume, în epoca elizabethană. Dumnezeu l-a luminat, fiindcă nici una dintre tabere, deși toți făceau politică, nu contestă supremația lui Dumnezeu. Dumnezeu era deasupra tuturor, dar în nunele Lui, toți făceau propria politică, o politică izolaționistă, de suveranitate, care însă se dorea a fi expansionistă, planetară, în sensul în care istoria a generat colonialismul.

Conflictele de atunci, sub alte forme, există și azi. Omenirea se află în aceeași Mare Dilemă în care s-a aflat biserica atunci când s-a scindat. Scindarea ei este o scindare politică, foarte rea, care a dus la fărâmițarea creștinismului în sute de culte și secte.

Biserica nu mai e UNA. Așa cum și Dumnezeu nu mai este UNUL. Există și un Dumnezeu budist, și unul musulman, și unul shintoist, și tot așa. Din fericire, el este Dumnezeu, indiferent cum s-ar numi, Yahve sau Allah. Marea Dilemă în care se află omenirea de sute de ani capătă în zilele noastre accente foarte grave, care se reflectă în acțiuni disperate, cum este și cea a puterii de la București, care vede ieșirea din criză prin ieșirea din UE. O politică șchioapă, nu de unitate, ci de izolare. Dar România nu este Anglia, am mai demonstrat acest lucru, arătând de ce este o mare tragedie acum acest pas numit Roexit.

Tot acest tablou al istoriei îmi confirmă Revelația din CIVITAS INNOCENTIAE. Soluția ieșirii din Marea Dilemă este numai o Cetate a Omului purificat, avându-l ca suport spiritual pe Unul Dumnezeu.

Indiferent cum l-ar numi unii sau alții pe Dumnezeu, El este întruchiparea Inocenței. Ceea ce-i leagă pe toți zeii și dumnezeii este Inocența. Dovada supremă este faptul că omul se naște inocent, adică după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul își pierde inocența pe parcurs, când crește și acumuleză păcate. Dar în Cetatea Inocenței, el are totate condițiile ca să-și păstreze inocența. A fi inocent nu însemană a fi naiv, ci curat, pur, cum a fost Iisus Hristos omul.

Am cercetat toate viziunile umane, toate utopiile și dystopiile istoriei și am dedus că ceea ce le leagă este acest concept, Inocența. Care poate fi obținută prin revelarea lui Armaghedon din sufletul fiecăruia. Omul poate fi inocent, și poate crea o societate a omului purificat. O Cetate a Omului cu Dumnezeu în el. Iată soluția ieșirii din Marea Dilemă, din care nu au putut ieși până acum oamenii, fiindcă s-au înstrăinat de OM și nu au găsit calea lui Armaghedon revelat. Acesta este Mesajul meu de Crăciun către viitorime.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*