Povara Crucii Neamului

Neamul Românesc a îndurat o cruce secole de‑a rândul. Și aici pot fi amintite câteva dintre înțelesurile Crucii pe care acest neam le‑a avut de suferit. Povara crucii a fost resimțită de acest neam când a fost nevoit să trăiască dezbinat, despărțit, aflându‑se sub diferite stăpâniri. Românii din Țara Românească (Muntenia și Oltenia), cei din Dobrogea și cei din Țara Moldovei erau supuși Imperiului Otoman, căruia îi plăteau tribut (cf. Ioan‑Aurel Pop, Independența nu este o caracteristică a Evului Mediu, ci a Epocii Moderne și Contemporane); românii din Basarabia se aflau din anul 1812 sub stăpânirea Imperiului Țarist, iar cei din Bucovina sub dominație austriacă din anul 1775.

Încă de la începutul celui de‑al doilea mileniu, românii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș s‑au aflat sub stăpânirea Regatului Ungariei (sec. XI‑XIII); după anul 1541, Transilvania a fost Principat Autonom sub suzeranitate turcească; apoi de la anul 1688 atât Transilvania, cât și Banatul, Crișana și Maramureșul au fost sub dominația Imperiului Habsburgic, iar între anii 1867 și 1918 sub dualismul Austro‑Ungar (cf. Ioan‑Aurel Pop, Eminescu și neprietenii țării sale și ai poporului român, în Tribuna Învățământului 19.01.2016 și „Războiul informațional“ și centenarul Marii Uniri); astfel încât în momentul în care s‑au schimbat stăpânirile, cea a Imperiului Otoman cu cea a Imperiului Habsburgic, românii transilvăneni constatau cu durere: „Am schimbat jugul de lemn turcesc cu cel de fier austriac“.

Greutatea crucii pe care au fost nevoiți s‑o poarte românii de‑a lungul timpurilor a fost și aceea prin care li s‑au luat pământurile. La sfârșitul secolului al XII‑lea, în jurul anilor 1190‑1200, în documente ale vremii se menționează că teritoriul de fondare a mănăstirii cisterciene de la Cârța a fost „smuls de la români“ (terram exemptam de Blaccis). Acest document arată, pe de o parte, existența românilor în Țara Făgărașului în acea perioadă, iar pe de altă parte, faptul că exista o organizare politică și religioasă a românilor, din care a fost răpit (de către catolicii unguri – n. n.), scos acel teritoriu în suprafață de aproximativ 9.000 de hectare (cf. Ioan‑Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale – secolele XIII‑XIV, Editura Litera, 2011, p. 82).

După ce li s‑au luat pământurile, câteva secole mai târziu s‑au dat legi împotriva românilor. Printr‑un decret care privea orașul Târgu Mureș se arată că în anul 1759, ziua 15 a lunii decembrie, consiliul și comunitatea celor o sută de bărbați a hotărât: „…orice de neam valah nu poate, cu nici un preț, cumpăra proprietate în oraș, ba nu poate căpăta nici pământ din hotarul orașului, fie acesta de fânaț sau arător; nimeni dintre cetățenii orașului să nu‑i ajute să prospere, ori să‑i primească la lucru și cu atât mai vârtos să nu le dea loc să se așeze în oraș…, ci să‑i denunțe primarului. Cei care vor contraveni acestui ordin vor fi aspru pedepsiți“ (Dorin Suciu, 450 de ani de la Edictul Dietei de la Turda, în Mesagerul de Covasna, 19 ian. 2018).

La începutul secolului al XX‑lea, în anul 1918 (22 nov.), Lumina publica un articol intitulat Ziua Învierii, în care era scris: „Noi, care am fost lipsiți de graiul nostru strămoșesc în școlile zidite din sudoarea feței noastre, care am fost judecați să rostim și Tatăl nostru în altă limbă, care am văzut comisarii guvernului în soboarele noastre bisericești și am fost lipsiți de dreptul de a cumpăra un petec de pământ“ (Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, Basilica, București, 2018, p. 38).

Crucea suferinței au purtat‑o românii și pentru că au fost excluși dintre națiuni și „răbdați“ să existe în Principatul Transilvaniei „până avea să dureze bunul plac al principilor și cetățenilor“, după cum se consemnează în înscrisuri cu valoare de lege din secolul al XVII‑lea (cf. Ioan‑Aurel Pop, Din mâinile valahilor…, p. 4). Consecința acestor acte a fost aceea a pierderii drepturilor și libertăților. În urma răscoalelor de la anul 1437 de la Bobâlna (județul Cluj) și Căpâlna (județul Sălaj), cele trei națiuni, maghiarii, sașii și secuii au alcătuit o frăție, Unio Trium Nationum (uniunea celor trei națiuni), prin care românii erau exceptați de la drepturi.

Astfel, amintim o mărturie a Împăratului Iosif al II‑lea, de la Viena, care cu prilejul primei sale călătorii în Transilvania, la anul 1773, nota despre românii ardeleni: „Acești săraci supuși români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiți și împovărați cu nedreptăți de toată lumea, fie unguri, fie sași…“. (Ioan‑Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Academia Română, Academia de Studii Transilvane, Editura Eikon, Cluj‑Napoca, 2013, p. 144). Nobilimea maghiară se purta urât cu românii și nu avea nici o reținere nici măcar în fața Împăratului.

O altă mărturie, a unui contemporan cu Nicolae Olahus, este a unui umanist numit Anton Verancius, care scria despre Transilvania: „Este locuită de trei națiuni: secuii, ungurii și sașii. Aș adăuga totuși și pe români, care deși îi ajung ușor la număr pe ceilalți, nu au nicio libertate, nicio nobilime și niciun drept al lor“ (Ioan‑Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, p. 40). Deci românilor li s‑au luat drepturile și libertățile.

Altă trăire a crucii o constituie faptul că fiind despărțiți și trăind în anumite imperii, românii au fost nevoiți să meargă la război sub steaguri străine și să lupte chiar unii împotriva altora. Un exemplu îl constituie bătălia de la Zărnești, din anul 1690, dintre Țara Românească, în fruntea căreia era Constantin Brâncoveanu și armata habsburgilor condusă de generalul Heisler; această tabără nu era alcătuită numai din austrieci, ci și din români (aproximativ 7.000). Românii din Transilvania au fost siliți de stăpânirea austriacă să lupte împotriva românilor din Țara Românească.

A ieșit victorios la vremea aceea Constantin Brâncoveanu (Prof. Istorie Mihai Lungu, Relațiile dintre cele trei Țări Românești de la înfăptuirea Unirii lui Mihai Viteazul până la Martiriul Sfinților Brâncoveni, în Tribuna Învățământului, 16.01.2018.).

Al doilea exemplu: în timpul Primului Război Mondial, sute de învățători confesionali și elevi (dintre românii din Transilvania – n.a.)  din clasele superioare ale secțiilor pedagogice au fost trimiși pe front (în interesul Imperiului Austro‑Ungar – n.n.) pentru o cauză străină de interesele lor (B.O.R. …. p. 324).

Și în fine, durerea crucii pe care acest neam a avut‑o de îndurat nu a fost numai o suferință, ci și‑a atins apogeul în jertfa supremă. Românii au fost nevoiți să plătească prețul suprem al libertății pentru faptul că‑și cereau drepturile. Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei au fost întemnițați. Alții au murit în închisori: Sfinții Visarion Sarai, Oprea Miclăuș, Preoții Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel au murit în închisoarea Kuffstein din Austria. Alții au plătit prețul suprem al vieții prin martiriu: Horea și Cloșca pentru că s‑au răsculat și cereau egalitate în drepturi și libertăți – să nu mai fie nemeșie și să nu mai fie iobăgie – au fost trași pe roată la Alba Iulia în anul 1785. Ei au murit nu doar pentru a dobândi anumite drepturi, ci și pentru credință: „Ne‑ați luat holdele, ne‑ați luat brațele, dar nu ne puteți lua credința“. Răscoala lor a fost și o luptă împotriva uniației.

Înaintea martiriului lui Horea și Cloșca, în anul 1763, un țăran din zona Năsăudului, Atanasie Todoran a fost frânt cu roata pentru că i‑a reținut pe oameni de la unirea cu Biserica Romei. Anterior acestei jertfe a lui Moș Tănase, acesta aflând că în satul său, Bichigiu, credința strămoșilor săi este amenințată de uniație și că nu există preot ortodox, s‑a opus cu îndârjire spovedirii și împărtășirii lui de către un preot unit. Pentru mucenicia lui (alături de Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile dinTelciu) a dobândit cununa sfințeniei de la Dumnezeu.

Domnitorul Țării Românești Sfântul Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, și sfetnicul Ianache au fost martirizați la Constantinopol în anul 1714.

De asemenea, „Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei mari“ (Prof. Univ. Dr. Aurel V. David, Eminescu – prima jertfă pe altarul Daciei Mari); iar  Părintele Ioan Lupaș, cel care a avut un merit deosebit la Unirea Transilvaniei cu Principatele Unite în anul 1918, a fost întemnițat la Szeget în Ungaria. Acestea sunt doar câteva exemple din mulțimea de martiri ai neamului românesc.

Dar cu toate aceste jertfe ale neamului, România se afla la începutul anului 1918 în iminentul pericol al desființării. Chiar dacă Țara Românească s‑a unit cu Moldova în anul 1859, în timpul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a faptului că în urma războiului de neatârnare de la anul 1877, România a dobândit independența cu „prețul“ a 10.000. de victime, totuși înainte de sfârșitul Primului Război Mondial, România era în pragul dezastrului, al destrămării și chiar în pragul desființării. (cf. Ioan Todea, Ion (Ionel) I.C. Brătianu Întregitor și Făuritor al României Moderne, 1864‑1927, Editura Universitară, București, 2014, p. 96). Saint Aulaire, ambasadorul Franței la Iași, între anii 1916‑1918, aprecia că: „Nicio speranță nu există pentru România de a scăpa din strânsoarea Germaniei care, având‑o la dispoziția sa, s‑a hotărât să încheie socotelile cu România, forțând și amenințând guvernul român cu ruperea armistițiului dacă nu se încep tratativele de pace” (România anului 1918 ‑ Cronologia evenimentelor, în Certitudinea nr. 8, 2018, p. 8), care presupuneau cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice. Deci o Românie fărâmițată, micșorată, fără Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat, apoi fără Bucovina și Basarabia și fără Dobrogea.

De asemenea, în urma războiului, poporul era vlăguit; au murit aproximativ un milion de români, ceea ce însemna aproape o optime din întreaga populație a Țării, între aceștia fiind soldați care au murit pe front și civili, care sufereau și mureau din cauza tifosului exantematic. Cei rămași erau grav răniți, în suferințe fizice sau în suferințe sufletești: orfani, văduve, părinți care și‑au pierdut fiii în război. Totodată, au avut loc mari distrugeri, mari pierderi materiale, localități distruse.

În prima jumătate a secolului al XVII‑lea, Grigore Ureche scria în Letopisețul Țării Moldovei că neamul acesta „a fost așezat în calea tuturor răutăților“.

Episcopul Melchisedec Ștefănescu, care a fost contemporan cu evenimentul Unirii Principatelor Române, din anul 1859, găsea o altă cauză a lipsei de unitate a românilor de‑a lungul veacurilor. În anul 1857, înainte de a fi Episcop al Hușilor, pe vremea când era Arhimandrit, spunea într‑o predică rostită cu ocazia hramului Catedralei Episcopale: „Dezbinarea de astăzi a neamului românesc este semn al osândirii dumnezeiești pentru ignoranța și neiubirea noastră, pentru egoismul nostru, pentru nebărbăția noastră, într‑un cuvânt pentru păcatele noastre. Dezbinarea ne‑a slăbit și ne‑a făcut de batjocură celor dimprejur“ (Arhim. Mihail Daniliuc, Episcopul Melchisedec Ștefănescu, luptător pentru unirea și unitatea românilor, în Lumina 13 febr. 2018).

Erau, oare, înaintașii noștri, la vremea respectivă, mai răi decât cei care ne asupreau? Nicidecum! Afirmația Episcopului Melchisedec Ștefănescu, pe lângă adevărul pe care îl conține, căci nu este om care să fie fără de păcat, se cuvine a fi înțeleasă în sensul cuvintelor Mântuitorului: „Cel care se smerește pe sine, acela va fi înălțat“.

Nicolae Iorga a numit crucea neamului „drumul de lacrimi și de sânge“, iar Sabin Evuțianu publica la 29 noiembrie 1918 în ziarul Românul, un articol intitulat „Golgota“ (B.O.R. …., p. 29 și p. 25).

Prin Unirea de la 1 decembrie 1918 a Înviat neamul românesc. Pentru Crucea purtată în acest adânc de suferință, Domnul a făcut acestei națiuni un Dar mai presus de orice preț: Darul Învierii neamului românesc. Adunarea de la Alba Iulia a început cu Sfânta Liturghie, la care au participat Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului și Episcopul Ioan Papp de la Arad, care era și locțiitor al Mitropolitului Transilvaniei.

Pe monumentul de la Treznea, din județul Sălaj, stă scris: „S‑a ridicat acest obelisc în memoria cetățenilor din locali­tatea Treznea uciși în timpul ocupației și terorii fascisto‑ horthyste în septembrie 1940. Să facem totul pentru ca asemenea evenimente tragice să nu se mai repete niciodată“.

De aceea, în acest an centenar, se cuvine să aducem și noi prinosul nostru de recunoștință pentru tot ceea ce au făcut înaintașii noștri prin toate jertfele lor, jertfe prin care a venit și Învierea neamului românesc.

Prin urmare, dacă a existat o cruce a neamului, există și o înviere a lui. O înviere a neamului românesc a fost prin Unirea de la 1 decembrie 1918 și va mai fi una la sfârșitul veacurilor: o înviere de obște a tuturor oamenilor, din toate neamurile și din toate timpurile!…

Evocându-i, în continuare, pe eroi, pomenindu-i pe martiri, cinstindu-i pe toţi făuritorii Marii noastre Uniri de la 1918, trebuie totuşi, să facem un pas, înainte, adică mai departe, dincolo de focul de paie, ajungând, deci, să ne respectăm între noi înşine, fără a ne mai sabota, şantaja, calomnia, descuraja, răzbuna şi marginaliza, în mod reciproc, cu alte cuvinte, haideţi să ne apucăm serios, unit, asumat şi responsabil, de treabă, căci curajul, bărbăţia, credincioşia, patriotismul şi eroismul nu trebuie să fie nişte calităţi ori virtuţi trecute şi perimate ci, mai ales, prezente şi, îndeosebi, viitoare!…

Fiindcă numai în acest mod, vom putea vorbi, în viitor, aievea, de o Românie, a copiilor noştri, nefurată, neminţită, netrădată, neprădată, necrucificată, nespeculată, neconfiscată, nevândută şi necumpărată, adică de o Românie integră, întreagă, onestă şi demnă, corectă şi prosperă, curată şi elegantă, responsabilă şi profundă, serioasă, sinceră şi autentică, altfel „rătăcirea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi!”!… Şi, dacă ar mai fi de adăugat încă ceva, poate ar mai fi un îndemn de reiterat, acela, adresat, în chip profetic, de către Nicolae Iorga, destinat celor din fruntea/conducerea ţării, de atunci şi de acum: „Ţineţi aproape de popor ca să nu rătăciţi!”…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*