Candid Stoica, cronicar dramatic!

Spre senectute, după ce a cules ca actor un purcoi de aplauze care i-au făcut invidioși pe parteneri care i-au dat replica pe scândura sacră a scenei, Candid Stoica n-a putut rezista ca un oarecare la o viață cenușie de retras din zbuciumul cultural. Insomnii și ambiții (pot mai mult decât să rostesc ce au scris alții) au prins, probabil, al chinui și un teribil „mâncăriciˮ de degete convertite la mirajul computerului l-au metamorfozat în câțiva ani din interpret într-un veritabil scriitor. Chestia asta a mai fost încercată  în trecut și de alți slujitori ai scenei de-ar fi să-i numim doar pe George Ciprian și Paul Ioachim care, ca și lui  Candid Stoica, schimbarea le-a reușit. Alți Icari, s-au prăbușit  fiindcă aripile lor nu erau lipite cu clei de talent literar ci doar cu frânghii de cultură migălită de prin cărțile clasicilor.

Citindu-l integral îi așez scrisul pe trei trepte valorice: prima, ipostaza de cronicar dramatic i se potrivește  ca mănușa. Mereu prezent în sălile de spectacol săptămână de săptămână, disecând cu răbdare, cu  încruntare și exigență spectacolele semnate de alții, lăudând mai totdeauna performanțele colegilor actori și amendând cu obstinație, fără milă aberațiile unor regizori care aplică jalnicul și paradoxalul principiu „dacă vrei să fii modern, fii în ton cu modaˮ  (violență, batjocorirea textului, sexualitatea impusă până la senzația de vomă etc).

Or, a fi original într-o epocă în care replica shakesperiană mustind de adevăr peren e încărcată de secreții vaginale ori rectale, înseamnă tocmai inversul  a rezista unei mode care inițial s-a vrut șocantă, iar acum este de crasă banalitate (a se vedea acida, extrem  de caustica cronică lui Candid Stoica din Viața Medicală la spectacolul teatrului Odeon, Șefele). În prezent cronicarii dramatici, cei care ar trebui să taie în carne vie, să asaneze putreziciunea adusă pe scenă (Ion Caramitru a scăpat din mâini frâul decenței la Naținalul bucureștean patronând texte slabe, vulgare sau practicând un libertinaj de neînțeles pentru un actor care-și câștigase faima unui pion cultural însemnat) stau la cheremul directorilor teatrali scriind cronici entuziaste despre false succese.

Cronicile lui Candid Stoica publicate dealungul a nouă ani în  Viața Medicală și în Bucureștiul literar și artistic, unele tipărite apoi în volumul Cronici cu spini de trandafiri  sunt veritabile pastile de cultură. Memorialistul care a adus în lumea tiparului amintiri (un Jurnal) pe care le-a trait din viața teatrului (3 volune de câte 500 de pagini fiecare intitulate sugestiv:  Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei, Culise și Ridi Paliagcio) avea, ab inițio, succesul asigurat. Cine oare  n-ar vrea să fie părtaș la peripețiile hazoase, unele întradevăr ˮaiuritoareˮ din spatele scenei, cum le numește autorul, și la secretele monștilor sacri care sunt actorii? Nu mai e nevoie s-o spun dar cărțile sale sau bucurat de un bănuit și scontat succes.   E, acu e acu! Candid Stoica dramaturg!

Când îți petreci cei mai frumoși ani pe scenă e greu să reziști  tentației de ați auzi gândurile rostite de alții. E o ciudată senzație de „universalitateˮ pe care o guști ca pe un vin vechi. În scrisul dramaturgic Candid Stoica nu e bineînțeles un Cehov, un Pirandello, nici măcar un Mihail Sorbul, ori Gh. Ciprian. E însă un compozitor de situații și replici, rupte din viață, un ironic observator al vieții sociale (mai ales a actorilor) personajele și conflictele din piesele sale sale mustind de adevăr și veridicitate. căruia poți să-i spui fără să greșești: scrie meștere, dezvăluie, ca lumea să afle cât de chinuiți am trait mai toți în 50 de ani de comunism!

De curând am asistat la un spectacol lectură cu ultima lui piesă intitulată Testamenul, spectacol desfășurat într-o sală  a Muzeului Literaturii Române, lectură urmărită cu interes și de câțiva specialiști (dramaturgi  tentați spre ași mușca rivalul, critici, actori vechi și noi precum și un public iubitor de teatru)  beneficiind de o remarcabilă distribuție: Anda Caropol,  Jeaninne Stavarache, Petrică Moraru, Delia Nartea, Doina Ghițescu, Radu Zetu.

În luările de cuvânt (a se citi, „forfecărileˮ), care au urmat, unii, precum dramaturgul Dinu Grigorescu – autorul piesei de success Ciripit de păsărele jucată cu ani în urmă  la Teatrul de Comedie – au apreciat că deși Testamenul e un text scris în cheie despre un personaj notoriu, de prim rang din  lumea culturală, piesa redă veridic, credibil fapte, întâmplări și personaje din cotidianul unor veleitari post decembriști, realizând cu excelente  mijloace  cea mai bună piesă scrisă de Candid Stoica până-n prezent. Departe de mine  gândul de a diminua spusele celorlanți sau meritele dramaturgice (reușita scriitoricească a unor excelente proptotipuri de ariviști )  socotesc însă că Testamentul (s-a remarcat că autorul ar fi trebuit să-și intituleze piesa Lupta pentru avere) nu e nici mai bună nici mai rea decât alte piese ale lui Candid Stoica (editate în volumul cu iz Pirandelian Șase piese în căutarea unui teatru) care se întrepătrund uneori într-un melanj chiar aiuritor între documentar și imaginativ, și care meritau din plin să ajungă pe scenă. Și mă refer mai ales la piesa Mircea Șeptilici sau ultimile două ore din viața unui artist, piesă nedreptățită (text interesant, mișcare scenică fără cusur, despre un artist care a vrut să fugă din țară de două ori), ocolită de regizorii actuali atât de ahtiați după… bani încât și-au schimbat aura de artiști în aceia de negustori, adesea venali pentru că pretend de la autori tantieme grase, și asta fără nici o jenă.

Față de textele mediocre infestate cu violență și sex care fac succes de public, deci bani, o piesă de moravuri, scrisă alert, cu haz, cu lovituri de teatru de bună calitate, cu personaje bine conturate, cu inserții și aluzii pregnante în actualitatea imediată  cum e Testamentul cred că nu are din păcate șansa de a-și urca personajele pe scenă. Este însă o dovadă a procesului de degradare, de sfidare a teatrului care are ceva de spus în favoarea unui pescuitori facili de parale care erodează bunul gust al publicului.

O recenzie de Radu Iftimovici, dramaturg,

Membru al Uniunii Scriitorilor din România și UNITER

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*