Regal de poezie românească… la Uzdin, Serbia

„Cu prudență afirm”, își începea Profesorul Tohăneanu enunțurile despre orice premieră; și le continua apoi, la adăpost de eventuale obiecții, spunând răspicat ceea ce avea de gând. Așa că îi voi urma pilda cea bună, amintindu-vă deci, cu prudență, că Nicolae Iorga a fost primul care a remarcat uluitorul fapt că ROMÂNIA, „cea cu atâtea jertfe întregită” în AD 1918, era înconjurată (precum soarele sau luna de halouri – aș adăuga eu) de ROMÂNI, adevărați grăniceri ai neamului. Rămași pe dinafară, ar spune cei rău intenționați. Rămași dincolo de graniță, de fapt, precum și dincoace, printre noi, au rămas și sârbi, și unguri, și bulgari, și ruși, și ucrainieni… Așa gândește Vasile Barbu, poetul român de la Uzdin, Serbia, străjer la „Poarta de vest a românismului”, cum îi place să își recomande localitatea natală. Acolo, în Uzdin, el face cinste românilor, dar și sârbilor.

E contagios românismul fraților din Serbia. A vorbi și a petrece românește înseamnă acolo a fi… chiar mai român decât acasă.

Am revenit zilele trecute la Uzdin, la festivalul de poezie, denumit, cu un sfert de veac în urmă, printr-o adecvată metaforă, „Drumuri de spice”. L-am însoțit pe un asemenea drum, acum un an, pe Poetul Eugen Dorcescu, laureatul celei de-a XXIV-a ediții, în calitate de exegetă a operei sale poetice, pentru a rosti o laudatio și pentru a-mi lansa Primăvara elegiei, carte de eseuri hermeneutice despre volumul său de versuri, intitulat Elegiile de la Carani. Mergeam spre o destinație necunoscută, ca într-o excursie în străinătate, dar cu brațele pline de cărți. Priveam tot ce se întâmpla de la o oarecare distanță, cu prețuire, simpatie, umor, curiozitate. Îmi zvâcnea, din când în când, inima și atunci, dar nu ca de data asta, când Vasile Barbu, văzându-ne, a alergat, pur și simplu, spre noi, ca să ne îmbrățișeze fratern și să ne ureze casă de piatră. Ca soție a fratelui Eugen, intram altfel în Uzdin. Aveam drepturi noi, la dreapta „marelui Poet și a marelui român” Eugen Dorcescu. Aveam drepturi noi, lângă „minunea aceasta de poet”, cum l-a calificat Vasile Barbu pe Eugen Dorcescu. I-am urat și eu lui Vasile Barbu cel puțin încă 25 de ediții ale festivalului cu care se identifică. „Să trăim noi atâta?!… Să mai trăim, da’ să nu exagerăm!…”(A. Chirșbaum) ; „Că nu am fost eu tânăr niciodată,/ Ci tânăr de acum voi fi abia” (E. Evtușenko). Vorbea recitând și râdea din toată inima. De fapt, inima lui râde. E fericit între românii săi. Îi strălucesc ochii, i se luminează chipul de atâta bucurie a vederii și a revederii confraților săi. A adus la Uzdin elita poeziei românești, concepând un festival… pentru totdeauna – din Moldova: Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu…; din România: Petre Stoica, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu, Vasile Morar, Aurel Turcuș, Ileana Roman, Eugen Dorcescu… ; din Serbia: Petru Cârdu, Ion Miloș, Ioan Baba, Slavco Almăjan, Adam Pusloici, Ana Niculina Ursulescu… Despre laureații festivalului, a scris și o carte, intitulată, printr-o metaforă coalescentă, săgeată a spiritului său, Drumuri de spice, popasul îngerilor… Pentru fiecare portret de poet, a găsit un titlu/vers sugestiv, cvasidefinitoriu: „Din vorbă-n frunză trece el” (Petru Cârdu); „Sunt iarbă – mai simplu nu pot fi” (Grigore Vieru); „Sunt trist și nu știu unde” (Adam Pusloici); „Și trupul tău mă inundă cu sânge și soare” (Petre Stoica); „Dați-mi o fereastră ca să-mi stea aproape” (Vasile Morar); „Și totul e la tine doar himeră” (Arcadie Chirșbaum); „Viața e joc în joc. Eu sunt regina jocului” (Ileana Roman); „În sufletu-mi de-azur veghează trei: Tu, El Shaddai și amintirea Ei” (Eugen Dorcescu), „Să mai umblăm și după suflet” (Grigore Leșe). Cu mâna sigură a literatului experimentat, a selectat poeme emblematice și a realizat grupaje reprezentative, a adunat și a plasat la loc potrivit fotografiile scriitorilor laureați, toate făcute la Uzdin, cu prilejul decernării premiilor. A lucrat riguros, cu o ardoare și un devotament greu de întrecut. Rezultatul? O carte-document, apărută chiar la Uzdin, pe care istoria literară românească e obligată să o ia în seamă. Pagini importante din istoria poeziei contemporane românești s-au scris în acest sat din Banatul sârbesc, imposibil de ignorat de geografia literară a momentului. Poeți români de pretutindeni vin aici vară de vară, la chemarea lui Vasile Barbu. Cum își aduce el invitații? Apelează la prietenii cu „mășini”! Unde îi cazează? Pe la oameni… „Cine nu știe unde-i găzduit, să mă întrebe pe mine!” Face o pauză, pozează în om aflat în încurcătură. „Că, oricum, eu nu știu…”, adaugă în surdină, spre hazul tuturor, fiindcă lui nu-i scapă nimic, controlează totul „la țenti”, cum zice bănățeanul. Câți se strâng la masă? Cel puțin 100! Se întind în curte sau în camerele-muzeu ale Casei Românești mese lungi… pentru nopți albe de poezie! Nu rămâne loc neocupat…

Ora 17. Ceremonia de deschidere. Asistența e risipită pe plațul de dinaintea Casei de Cultură, în preajma statuii lui Mihai Eminescu, pontiful oricărei manifestări culturale românești. Se adună nori, din senin. Conform prognozei, furtuni cu fulgere… Nori negri-albăstrii, cu margini perfect conturate, ca unghiile rotunjite, tăiate impecabil cu forfecuța, peticesc cerul plumburiu. Organizatorii se precipită. Preotul și cântăreții se apropie în grabă de placa de marmoră, donată de Prof. Gheorghe Rancu, din Almăj, cetățean de onoare al Uzdinului, o placă pe care sunt inscripționate, cu litere aurii, numele laureaților ultimelor zece ediții ale festivalului. Toți aceștia au fost invitați la ceremonie. Peste umărul lui Eugen Dorcescu, îl văd pe Grigore Leșe, actualul câștigător al Premiului „Sfântul Gheorghe”. Deci, a ajuns!… Poartă straie țărănești, ce par a fi din zona Maramureșului. Când începe slujba, își descoperă capul. Și-l apleacă. Ascultă atent. Preoții, cantorii se roagă pentru neamul românesc… Se aud tunete. Încep să număr: 1, 2… Furtuna e la doi pași. Se dezvelește placa. Nu de către donator, fiindcă a întârziat. De către o firavă domnișoară, în care Vasile Barbu vede succesoarea lui la conducerea SLA „Tibiscus”. Se aplaudă cu entuziasm. Nu se ține cont de vreme. Se trece la fotografii în fața plăcii sfințite. Surprind momentul când Eugen Dorcescu face cunoștință cu Grigore Leșe. Își strâng mâinile. „Când s-au întâlnit Cuvântul cu Muzica, Dumnezeu a rodit un mugur nou!” comentează Constanța Marcu. Inima îmi tremură, mă chircesc de frig, dar mâinile îmi sunt sigure. Fotografiez „ca la ONU”. Vasile Barbu îl ia de braț pe Eugen Dorcescu. Ca la un semn, ghicindu-mi, poate, gândul, se uită spre mine cei trei români atinși de geniu. Reușesc să îi prind în același cadru pe Vasile Barbu, pe Eugen Dorcescu și pe Grigore Leșe. Trei simboluri ale elitei românești. Trei chipuri ale sufletului de român. „Există mai multe daruri, dar un singur duh”… Toți trei sunt buni creștini, care nu și-au îngropat talanții, ci i-au pus în lucrare. În opere care vor dăinui.

S-au rupt norii. Ploaia cădea în cascadă. Trebuia să ajungem la școală, unde continuau festivitățile. Abia ne mai vedeam printre perdelele de apă. Eram descumpăniți. Aveam o singură umbrelă și eram trei. Degeaba o ridica David deasupra tuturor, căci n-avea cum să ne acopere și să ne ferească de rafalele ploii. „Aveți cu ce merge?” mă întreabă un domn. „Nuuuu…” „Urcați în mășina asta!” Ne trezim într-un microbus al RTV Novi Sad, pe ultima banchetă. Se vorbește sârbește, cu un ton cald, prietenos. „De unde sunteți?” ne întreabă peste umăr domnul care ne-a poftit. „Din Timișoara”. „Ah, din Timișoara! Noi, când mergem la Timișoara, ne cumpărăm cărți, telemea și… batoane de rom”. „Dacă știam, vă aduceam acum, mai cu seamă că locuim în apropiere de o piață, unde se vinde telemea…” „Ați mai fost la Uzdin?” întreabă doamna, care am dedus că îi era soție, una dintre câștigătoarele festivalului, Ana Niculina Ursulescu. „Da. Am fost anul trecut, când soțul meu, Eugen Dorcescu, a fost laureatul… Și David, fiul meu, masterand la București, a fost cu noi. Acum a venit ca să îi ia un interviu lui Vasile Barbu”. Doamna Ursulescu se apleacă spre mine. „După prima lansare, o să vă pun câteva întrebări despre Uzdin…” „Firește. Am și scris despre Uzdin…” Și îi arăt Celesta, romanul meu, recent apărut, din care, cu câteva ore în urmă, în casa Domnului Theo și a Doamnei Speranța, gazdele cele mai ospitaliere din lume, citisem un fragment despre aventurile acelei prime descinderi în inima Voivodinei. Le oferisem un exemplar cu dedicație, lor și fiicei Theona, surprinsă de ingeniozitatea acestui nume – The-o-na! –, cu rezonanțe grecești. „Vrem și noi o carte!” spune Domnul Ursulescu, regizor de televiziune, care ne anunță, cu mândrie, că au o bibliotecă de 6000 de volume, lucru de mirare în anul de grație 2018. Le promit cartea… care nu a mai ajuns la ei. S-au topit toate volumele, pe masă, în cele câteva minute în care au fost lansate. Nici n-am avut cui să dau un autograf, deși luasem vreo cinci pixuri la mine, ca să fiu pregătită, în caz că li se termină minele… L-am rugat pe David să filmeze totul. S-a ratat filmulețul. Dar important e că am lansat mai întâi Celesta la Uzdin, acolo unde eu și Eugen am hotărât, cu un an în urmă, să ne căsătorim, când, pare-se, fusesem uitați de toți participanții, sau intenționat lăsați singuri, lângă statuia lui Eminescu, sub cerul plin de lumini, ca un altar ortodox… La Uzdinul devenit o insulă a fericirii, un labirint de oglinzi în care se văd, augmentate, înflăcărate, gata de a se dărui, suflete de români adevărați. Într-o stare de spirit unică, creată de păstrătorii nobili ai tradițiilor noastre – precum „bunicuțele Otiliei Hedeșan” și acel Mecena al lor, Profesorul Gheorghe Rancu, sau Grigore Leșe și horele lui izvorând din abisurile ființei românești. S-au lansat cărți și reviste, s-au rostit discursuri spontane, inspirate de frumusețea clipei, s-au făcut analize, în majoritate literare, s-au dat cadouri, premii, diplome de participare, s-au oferit cozonaci bănățenești cu mult mac și multă nucă, într-o atmosferă incandescentă. Mecenatul în cultură a avut ultimul cuvânt: Florian Copcea, laureat al Festivalului și cetățean de onoare al Uzdinului, a invitat toată suflarea la o cină românească. E foarte interesant acest fenomen al investirii în cărți și în reviste literare. Acești investitori au moștenit un dram din înțelepciunea lui Solomon. Sau din setea de nemurire a lui Ghilgamesh…

Ora 9 dimineața. Strălucește soarele. Sfidăm prognoza. Îmi pun șepcuța italiană, ca să-mi protejeze tâmplele de razele matinale. Aerul e curat după ploaie, liniștea… dintr-o lume de demult, de dinainte de a fi populată. Case mari, vile, dispuse geometric, la distanță de șosea, cu pajiști ample înaintea lor. Una mai frumoasă decât alta. Una mai nelocuită decât alta. Parcă te îmbie să intri și să le îngrijești. Încep să devin sentimentală. „Cât costă o asemenea casă?” întreabă Eugen. „Cel mult zece – cincisprezece mii de euro”, zice Domnul Theo. E incredibil de puțin… Satul s-a golit de prin anii 80, când sute de familii au plecat în America. Prea puțini s-au întors. Apoi tinerii s-au dus în România sau la Belgrad, pe la facultăți, ori și-au făcut un rost prin alte părți. Liniștea coboară ca „ploaia pe lână”. Visăm cu voce tare să ne luăm o casă în Uzdin. Lângă biserica ortodoxă, maiestuoasă în tihna vremii. Aproape de statuia lui Eminescu. Să ieșim de la slujbă și să trecem, în drum spre casă, pe la statuie… Ne lansăm în planuri și „gura nu-mi mai tace”. Eugen îmi atrage atenția că ne face cineva semne cu mâna. E Monica M. Condan, prietena noastră, cu care fixam și amânam întâlniri de câteva săptămâni… A rânduit Dumnezeu cea mai minunată întâlnire: la Uzdin!

Înainte de a i se decerna marele premiu al Festivalului „Drumuri de spice” lui Grigore Leșe, este invitat la cuvânt Eugen Dorcescu. Cu o seară înainte, rostise discursul de încheiere… „La Uzdin se cultivă marile valori. Arta, în general, și arta literară (poezia) ; precum și dragostea, în înțelesul cel mai înalt: agape, dragostea jertfelnică, întemeiată pe convingeri. La Uzdin, este iubită și premiată poezia românească de pretutindeni. La Uzdin, este trăită, intens și generos, dragostea între scriitorii români, dragostea între scriitorii români și scriitorii sârbi, dragostea între scriitorii români și sârbi și scriitorii de pretutindeni… Uzdinul a devenit, cu vremea, un simbol, o entitate estetico-agapaică. Trupul simbolului este localitatea însăși. Duhul lui este Festivalul de poezie. Iar sufletul simbolului acestuia este poetul Vasile Barbu, ilustră personalitate românească din țara vecină, Serbia. Mulțumesc, Vasile Barbu! Mulțumesc, Uzdin! Mulțumesc, Serbia! Mulțumesc, România!” A rămas ceva de spus?… L-am rugat stăruitor pe Eugen Dorcescu să recite o poezie. Și-a pus ochelarii, și-a deschis ultimul volum de versuri, intitulat Sub cerul Genezei, a prelungit așteptarea publicului și a început să recite binecunoscuta sa poezie În tăcere:

„N-a fost cu neputință. N-a fost greu. / Aseară am vorbit cu Dumnezeu”. / Un curent a trecut prin tot publicul. Au amuțit cu toții. / „La fel de clar, de simplu, de senin, / Cum ai tăifăsui cu un vecin…” / Duioșie. Sticliri în ochi. Atenție sporită.

„E drept că El tăcea”. Poetul era într-o formă excelentă. Părea că se rup din el blocuri de poezie. Și accentua bărbătește cuvintele, insista asupra vibrațiilor consoanei „r”:

„… Sau, mai curând, / Iradia în fiecare gând, / În fiecare șoaptă și impuls, / În fiecare zbatere de puls.”

Îl văd pe Vasile Barbu la cel mult zece metri, în partea din stânga pupitrului. Transfigurat. Obrajii îi erau roșii ca de la febră. Încerc să nu-l pierd din vedere. Eugen Dorcescu își spune versul trăit:

„Doar eu grăiam. Și iată că, treptat, / Discursul în tăcere s-a mutat, / Tăcerea s-a umplut de sens și țel, / Tăcerea era drumul către El.”

Când a rostit „Tăcerea era drumul către El”, Vasile Barbu s-a dezechilibrat, a făcut câțiva pași spre Eugen… A răbufnit emoția. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Grigore Leșe și-a dus mâna la frunte și și-a acoperit ochii…

„Așa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis, / Așa-I vorbeam: Abis lângă abis”.

Marii poeți erau cutremurați. Și aplauzele au întârziat puțin. Împietriseră. Când a primit marele premiu „Sfântul Gheorghe”, nici Grigore Leșe n-a ținut un discurs. A horit:

„La mijlocul cerului / Drumuri nu-s, cărare nu-i, / Și dacă o fost cărare, / Ea s-a prefăcut în mare”.

Ce minunăție! Ce poezie! Ce horire! „A hori” însemna inițial „a trăi hora”, așa cum „a doini” însemna „a trăi doina” și „a dori”, „a trăi starea de dor”:

„Muntele, că e de piatră / Tot dorește câteodată…”

De la Eugen Dorcescu am aflat și asta: … a spus că ideile nu sunt doar ale celui care le-a emis, ci și ale celor ce se folosesc, cu grație, fidelitate și generozitate, de ele. Mutatis mutandis, așa e și cu poezia. Ea nu e doar a celui ce a scris-o, ci și a celui ce o face vie prin rostire, revărsând-o în lume din lăuntrul său… Și a celor care o cântă. Și a celor care o ascultă. A tuturor celor ce o iubesc și o preamăresc. Inclusiv, la Uzdin. Precum în 27-28 iulie 2018.

A consemnat Mirela-Ioana DORCESCU