Mă bucur foarte mult că am fost în țară ca să particip la Sfințirea Catedralei Neamului, numită Catedrala Mântuirii Neamului. De ce a Mântuirii, când o anchetă a Patriarhiei a făcut public că 80 la sută dintre credincioși nu mai cred în Mântuire?
Când am făcut seria de filme religioase despre Țara Făgărașului, la una dintre filmările de la Sâmbăta de Sus, în pridvorul Bisericii martir „Brâncoveanu”, IPS Antonie Plămădeală mi-a spus că visează o Catedrala a Neamului, pe care vrea s-o înalțe la Făgăraș, în centrul țării, în simbolul românismului, acolo unde sunt urmele paleocreștine de la Mănăstirea Ursitelor, ale locului sfânt pe unde a trecut Apostolul Andrei („Mănăstirea Bucium”), rădăcinile lui Eminescu, Creangă, Aron Pumnul, Gheorghe Șincai, Inocențiu Micu-Klein, Nicolae Bălan, ale luptătorilor din munți pentru libertate, ale lui Brâncoveanu și Mihai Viteazul, ale principelui Ștefan Mailat și ale atâtor mari români care au lăsat urme neperitoare pe acele meleaguri și pe pământul românesc. Construcția catedralei a început chiar pe locul unde păgânii au incendiat o bisericuță de lemn, păstorită de preotul Ciocan, care a devenit sufletul construirii catedralei.
S-a înălțat mult din această biserică, românismul ardelenesc a mers până acolo încât turla ei a fost acoperită cu aur, deși orașul geme de șomaj și multe lipsuri, dar românismul e mai mare decât Dumnezeu, care nu are nevoie de așa ceva, dar au făgărășenii, oameni ambițioși, cu suflet mare românesc, catedrala nefiind atât o nevoie de credință, căci în oraș mai sunt 10 biserici, ci de patriotism, pe ideea „românului verde”, ei fac curent slujbe în catedrală, și odată ce au început lucrarea, acum 20 de ani, vor s-o termine, deși catedrala e neterminată, și cine știe cînd se va termina, mai ales că voci ale stăpânirii au oprit elanul preoților și al celorlalți patrioți, fiindcă li s-a spus că o catedrală a neamului se va face la București. Antonie nu mai trăiește, el, care este co-ctitor al Mănăstirii „Brâncoveanu”, și care ar fi avut un cuvânt de spus.
Am făcut câteva filme cu el, inclusiv Miracolul românesc, film etalon în creația mea, și de la el am învățat că megalomania nu salvează România. Megalomania cu care s-a sfințit și Catedrala Neamului. Nici un megaloman și nici un mitoman nu au salvat România, dimpotrivă, au încurcat creșterea ei. Miracolul este altceva. Ține de divinitate. Ține de biserica lui Hristos. Căci trebuie să credem așa cum au crezut Sfinții Părinți, care au spus că „Biserica este Trupul lui Hristos, al cărui Cap este Iisus Hristos ”.
Și în alte părți s-a încercat să se deschidă drumul către împlinirea acestui vis. A existat, încă din vremea comunismului, o dorință mare, care venea din toate colțurile românismului, să se ridice această catedrală. Era dorită ca un reper, ca o nevoie a românilor de a fi uniți. Iar acest lucru este necesar acum mai mult ca oricând. De ce? Pentru că s-au focalizat puterile, pe de o parte, puterea politică tot mai vicioasă, înstrăinată și coruptă, iar de cealaltă parte trezirea conștiinței naționale. Catedrala Neamului are două hramuri, Înălțarea Domnului și Sf. Andrei, ocrotitorul României. Acest vis s-a împlinit… dar numai simbolic, fiindcă în realitate Catedrala nu este terminată nici la jumătate! Și nu este ca în visul lui Eminescu, care a visat și el o Catedrală a Neamului, dar ar fi numit-o Catedrala Înălțării Neamului, sau poate Catedrala Învierii, a Deșteptării Neamului.
Desigur, nu te poți deștepta, dacă ești plin de păcate, e nevoie de mântuire ca să ajungi la Înălțare, la Înviere. Dar Mântuirea are în ea ceva mortuar, care ține de trecut, de un act revolut și pasiv, ca iertarea păcatelor. Un neam păcătos, care și-a ridicat o catedrală să fie iertat! Cine să-l ierte? Credeți că Dumnezeu ne mai vede? Iar tinerii din viitor sunt curați, ei s-au născut inocenți. Noi pledăm pentru un viitor sfânt. Mântuirea ne dă imaginea unui neam de păcătoși care trebuie vindecați. Dar dacă acești păcătoși nu se purifică, nu se îndumnezeiesc, cum să învie ei țara?
*
Eu am văzut ceremonia sfințiirii de pe esplanada din fața catedralei, la cele două ecrane instalate pe laturile ei. Exista un gard despărțitor, pus de poliție și păzit de soldați, pe unde au intrat înaltele fețe bisericești și oaspeții, circa 2000, care au avut acces la slujba din catedrală. La sfârșit, acești invitați au ieșit tot pe acel culoar. Așa că, fiind lângă gardul de sârmă, i-am putut vedea de aproape. Această defilare a lor mi-a amintit de povestirea bufă a lui Eminescu Părintele Ermolachie Chisăliță. Și acolo există o defilare de fețe bisericești și de săteni, care vor să de foc bisericii, fiindcă ei credeau că a intrat dracul în ea. Și aici, în satul mai mare, i-am văzut pe acești aleși defilând. Unii preoți, cu putere de binecuvântare, precum mitropoliții sau episcopii, binecuvântau oamenii de la gard, îi atingeau pe frunte sau pe creștet. Pe unii preoți îi cunoșteam, cu care am făcut unele filme, dar majoritatea erau obezi. „La unul dintr-ăsta, spunea un țăran, n-aș merge să mă spovedească chiar dacă m-ar plăti”. Erau acolo, lângă mine, mulți veniți și un grup de tineri îmbrăcați în costume populare. Erau din Maramureș, frumoși ca niște crai și crăițe din povești. Am vorbit cu ei despre episcopul Justinian Chira, cu care am făcut filmul Crăciun în Maramureș, plecat dintre cei vii, apoi i-am întrebat dacă mai trăiește Justin Sigheteanul, de la Rohia, pe care îl vedeam în locul lui, și mai departe, un preot hăruit, de o rară capacitate intelectuală. Ei mi-au spus că e prezent la ceremonie, dar în șirul de preoți care au trecut nu l-am văzut.
După cortegiul preoților, au apărut politrucii, precum un veșnic consilier al lui Iliescu sau Orban zis No Comment, iar când a apărut Victor Ciorbea, cu fața lui boțită, cum îl știm, pășind țanțoș, ca un cocostârc printre becațe, lumea l-a întrebat, „ce salariu ai, luminăția ta?”, dar n-a răspuns, nici nu s-a ostenit să-i privească pe oameni. Așa cum a făcut și un altul, Severin și nu mai știu cum, „păi ăsta nu era la închisoare, maică?, spuse o femeie vârstinică, cu o broboadă maronie pe cap. A venit să se mântuiască?”.
Și defilau cinstitele fețe, buhăite, adormite, dar cu mațele ghiorăindu-le de foame, ca popa Melestru și Buchilat ai lui Eminescu, care alegau să meargă la masă, căci urma chiolhanul, aranjat vizavi, la fastuosul Marriot Grand Hotel, în bătaia clopotului mare al Catedralei, clopot nou nouț, o mândrețe de clopot, lucrătură de artă, parcă era rupt din filmul Andrei Rubliov (1966) al lui Andrei Tarkovski, celebra secvență a clopotelor.
Aici e problema, se poate face o Românie nouă, curată, cu asemenea păcătoși ca Buchilat sau Chisăliță? Țara e plină de ei și nici la sfințirea catedralei nu stau acasă, să ne scutească de asemenea priveliști. Erau și preoți cu pancarde de gât, care cereau milă, așa cum cutia milei era legată și de gâtul catredralei, fiindcă ea nu are încă turla centrală și îi lipsesc încă multe brațe, ca pictura interioară.
*
Am fost curios cum arată altarul de aproape și iconostasul, să-i sărut icoanele. În ziua sfințirii, i-am lăsat pe cei veniți de departe să stea la rând, dar am revenit a doua zi (luni), m-am așezat la un rând kilometric și am așteptat peste trei ore să văd interiorul, și încă două ore să ajung la altar, să intru și să mă închin la sfintele moaște. Cinci ore de așteptare. Am avut, ca și alții, un sentiment de turmă, de umilință absurdă. Am îndurat însă cu stoicism frigul, și mai ales noroiul de praf de ciment de pe esplanadă, ca să văd ce simt, ce gânduri îmi lasă Măgăoaia. Spun așa, fiindcă la Muntele Athos am învățat că adevărata credință e în om și chilie, nu în ziduri oțelite. Lucrarea e gigantică, însă aflată încă la nivelul schelăriei, departe de a vedea pereții ei pictați, pantocratorul sau bolta altarului. Sigura mostră de pictură este doar Catapeteasma. Am fost șocat când am văzut o pictură în mozaic, care e rece, nu are căldura emanată de pictura murală din bisericuțele noastre tradiționale. Într-o biserică de lemn din Maramureș sau din mănăstirile nord-moldovene, îl simți pe Dumnezeu aproape, ba ai spune că El stă în altar și ne veghează. E o mare diferență față de catedralele catolice, monumnetale, reci, care par golite de suflul divin. Și aici am avut aceeași senzație. Un spațiu de necuprins cu privirea. Monumentalitatea Catedralei BOR mi-a amintit de Saint John the Divine, cea mai mare catedrală catolică din America, însă departe de împlinirile ei. Aceasta este realizată în stil gotic, ca și faimoasa Saint Patrick, de pe Fifth Avenue, din inima New York-ului, poate cea mai frumoasă catedrală din câte există. Ca să fie împodobită ca Saint John the Divine, Catedrala Neamului are nevoie de o sută de ani! Sau ca să se apropie de frumusețea în mozaic a Domului din Veneția / Basilica San Marco, imposibil de concurat.
Dar bine că a fost sfințită acum, în pragul împlinirii a o sută de ani de la Marea Unire, fiindcă cred că vor mai trece ani buni până va fi terminată și va fi în mod curent încredințată slujbelor. Vizitatorii se aleg cu o iconiță a Sfîntului Andrei și cu o anafură sfințită de o sută de preoți. Coada are formă de balaur, dar orele sunt suportabile pentru că ai șansa să cunoști oameni de o diversitate totală, să le auzi gândurile, dar pe care îi unește speranța că această biserică, deși mare, foarte mare, străină de sufletul lor, îi va uni pe români, speranța că, sub semnul Trupului lui Hristos, românii se vor deștepta din nou, așa cum au făcut-o și altă dată. Speranțe sunt. Construcția catedralei trebuie să continue, să nu rămână neterminată, să aibă vreo 4-5 ctitori, să treacă decenii, precum s-a întâmplat cu Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta și cum e posibil să se întâmple și cu Catedrala din Făgăraș.
Sigur, e nevoie de bani mulți. Dar cu cheta nu se poate. Acolo era o prezență de circa 40 de mii de oameni, veniți cu autocarele din toată țara, dar care au rămas pe dinafară, au venit cu dragoste și au plecat cu mânie, fiindcă n-au putut intra înăuntru, catedrala se deschidea poporului când ei trebuiau să plece cu autocarele. Au văzut-o prin ceață. Și au înțeles că Măgăoaia nu e a lor. Cum nu e nici Casa Poporului. Ceaușescu a făcut-o pentru el, iar acum e numai pentru EI, corupții aleși. Dacă 40 de mii de înfrigurați ar fi dat fiecare 10 lei, nu ar fi ajuns să se construiască un clopot.
Preafericitule Daniel, Înaintestătătorule, adresează-te guvernului, să recupereze miliardele de lei de la Patriciu, Copos, Năstase, Becali, Voiculescu, Băsescu, Videanu, Dragnea et co., bani furați de la popor, de la cei care dau acum 10 lei, iar cu miliardele lor s-ar putea termina liniștit această construcție fără de asemănare pe pământ românesc, făcută să dureze 500 de ani, și la cutemure de 8, 5 grade pe scara Richter. Iar mărunțișul care rămâne, te rog dă-l pentru Templul Muzicii, un vis enescian, căruia nu i s-a pus nici piatra de temelie, din cauza hăpcarilor din cultură. Credința și Muzica merg bine împreună. Eu mi-am și imaginat Templul Muzicii în Catedrală, fiindcă e tare încăpătoare. Bine că are o formă feciorelnică, bizantină, cum o arată și chivotul, nu seamănă cu vecina ei, Casa Poporului, dar, ca și ea, are adăposturi anti-atomice, în număr de 6, cu spații pentru 300 de personae fiecare. Deci la o deflagrație atomică, 1 800 de români vor fi salvați. Dar restul? Cine vor fi cei 1 800? Tot niște aleși, desigur. Tot cei cu potcapuri și insigne de politruci. Poate chiar cei care defilează acum la sfințire?! N-or fi și Iliescu și Băsescu printre ei, atei sadea, liber-cugetători, bine că au lipsit, fiindcă s-ar fi cutremurat construcția! Catedrala e pentru popor, nu pentru „aleși”. Oare așa ar fi gândit Civitas Dei Sf. Augustin sau contemporanul lui, Ioan Gură de Aur? Să luăm aminte la cuvintele lui Ioan Hrisostomul: „Omul este cu mult mai însemnat şi mai preţuit decât biserica de zid. Hristos n-a murit pentru zidurile bisericii, ci pentru aceste temple duhovniceşti, care sunt oamenii”.
*
Aici este marea sarcină a Bisericii de zid, să se mântuiască pe sine. Mântuirea neamului trebuie să înceapă cu preoții, nu să fie ca atunci când te duci să te spovedești și popa e plecat cu treburi la fabirca de orătănii pe care o are în județ! E timpul ca Biserica să înțeleagă ruptura ei de Dumnezeu, faptul că de la Marea Schismă, ea a încetat să mai fie Una, a luat-o pe o potecă socială și politică, care i-a adus puterea în stat. Dumnezeu este un pretext pentru stăpânirea ei vremelnicească. În condițiile când un președinte fără Dumnezeu se plimbă, Tăriceanu la fel (prezent la Abu Dhabi, la Marele Premiu de Formula I, poate nu știați la ce și cum își folosesc hoții banii!), iar puterea de la București este coruptă, plină de pușcăriabili, BOR a devenit prima putere în stat. Poporul așa o vede. Ea nu mai este a lui Dumnezeu, este a preoților. Am scris de nu știu câte ori că e timpul să se trezească. Să nu mai fie o biserică a pomenilor, umilințelor și fariseismului fără sfârșit, sub mantia dogmatismului, pe care îl acuza Pavel Florenski. Un călugăr de la Athos a protestat împotriva BOR, spunînd că „BOR este condusă de diavol”, iar acum, chiar în timpul sfințirii, un preot din Constanța, George Ciulei, și-a dat foc lângă catedrală, pentru că i s-a luat dreptul de a mai sluji, a fost caterisit ca diaconul Creangă: „A fost o formă de protest împotriva abuzurilor existente în Biserică. Am parcurs toate căile legale și regulamentare… În accepțiunea dânșilor, niciodată nu trebuie să spui ceva împotriva autorităților bisericești care sunt abuzive, tot timpul trebuie să ai o atitudine de supunere”, a declarat preotul poliției. Și vocea poporului trebuie ascultată, care spune că „biserica e coruptă”.
Eu mi-am imaginat că nu asist la o ceremonie megalomanică, în stilul parăzilor lui Ceaușescu, în care nu cerul e prezent, ci pământul cu patimile lui, cu umflarea gogoșilor, cu nelipsita „baie de mulțime”, cu tot felul de osanale lumești, în bătaia clopotului fatidic. Clopotul bătea a parastas sau a vecernie? Cine a înviat? Nu a înviat nimeni, căci, vorba Poetului, morți sunt cei muriți! Îmi place să cred că s-a făcut sfințirea unei catedrale a deșteptării oamenilor vii.
Lasă un răspuns