Arhiva zilnică: 14 august 2018

Aceleași duplexuri politice de bordel…

Data: 19 aprilie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Este evident că sistemul electoral nu mai corespunde nici așteptărilor, nici nevoilor cetățenilor, dar nici stării în sine a societății de astăzi… Valorile, inclusiv ca repere și norme politice, s-au perimat, și nu mai există nici o certitudine pentru alegători, cu atât mai puțin o garanție post alegeri, clasa politică apelând, fățiș și agresiv, la fel și fel de artificii pentru a-și asigura majoritățile necesare, paradoxal, chiar înainte de alegeri… Coalițiile nu mai pot exista și nu își mai pot face „rondul” prin alternanțe, nici măcar intrinseci, fără a avea la bază, nu votul cetățenilor, ci siguranța perenității în duplexurile politice, de guvernare sau legiuitoare, mimând exercițiul democratic, atât prin campaniile electorale și votul ca mecanism, cât și prin prostituția guvernamentală (executivă!) a aleșilor cu șorț, masonic, demonic, nici nu mai contează într-o țară în care marginile iadului corupților, impostorilor și ipochimenilor s-a întins ca o pecingine a blestemului Zilei de Crăciun… O zi repetitivă doar ca mesaj și destin, dar nu și ca o reluarea a desprinderii de mârșavii ce, fie ne conduc prin această „agoră” de mahala politică, fie doar asistă, precum „farfuridii” din opoziție…

Se impune, dară, o reformă a sistemului electoral… Fără de care descămoșarea clasei politice, fie și în dinții ruginiți de așteptări ale furcilor cetățenești, nu se poate produce… Dar nu este vorba, de exemplu, doar despre reducerea numărului de semnături pe listele de avans electoral ale partidelor și candidaților… De orice specie și gen – cât de curând!, ar fi ei… Pentru că asemenea schimbări ar favoriza doar ipocrizia și dezinteresul postelectoral al aleșilor… Avem nevoie, înainte de toate, de schimbarea perioadei ciclului electoral… Pentru că atâta vreme cât marile partide trag la blaturi, în tandemul duplexurilor politice, pentru a reuși să-și mai procure, nu doar voturile în sine, ci, aproape a priori, însăși candidații, atâta vreme cât s-a inserat o primă perioadă electorală înjumătățită oficial pe serviciile prestate în rocada de doi ani a celor două partide, nu doar că avem dovada necesității comprimării acestui spațiu electoral (ucigător ca speranțe și așteptări pentru cetățeanul turmentat, iată, nu înaintea votului, ci după!), dar suntem puși chiar în fața fundației juridice necesare unei asemenea schimbări.

Sigur, pentru a contracara minciunile, exploziile de aranjamente, cumetriile, afacerile postelectorale ale aleșilor (guvernamentali, parlamentari și locali), am avea nevoie de alegeri în fiecare an! Pentru că așa ar putea fi, poate, responsabilizați actorii agorei de mahala politico-guvernamentală, sub sceptrul unei azvârliri la tomberonul politic dacă își vor fi dovedit dezinteresul pentru țară, pentru cetățeni, pentru viitor, punctând, în mandatul câștigat, doar pe „fortuna” bunăstării individuale, de aleși, de clan, de fa(g)milii politice. Și am putea începe lupta dincolo de morile de vânt de acum, prin adoptarea alegerilor la doi ani… Cel puțin la doi ani, pentru a nu-i mai lăsa pe aleșii bipolitici ai dimorfismului guvernamentalo-legislativ să-și împartă ei perioadele de alternanță…

În paralel, ar trebui demarat însă și un demers cetățenesc pentru interzicerea unor mecanisme electorale false… Ai acelor „precursori” folosiți în fiecare ciclu pentru a arunca momeli de oase și ciozvârte spre urnele de vot… Astfel, cel puțin cu o jumătate de an înaintea oricăror alegeri, ar trebui suspendate procedurile (politice) ale parchetelor și altor instituții „de forță” de a anunța demararea unor acțiuni de punere sub acuzare, de urmărire, de orice altceva, în cazul marilor procese postdecembriste intenționat nerezolvate de peste trei decenii… Pentru că, așa cum se întinde acum, pentru locale și europarlamentare, ciunga râncedă a unor urmăriri penale în cazul „Mineriadei”, „ștergându-l” de pe listă pe principalul vinovat (de fapt, ținându-l în formolul așteptării pentru alte următoare ispășiri electorale), așa vor fi rezervate pentru parlamentare și prezidențiale, celelalte procese nerezolvate ale țării, „Revoluția” și post-scriptumurile „Mineriadei”. Și ar mai trebui ca toți candidații care vin dinspre agențiile și instituțiile deconcentrate ale statului să nu aibă dreptul de a candida dacă nu demisionează din funcțiile de conducere (de influentă și putere) tot cu o jumătate de an înainte. Pentru a nu mai „îngălbeni” în minciună cioara oricum vopsită a interesului față de cetățeni, prin fel și fel de gogoși umflate și azvârlite în spațiul public… Pentru manipularea alegătorilor și transformarea notorietății de „gostat” al unor inși în arvuni de aleși… Atât prin folosirea funcțiilor publice pentru inducerea în eroare și abuzul de încredere, dar și prin exercitarea unor acțiuni discreționare de către personaje fără pic de conștiință…

Și ar trebui aduse în discuție multe teme, sterpe ca efect social, economic între alegeri, dar care sunt reactivate în campanii, ba chiar împărțite de-a dreptul geostrategic, precum fluturarea banilor de către opoziție, ca lefuri, pentru românii care se întorc acasă din Diaspora aia mai săracă, și care i-a concediat, sau cei din zonele superdezvoltate (precum Qatar), invitați personal de către guvernanți, acasă, sub promisiunea asigurării pensiilor…

„Aleea academician Nicolae Cajal” din Muzeul Satului!!!

Data: 19 aprilie 2024 by Ion Coja

Da, în Muzeul Național al Satului am dat peste o placă cu această informație: Aleea Academician Nicolae Cajal… Să te tot miri! Ce legătură poate fi între satul românesc și Nicolae Cajal?! Un fel de explicație s-ar găsi în faptul că pe aleea respectivă singura casă țărănească este prezentată vizitatorilor cu titlul de Gospodărie evreiască, anul 1860! Așadar, pun evreii piciorul și-n Muzeul Satului Românesc! Doar toată România este a lor, ca o veritabilă „colonie”, cum a numit-o răposatul Ilie Șerbănescu! Citind textul lămuritor aflat sub titlul de mai sus, aflăm că construcția din satul Poienele Izei nu a fost ridicată de vreun gospodar evreu, ci de un localnic autentic numit Petreuș Vasile, în 1860, și abia în perioada interbelică a fost cumpărată de un evreu, cârciumarul satului, ca tot evreul autentic.

Pe scurt, am descoperit la Muzeul Satului un fals grosolan… Administrația Muzeului e datoare o explicație: a falsului din inscripția „gospodărie evreiască” și nefericita idee de a potcovi Muzeul cu „Aleea Academician Nicolae Cajal”! Alte alei n-am mai găsit în geografia Muzeului. Iar dacă le trebuia musai un nume de evreu pentru „aleea” unde se află „gospodăria evreiască”, har Domnului sunt o mulțime de nume evreiești mai potrivite, eventual al unor etnografi! Colegi cu Dimitrie Gusti…

Mă bate gândul că are o legătură cu această mizerie fiica răposatului academician, o persoană care a mai ilustrat de câteva ori renumita lipsă de măsură jidovească. Am comentat cu ani în urmă gestul odraslei academice de a face cerere pentru primirea unei pensii de „supraviețuitoare a holocaustului din România”! Nici mai mult, nici mai puțin! Comentariul meu adresat la vremea aceea Comunității evreiești le amintea faptul că tatăl academicianului Cajal, tot medic, fusese medicul de familie al guvernatorului Transnistriei, celebrul „criminal” George Alexianu, vinovat de „holocaustul” din Transnistria! Dacă va fi fost un regim de represalii anti-evreiești în acei ani, este sigur că de acele represalii nu avea cum să aibă parte familia doctorului Marcu(?) Cajal. În plus, fiul Nicolae Cajal n-a ajuns tatăl fiicei sale decât mulți ani după ce presupusul holocaust încetase! Așadar fiica academicianului nu avea cum să se considere supraviețuitoare a holocaustului, victimă a persecuțiilor antievreiești etc., etc…

De curând după intervenția mea am primit un sfat, să nu mai fac caz de relația dintre Cajal bătrânul și George Alexianu…

Cu Nicolae Cajal am avut un schimb de scrisori „deschise” pe teme din contenciosul iudeo-valah, cu care ocazie l-am acuzat pe partener de un gest incorect: imediat după august 1944, junele Nicușor se prezentase la conducerea Facultății de Medicină din București cu o cerere de înmatriculare direct în anul al V-lea, unde ar fi ajuns dacă i s-ar fi permis în toamna anului 1940 să se înscrie la facultate! Cerere de un absurd total!… Nicolae Cajal nu mi-a răspuns la aceste acuzații și schimbul nostru de opinii s-a întrerupt aici! Dar m-am trezit căutat de Eugen Simion care avea să-mi transmită un mesaj de la domnul academician: cererea făcută cu ani în urmă era justificată de faptul că junele Cajal, care nu fusese acceptat la Facultatea de Medicină din București, totuși a urmat în anii de dictatură antonesciană facultatea de medicină în cadrul sistemului de învățământ evreiesc, organizat de comunitatea evreiască cu sprijinul ministerului de resort din guvernul Ion Antonescu. Da, Antonescu le-a interzis tinerilor evrei să frecventeze școlile românești, alături de colegi români, pentru a-i feri pe aceștia de influența nefastă a propagandei iudeo-bolșevice. Dar le-a permis evreilor să-și organizeze un sistem propriu de învățământ, ba chiar le-a dat tot concursul de care au avut nevoie! Știam de la Alexandru Graur că a existat această rețea de școli și facultăți evreiești, însuși Alexandru Graur activase ca profesor și inspector în acest sistem. Nu ascundea acest lucru!

Deosebire mare, așadar, între omul Alexandru Graur și evreul Nicolae Cajal! În prima clipă m-am mirat că Nicolae Cajal nu mă pusese la punct într-un text de răspuns la acuzația mea neîntemeiată! După aceea m-am lămurit! Un asemenea text ar fi însemnat să se recunoască oficial că suferințele evreiești din vremea lui Antonescu nu fuseseră prea greu de suportat! Mereu după aceea am dat peste alți evrei care se plângeau că nu au mai avut acces la școli din cauza regimului antonescian!

Numele lui Nicolae Cajal, ca lider evreu, se leagă și de povestea cu Abatorul, una din paginile cele mai urâte scrise de comunitatea evreiască din România. Textele semnate de Radu Iftimovici pe acest subiect, reproduse în paginile site-ului nostru îl incriminează definitiv pe Nicolae Cajal, ca lider evreu, ca academician, ca om. E o glumă proastă existența aleii care îi poartă nevrednicul nume. Cer intervenția onor comunității aparținătoare pentru a se desolidariza de gestul administrației de la Muzeul Național al Satului…

Anomalii postdecembriste… (2)

Data: 19 aprilie 2024 by George Petrovai

A doua mare catastrofă rezultă din „legile făcute de hoți pentru hoți” (Traian Băsescu). Adică nu numai că sunt prost întocmite (încâlcite, ambiguizate, lesne interpretate și aruncate în derizoriu de avocații cârciogari), nu numai că unele dintre ele sunt cu dedicație (de pildă, pentru pensionarea magistraților și polițiștilor la 45-50 de ani, respectiv pentru reeșalonarea datoriilor companiilor clientelare, ba chiar ștergerea unora dintre obligațiile fiscale ale acestora către statul mafiot), dar majoritatea actelor normative au menirea să încurajeze fărădelegea și să-i facă scăpați pe răufăcători (îndeosebi pe cei cu ștaif), astfel încât enorma confuzie și nemulțumire socială, învecinate cu haosul, alimentează (a se citi „subminează”) de zor instituțiile statului  nostru eșuat. Păi cum să meargă lucrurile în chip mulțumitor pentru cei mulți, când Legea fundamentală/Constituția este atât de păcătoasă (n-am știre să mai existe pe undeva o struțo-cămilă de tip semiprezidențial), iar legile ba sunt încălcate grosolan prin neaplicare, ba nițel edulcorat prin aplicarea lor parțială și/sau cu mare întârziere?! Că, de, la noi hoțul neprins e om cinstit, așa că toate formațiunile politice postdecembriste și-au îngroșat și continuă să-și îngroașe rândurile cu faimoși „descurcăreți”, care – atunci când nu-și ating scopurile mârșave (imunitate sau intangibilitate juridică, sinecure, funcții plătite regește, ranguri, tinichele) – la țanc trec în tabăra adversarilor…

De pildă, în completarea găunoaselor promisiuni ale primului om din statul eșuat („România lucrului bine făcut”, „România educată”, dublarea alocației de stat pentru copii etc.), câțiva ani la rând guvernanții noștri de haram nu s-au sinchisit de faptul că există Legea indexării și că aceasta îi obligă, chiar mai abitir decât pe oamenii de rând (da, căci ei se consideră modele de străduință și vrednicie), să crească pensiile și veniturile tuturor cârmuiților, nu doar ale lor și ale altor mari nesimțiți, cu rata reală a inflației. De-abia la începutul acestui an multielectoral, „rotativii” și-au amintit de indexări (mă rog, doar una parțială de 13% și un pic, deoarece inflația la produsele de bază era atunci de peste 30% și tot crește!), ba chiar au găsit resursele financiare necesare, inclusiv pentru recalcularea/întregirea milioanelor de pensii „jumulite” de ei și ai lor.

Indiscutabil că aceste măsuri tardive sunt binevenite, dar să nu fie văzute ca niște sporuri/majorări izbutite de destoinicia și omenia ciolacilor, ci ca niște drepturi consfințite prin lege. Numai că trebușoara asta tare seamănă cu mita electorală (de ce doar în multielectoralul an 2024 s-au găsit bani pentru românii de rând?!) și cu lovitura sub centură aplicată partenerilor de rotativă…

N-are rost să ne întrebăm cine va plăti cândva pentru progresiva sărăcire a grosului românilor (prin micimea veniturilor, mărimea taxelor și impozitelor, inflație, neindexarea ritmică), pentru că nimeni n-a fost și nu va fi vreodată sancționat pentru astfel de marafeturi, mai ales când decidentul este policefal: Parlament, Guvern, curți, consilii, comitete, comisii. În schimb, merită să ne întrebăm și să întrebăm, de ce statul român plătește consistente despăgubiri cetățenilor care câștigă procese la CEDO, când corect ar fi să li se rețină adevăraților vinovați (procurori, judecători) din enormele și nemeritatele lor lefuri?!…

Că tot suntem în an electoral și la două luni distanță de alegerile comasate din 9 iunie (europarlamentare+locale), avem dovada celei mai jegoase încălcări a Legii 208/2015, potrivit căreia campania electorală durează 30 de zile (se încheie la ora 7 în sâmbăta care precedă data alegerilor) și, printre multe altele, afișele electorale nu pot să depășească, în locuri special amenajate, maximum 50×35 cm. Ei bine, legea este astfel (ne)respectată, încât – cu două luni înaintea primului scrutin – țara-i plină ochi de corturi și afișe gigantice, iar catindații harnici (!) și neobrăzați își fac mendrele încă de la începutul lunii martie (cu mărțișoare electorale și flori politice de Ziua femeii), ba unii chiar de la încheierea precedentului scrutin. (…) Păcat, zic eu, de intelectualii care – în goană după demnități și avantaje materiale – se prefac a crede în această jalnică făcătură, doldora de extremiști și suveraniști à la Moș Teacă, făcătură condusă de un fost ultraș grobian, fără vreun program judicios de guvernare și, în consecință, evitată de politicienii rezonabili din țară și străinătate.

Cum Domnul Iisus Hristos ne-a pus la treabă până ce a scos (şi, va scoate) tot răul din noi!…

Data: 18 aprilie 2024 by Stelian Gomboș

Da, greu, dificil de primit şi de pus în practică acest cuvânt: „Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt” (Luca 6, 29). Suntem îndemnaţi, aşadar, nu doar să nu reacţionăm la lovitura primită, ci să ne mai şi arătăm disponibilitatea de a primi o alta. Dar, vor spune unii, nu este suficient că o răbdăm pe prima? De ce trebuie să mai şi întoarcem celălalt obraz? Nu cumva, prin aceasta, celălalt se va simţi încurajat să ne facă şi mai mult rău? Nu cumva celălalt se va aprinde şi mai mult de mânie, interpretând nu ca blândeţe şi dragoste, ci drept sfidare atitudinea noastră, considerându-ne provocatori? Uimitor este că se poate interpreta şi aşa întreaga situaţie.

Altminteri, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos i-a provocat sistematic pe cei cu care a fost contemporan acum două mii de ani. A făcut multe minuni, a făcut mult bine tuturor celor ce L-au primit şi au acceptat ajutorul Lui, dar adesea a făcut-o fără nici un fel de diplomaţie, nu a menajat deloc sensibilităţile şi idiosincraziile, mai ales ale „fariseilor şi cărturarilor făţarnici” (a se vedea întreg capitolul 23 din Evanghelia după Sf. Ap. Matei, în care Mântuitorul are un discurs extrem de dur, de fermi şi de categoric la adresa acestora).

De pildă, cu toate că ştie, (re)cunoaşte obsesia lor pentru o cinstire habotnică a zilei de odihnă (sabatul), niciodată nu a ezitat a face minuni în această zi în care, după viziunea sau concepţia lor, nici măcar a face un om sănătos nu ar fi permis, fiindcă este „o lucrare”.

Altfel spus, înainte de a vindeca pe cel cu mâna uscată, spre exemplu, Iisus Hristos se adresează celor de faţă, spunând: „Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Dar ei tăceau; şi, privindu-i pe ei cu mânie şi întristându-Se de învârtoşarea inimii lor, a zis omului: Întinde mâna ta! Şi a întins-o, şi mâna lui s-a făcut sănătoasă. Şi ieşind, fariseii au făcut îndată sfat cu irodianii împotriva Lui, ca să-L piardă” (Marcu 3, 4-6). Prin urmare, aceasta nu a fost singura situaţie în care iudeii au vrut să-L omoare, ca reacţie la cuvintele rostite de Domnul sau la minunile săvârşite (cum a fost, mai ales, după învierea Dreptului Lazăr).

Discipolii şi apostolii Săi nu i-a menajat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Chiar înainte de a primi să fie răstignit, a acceptat ca o femeie să verse pe capul Său „mir de nard curat”, iar ucenicii „s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor” (V. Matei 26, 7-9). Mai mult decât atât, acesta a fost momentul care practic l-a determinat pe Iuda Iscarioteanul să se ducă la arhierei şi să-L vândă lor pe treizeci de arginţi. Iuda a fost cel mai afectat de „risipa” făcută (preţul mirului, adică trei sute de dinari, era echivalentul venitului pe un an al unui lucrător agricol), dar nu pentru că-i păsa de săraci, ci pentru că banii ar fi ajuns la el şi, „având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 6).

Aşadar, de ce S-a comportat în acest fel Domnul? De ce a ţinut să scandalizeze şi să zgândăre toată răutatea din oameni, fariseismul, viclenia, ipocrizia şi făţărnicia? De ce a permis ori îngăduit şi a provocat situaţii în care aceştia să-şi arate micimea sufletească, să scoată din ei toată invidia sau laşitatea? De ce nu i-a tratat mai cu delicateţe, ştiindu-i cât sunt de neputincioşi? Enervaţi la culme, disperaţi chiar, la un moment dat „L-au împresurat iudeii şi Îi ziceau: Până când ne scoţi sufletul?” (Ioan 10, 24).

Iar Domnul Iisus Hristos îi înfruntă şi le spune direct: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). Chiar dacă ştia că asta era echivalent, în ochii lor, cu o blasfemie ce se pedepsea prin omorârea cu pietre. Iar când ei pun mâna pe pietre, îi întreabă: „Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncaţi cu pietre asupra Mea?” (Ioan 10, 32).

Iată, în sinteză, lucrarea lui Dumnezeu în lume: El face binele, pe toate le face „bune foarte” (Facerea 1, 31), iar oamenii răspund cu răul. Era absolut necesar ca, prin venirea lui Mesia, nu doar să se lucreze binele pe pământ, ci şi să se scoată afară toată răutatea din om. Iisus Hristos nu S-a lăsat prins, dat pe mâinile celor ce L-au răstignit, decât după ce Şi-a dus la bun sfârşit lucrarea Sa, după ce a împlinit („bifat”!) toate cele necesare mântuirii noastre. A intrat triumfal în Ierusalim (Cf. Matei 21, 10) inclusiv pentru ca, prin aceasta, să provoace toată invidia şi mânia celor ce-L duşmăneau. Pentru că, pe agenda pământească a Domnului se afla şi această ţintă, de a răscoli tot răul din sufletele oamenilor, dar nu în mod gratuit sau din sadism, ci din dragoste, cu scopul de a nu mai rămâne nimic neasumat de El pe Cruce, din cele ale firii noastre corupte de păcat şi răutate.

Prezenţa lui Dumnezeu ne ajută să conştientizăm starea noastră de oameni întunecaţi la minte, supuşi patimilor, egoişti şi autosuficienţi. El ştie prea bine că „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19). Încât provocarea Lui este o şansă să sesizăm această realitate, să înţelegem ce nu este în regulă cu noi, ce trebuie să schimbăm la viaţa noastră. Această lucrare începută pe pământ acum două mii de ani de Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, va fi continuată şi dusă la capăt de Duhul Sfânt, Mângâietorul, care „vădeşte lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată” (Cf. Ioan 16, 8). Însă Domnul nostru Iisus Hristos nu scoate din noi doar răutatea, ci şi binele pe care ne-am îngrijit să-l cultivăm. „De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre Împărăţia Cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Ce înseamnă „vechi” şi ce înseamnă „noi”, citim în alt loc din Sfintele Evanghelii: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui” (Luca 6, 45).

Nu putem da vina pe nimeni şi pe nimic din afară, iată, toate sunt în noi. Ele sunt răscolite ca noi să nu putem spune că n-am ştiut, că nu am cunoscut ce s-a scris în fiinţa noastră. Dacă ne-ar lăsa în pace, adică în voia noastră, am trece toţi în viaţa veşnică împovăraţi cu multă şi chinuitoare răutate. Drept urmare, prin purtarea de grijă (provocarea sau intervenţia) lui Dumnezeu, noi avem şansa de a ne cunoaşte aşa cum suntem, de fapt, având o şansă şi oportunitate uriaşă, aceea de a schimba, transforma şi converti totul în favoarea noastră. Acum, cât încă mai este timp!… Altfel spus, „Doamne, dacă este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta dar nu precum voiesc Eu ci, precum Tu voieşti!” adică, aşa, prin luptă, determinare, după exemplul, modelul sau reperul Mântuitorului, şi, prin dobândirea unui răspuns bun, asumat şi responsabil, la adevărata şi veritabila provocare, aceea, a eradicării, îndepărtării şi eliminării răului, din noi, de, lângă noi şi, dintre noi!…

Doamne, ajută-ne, tuturor, în continuare, (numai) în tot lucrul cel bun! Amin!

De ce valahii de lângă Sarajevo (Bosnia) păstrează etnonimul „Romanija” pentru republica lor autonomă?

Data: 18 aprilie 2024 by Ionuț Țene

E foarte interesant că în Dalmația modernă denumirea de vlah (valah) însemna țăran sau păstor, deci locuitor din zona rurală. Un etnonim al poporului traco-romane din antichitatea târzie a devenit o funcție socială în evul mediu târziu și în zorii epocii moderne. Încât la invazia turcilor din secolul XIV, în Balcanii de vest, sârbii erau numiți şi vlahi. Numărul mare de vlahi pe teritoriul actual al Bosniei a făcut ca sârbii să fie confundați cu vlahii, populație autohtonă traco-romanică pastorală. Această populație era numită de cronicile germano-slave „vlahi”, dar aceștia s-au auto-denumit mereu ca „rumâni”. Este de subliniat faptul că în balada lui Miloș Obilici despre Bătălia de la Kosovo Polje (1389) eroii sârbi sunt numiți vlahi. (Anton Balota, Izvoarele Baladei Populare Românești [Sources Romanian folk ballads], (București: Ed. Saeculum I.O., 2005, p. 34). Sârbii s-au contopit cu vlahii în Bosnia. Numărul vlahilor în Bosnia medievală era atât de mare încât până şi astăzi sunt cercetători care considera că majoritatea sârbilor din Republica Srpska din actuala Bosnie sunt la origini vlahi. La fel se consideră că majoritatea populației din Bosnia și Herțegovina a fost islamizată și slavizată. (Ilona Czamanska, Vlachs and Slavs in the Middle Ages and Modern Era, Res Historica 41, 2016, p.19). Ca o curiozitate, întreaga Bosnie cuprinde monumente funerare valahe cu inscripții solare identice cu cele din Maramureșul istoric, fapt ce arată o conexiune intra-românească ancestrală, pe un spațiu teritorial Balcanic până în Carpații Păduroși. De asemenea, cercetătorii au identificat numeroase nume de origine vlahă în Bosnia (onomastica, toponimia și hidronimia): Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor, etc. (Mužić, Ivan (2010). Vlasi ustarijoj hrvatskoj historiografiji (PDF) (in Croatian). Split: Muzej hrvatskih arheoloških spomenika. ISBN 978 -953-6803-25-5.p.129). Vlahii slavizați au participat activ la făurirea principatului Zeta, din nordul Muntenegrului de astăzi, şi a principatului Hum (Zachlumia din Herțegovina). Zeta a fost condusă o perioadă de o familie de origine vlahă (Balšić, Balša). În principatul Hum, vlahii au ajuns să fie bogați în urma comerțului cu produse rezultate din activitățile pastorale dar şi din cărăuşie. Bogăția le-a permis ridicarea unor monumente funerare deosebite.

După ocuparea Bosniei, turcii i-au numit pe vlahii localnici „caravlahi”, negrul „cara” simbolizând nordul în limba turcă. (Ela Cosma, Vlahii negri. Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor, în „Revista de Istorie Socială”, XIII-XV/2008-2010). Turcii deosebeau în acest fel vlahii din Grecia față de cei din Bosnia și Dalmația. Principala lucrarea despre românii din Balcanii de vest a scris-o istoricul clujena Silviu Dragomir: „Vlahii din Serbia în secolele XII – XV, comunicare citită în şedinţa publică a Academiei Române de la data de 27 ianuarie 1922, și publicată în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, 1921/1922, Cluj, 1922, (p. 277 – 299). Cercetând cu acribie documentaţia referitoare la Serbia medievală, Muntenegru, Bosnia, Hertegovina, Croaţia cu comitatul Lika şi coasta dalmată cu insula Veglia (Krk) şi peninsula Istria, istoricul Silviu Dragomir ajungea la concluzia că, pretutindeni în aceste teritorii, au existat sate şi cătune de vlahi, indicate ca atare fie de textele izvoarelor, fie de caracterul pur romanic sau romano-slav al numerelor topice şi de persoane sau comunităţi specifice, desemnate, acestea din urmă, după numele conducătorilor lor. Aria de răspândire a localităţilor „vlahe” din nordul Peninsulei Balcanice coincidea în linii mari cu vechea arie a romanităţii nord-balcanice, adică cu spaţiul traco-iliric romanizat în urma cuceririi şi colonizării de către Imperiu, până în secolul al VIIl-ea. Această coincidentă argumentează, potrivit lui Silviu Dragomir, vechimea şi autohtonia românilor din Peninsula Balcanică. Ei nu sunt, cum admit unii cercetători, veniţi de la nord de Dunăre, ci autohtoni, urmaşi ai vechilor traci şi iliri romanizati, după cum sustin unele tradiţii istorice (Kekaumenos, Preotul din Dioclea) şi după cum o dovedesc cercetările dialectologilor. Configuraţia elementului vlah în Peninsula Balcanică, în interiorul vechiului spaţiu de romanizare, relativ stabilă în secolele XIII – XVI, aşa cum rezultă ea din izvoarele scrise şi din harta toponimelor romanice, este însă rezultatul unor modificări intervenite de-a lungul timpului. (apud Anca Tanaşoca, Contribuţia lui Silviu Dragomir la cercetarea romanităţii balcanice, https://biblioteca-digitala.ro/reviste/sud-estul-contextul/02_sud-estul-si-contextul-european-buletin-II_1994_048.pdf). Vlahii slavizați au fost apoi islamizați în timpul ocupaței otomane. Au scăpat de islamizare vlahii din Dalmația, care erau numiți morlaci de către italienii dalmațieni prin traducerea numelui caravlah în greacă și apoi italiană: maurovlah/morovlah/morlacchi. Procesul de deznaționalizare a caravlahilor/morlacilor și de asimilare apare şi din transformarea sensului cuvintelor vlahi și morlaci care, din a doua jumătate a secolului XVI, nu mai desemnează naționalitatea. Anumite familii sârbești (probabil şi vlahii slavizați) treceau drept vlahi, deoarece termenul nu mai însemna naționalitatea, ci modul de viață transhumant, opus celui de agricultor.

Între anii 1404-1430 vlahii se pomenesc de unsprezece ori in punctul vamal Glasinac, care se afla între Sarajevo si Vigegrad.Titlul de rege al Bosniei si Valahiei”, pe care si-l atribuie Nicolae de Ujlak (Ilok), în jumătatea a doua a secolului al XV-lea, e justificat numai prin prezenta populatiei vlahe în efemerul regat ungaro-bosniac. Despre unii din acești vlahi pomenește si regele Matei Corvin în scrisoarea adresată catre papa (14 dec. 1480), spunind ca valahii au venit la el, în Vrhbosna (Sarajevo) din diverse părti si provincii foarte apropiate de regatul Bosniei și învecinate cu Neretva. La nord de Sarajevo avem de fapt nume ca Vlahinja, Mosul și multe altele. În secolul al XV-lea, numele satului Sarebire (vezi de la rom. sare bine). Numeroase nume de localități din jurul Sarajevo proveneau din derivate lingvistice românești conform lui Iorgu Iordan. (vezi Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Ed. RPR, 1959). menționez că, celebrul scriitor sârb bosniac Ivo Andrić, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1961, menționează în romanul „E un pod pe Drina…” (1945), că în epoca medievală mercenarul sârb Baba Novac (de fapt vlah) a haiducit pe teritoriul Romanijei din Bosnia, la fel ca și fiul său, Gruia, înainte să intre cu armata sa de haiduci sub comanda domnitorului Mihai Viteazul, în lupta sa antiotomană din Țara Românească. Cercetătorul Ivan Mužić a efectuat în 1982 un studiu antropologic în care a identificat originea ne-slavă a scheletelor îngropate, dar a remarcat originea locală a acestora corespunzătoare vlahilor din Bosnia. Rezultatele au fost publicate în „Vlasi i starobalkanska pretkršćanska simbolika jelena na stećcima”, (p.323.) Mužić a scris că motivele inscripționate ca și tradițiile funerare respectate arată continuitatea atât a unui vechi simbolism pre-creștin din vremuri preistorice cât și a populației romanizate vlahe. Cercetătorul sârb de origine română Păun Es Durlic a scris o carte „Sacred language of the vlach bread” în care a ilustrat forme solare, florale și geometrice de pe colacii și pâinea făcută la pomenile vlahilor/românilor din Serbia, foarte asemănătoare cu motivele decorative de pe unele monumente funerare. (vezi Octavian Ciobanu, Monumente fuenrare ale vlahilor din Herțegovina, Historia.ro). Astăzi, ca o curiozitate etnografică și folclorică, în Bosnia, lângă capitala Sarajevo, a rămas o mică regiune istorico-geografică, numită Romanija, ca o mărturie unică și foarte importantă a prezenței traco-neolatine a valahilor (numiți „vlasi” de bosniaci) în zonă, deși autohtonii se numesc pe sine însiși „rumâni”. Interesant de observat că acest ținut Romanija și-a păstrat propria denumire a „rumânilor”, nu cea de „Vlahia”.

Este singura excepție în Balcanii medievali, când teritoriul locuit de populația traco-romană din teritoriul locuit de aceștia s-a numit Romanija, nu „Valahia”. De ce această excepție balcanică din Bosnia este dificil de explicat științific? La sfârșitul secolului al XX-lea suprafața sa era doar jumătate în comparație cu începutul secolului al XIX-lea, când se întindea până la râul Drina. În plus, academicianul Marko Vego consideră că Romanija a fost mult mai mare la începutul Renașterii, ajungând până în zona Banja Luka, unde se află așa-numitul „Munte Vlasic” sau Muntele Vlahilor. (Marko Vego, „Iz istorije srednjovjekovne Bosnei Hercegovine).

În 1991-1992 a existat și o așa-numita Regiunea sârbă autonomă Romanija („Srpska autonomna oblast Romanija”), o regiune autonomă creată de sârbi, care a fost o parte a republicii sârbilor bosniaci în timpul Războiului din Bosnia din 1995-1996. Întemeierea republicii autonome în cadrul republicii sârbești, confirmă diferențele etnico-lingvistice și de tradiție în acest areal. Din noiembrie 1991, această regiune a fost extinsă prin adăugarea zonei sârbe din Birac (situată în jurul orașului Vlasenica) și pusă sub președinția lui Drago Blagojevic, iar, până în 1992, a fost încorporată în republica sârbă existentă în prezent în Bosnia. (https://www.worldstatesmen.org/Bosnia-oblast.html). La sfârșitul Războiului din Bosnia, în 1996, regiunea Sarajevo-Romanija a fost înființată administrativ, ca una dintre cele 7 regiuni ale Republicii Srpska și care este situată în estul Bosniei. Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, a fost unul dintre centrele principale ale „Vlasilor”. Încă din vremea ocupației Imperiului austro-ungar a Bosniei a existat în regiunea ”rumânilor” de le lângă Sarajevo o echipă de fotbal a valahilor, înființată inițial în 1913, la Pale, ca apoi să se fondeze în 1934 clubul de fotbal care joacă și astăzi: FK Romanija. A fost echipa de forbal a valahilor, care s-au slavizat în secolul XX, mai ales în epoca Iugoslaviei lui Tito, unde dacă afirmai că ești „vlasi” sau rumân primeai imediat o condamnare la 10 ani de închisoare.

Azi, teritoriul Romanjia face parte din Republica Srpska, care are capitala la Pale. În timpul războiului inter-etnic dintre 1991 -1995, Republica autonomă „Romanjia” a luptat de partea sârbilor ortodocși împotriva trupelor bosniace musulmane. De altfel ”rumânii” din Romanija, care au luptat de partea forțelor sârbe au compus o melodie patriotică, care a devenit un hit pentru sârbii din Republica Srpska, care luptau cu bosniecii musulmani. Cântărețul sârbo-vlah Lepi Mića a compus celebra melodie intitulată „Gora Romanija”. În limbile slave „gora” înseamnă muntean sau mocan (vezi valahii gorali din Polonia). Versurile cântecului sunt sugestive: „Cât va fi Romanija, sârbii să nu se teamă/ Cât va fi Romanija și sârbii vor dăinui/Cine pentru Bosnia sârbească s-ar bătea oricând?/Ei sunt frații sârbi, de sus din Munții Romanija”. Războiul s-a terminat dar locuitorii din „Romanija” sunt acum pasionați de fotbal. Azi, echipa de fotbal FK Romanija are sediul în orașul Pale, capitala Republicii Srpska, cu un stadion de 2000 de locuri. În prezent, valahii din „Romanija” se reorganizează și intreprind acțiuni de claborare cu asociații culturale din România. Totuși, rămâne ca să răspundem la întrebarea: de ce această zonă montană „Romanija” a păstrat numele etnonimul românesc și nu a primit denumirea dată de slavi autohtonilor traco-latini de „valahi” sau în sârbă „vlasi”? Răspunsul, deocamdată, ține mai degrabă de logică decât de cercetarea istoriografică de pe teren. Toponimul zonei montane, adică „Romanija” de la câțiva kilometri de Sarajevo – areal montan locuit de către valahi din antichitatea târzie și evul mediu timpuriu – s-ar fi impus migratorilor slavi poposiți în Balcani. Populația localnică traco-romană a fost numită „vlasi” de slavi, dar toponimul românesc al muntelui „Romanija” a rămas în conștiința comună a locuitorilor Bosniei medievale. Totodată, aș sublinia și o altă ipoteză de lucru: cronicile turcești afirmă că numeroși vlahi au părăsit ortodoxia și au trecut la islam devenind parte a populației de azi musulmane a Bosniei, iar denumirea de către sârbi a muntelui „Romanija” și a locuitorilor săi „rumâni”, care au rămas în religia creștin-ortodoxă, frățească cu cea a sârbilor, să făcut de fapt diferența. Deosebirea religioasă dintre „vlasii” islamizați și „rumânii” ortodocși din Muntele „Romanija este confirmată de unitatea creștină prin versurile cântecului „Cât va fi Romanija și sârbii vor dăinui”. Bineînțeles, vorbim astăzi despre o „Romanija” ca și o construcție etno-folclorică pastorală și rurală, cu o tradiție, istorie și identitate „valahă”, dar locuitorii ei vorbesc limba sârbă, cu un lexic de bază originar din limba română străveche (medie 800 cuvinte) legată de oierit și instrumentarul agricol.

Bastionul Soldisch din Sibiu (sec. XVII) va fi renovat și va deveni un nou centru cultural și educațional

Data: 18 aprilie 2024 by George V. Grigore

Municipiul Sibiu se dovedește a fi un model constant de bună practică și exemplu de dezvoltare prin cultură, lucru care se datorează în mare măsură bunei colaborări dintre Primărie, Consiliul Județean Sibiu și instituțiile subordonate, precum și autoritățile centrale. De această dată, dezvoltarea unei platforme culturale și educaționale pe strada Bastionului este intenția subsecventă a autorităților sibiene, cu scopul evoluției unei noi infastructuri de valorizare a patrimoniului cultural din municipiu. Bastionul Soldisch a fost ridicat între anii 1622-1627 ca fortificaţie de apărare a Orașului de Sus, fiind cronologic ultimul dintre bastioanele oraşului. În 1903 s-a construit clădirea existentă care îmbină arhitectura de zid cu tehnica Fachwerk, unică în arhitectura generală a zonei istorice din Sibiu. De această dată Muzeul Astra propune un plan care vizează reamenajarea întregii zone, creând astfel noi oportunități de dezvoltare a orașului, o nouă paletă de servicii culturale și un exemplu de bună practică la nivel național și internațional. Numeroase ateliere şi lecţii în aer liber vor putea fi găzduite aici, numeroase grupuri de elevi și studenţi vor putea participa, iar spectacolele, cinemateca și expozitiile vor fi accesibile publicului larg, îmbogățind substanțial oferta culturală din centrul orașului, după cum ne informează și Ministrul Culturii, Raluca Turcan.

Bastionul Soldisch din Sibiu, denumit și Bastionul Mercenarilor (în germană Soldischbastei), este un bastion construit în perioada 1622-1627 în orașul Sibiu și face parte din fortificațiile înglobate ulterior centurilor de apărare a orașului. El este situat în capătul vestic al fortificațiilor, pe str. Bastionului, colț cu șoseaua Alba Iulia. Fortificațiile târzii ale orașului medieval Sibiu, din care fac parte Bastionul Haller, Bastionul Soldisch, fragmente de rondelă și curtine edificate în secolele XII-XVII, au fost incluse pe Lista monumentelor istorice din județul Sibiu din anul 2004, având codul de clasificare SB-II-m-A-12010.05. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, pe măsura creșterii amenințării otomane, fortificațiile orașului Sibiu au fost întărite cu rondele de artilerie și cu bastioane. Bastioanele au fost construite pentru a întări unele puncte mai importante ale centurilor de apărare ale orașului. Proiectele bastioanelor au fost executate de arhitecți italieni care au impus un sistem nou de fortificații.

Singurele mărturii ale sistemului italian de fortificații implantat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea pe teritoriul actual al României îl constituie bastioanele Haller și Soldisch din Sibiu, precum și cetatea bastionară din Oradea (1569-1618). În a doua jumătate a secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea au fost construite cinci bastioane și anume: Bastionul Haller, bastionul din fața Porții Ocnei (Cizmarilor), bastionul din fața Porții Turnului, bastionul din fața Porții Cisnădiei și Bastionul Soldisch. Dintre acestea, mai există doar bastioanele Haller și Soldisch. Celelalte ar putea fi reconstituite, ca reîntregire a imaginii medievale a orașului. Bastionul Soldisch a fost folosit în timpul luptelor cu turcii din secolul al XVII-lea, scăpând intact. În anul 1660, el a fost asediat de Gheorghe Rákóczi al II-lea, principele Transilvaniei (1648-1660), care lupta cu un corp de oaste otomană condus de vizirul Ali Beg care-l susținea ca principe pe Acațiu Barcsay, fiind bombardat cu ghiulele incandescente. Pe zidurile sale se mai află și în prezent cinci ghiulele încastrate. În timpul asediului Sibiului de către principele Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1657) de la 23 decembrie 1659, a fost demolată biserica pentru a nu fi folosită de asediatori ca punct de atac. În incinta acestui bastion, comitele Michael von Brukenthal a amenajat în secolul al XVIII-lea o grădină cu fântână și oranjerie, cu o ruină artificială și cu o colină amenajată din bucăți de stâncă. Cu prilejul festivităților militare, pe platforma bastionului erau aduse tunuri cu care se trăgeau salve de artilerie.

Bastionul Soldisch a început să se degradeze după demolarea Turnului Aurarilor (1881) și inaugurarea în apropiere a Orfelinatului Evanghelic și a Bisericii St. Johannis (1883). În rondela de artilerie s-a construit în 1903 un orfelinat. Bastionul Soldisch a fost construit din cărămidă și umplut cu pământ pentru a oferi o bună protecție în fața tirurilor de artilerie. El avea cea mai mică suprafață dintre cele cinci bastioane înglobate ulterior centurilor de apărare ale orașului. Zidurile sale au o grosime de 2 metri și o înălțime maximă de 10 metri. Au fost realizate cazemate cu deschideri pentru tunuri. La circa 1 metru de limita superioară, zidurile au fost prevăzute cu distanțiere din piatră, pentru a împiedica așezarea scărilor de asediu. Pe platforma pentagonală erau amplasate tunuri. În cartea sa dedicată istoriei Sibiului, Iuliana Fabritius Dancu afirmă că „sub platforme se aflau cazemate, depozite de muniții și armament. (…) Cazematele de sub platou aveau două intrări, un gang subteran, urmând conturul bastionului în interior”. Arheologii sibieni susțin că sub bastionul Soldisch există un tunel de lungime mică care asigura legătura cu perimetrul din exteriorul zidurilor. Tot ce se va reface și construi, ca infrastructură de ateliere şi de lecţii în aer liber, va putea găzdui numeroase grupuri de elevi sau studenţi, iar spectacolele, cinemateca și expozițiile ce se vor face aici vor fi accesibile publicului larg, îmbogățind substanțial oferta culturală din centrul orașului. Astfel bastionul, recunoscut ca un centru de forță, va deveni un pol de legătură între generaţii, între perioade istorice şi diverse etnii.

Un pogrom în pregătire…

Data: 17 aprilie 2024 by Gheorghe Piperea

În normativele UE, libertatea de expresie a devenit cel mai mare risc existențial al planetei, din cauza „riscului dezinformării” și a discursului urii. Care ură, azi, poate însemna orice, inclusiv afirmația „afară e frig”… Uniunea Europeană a inclus discursul urii în categoria „crimelor europene”, fiind pus alături de infracțiunile de mare gravitate cum sunt terorismul, traficul de droguri sau arme și traficul de persoane. De acest gen de infracțiuni se poate ocupa Parchetul European, încă aflat sub managementul competent al dnei Kovesi. Discursul urii nu e doar în legătură cu dreptul bărbatului de a avorta și, eventual, de a executa pedeapsa pentru viol într-o închisoare de femei (pentru că a considerat absurd o asemenea situație faptică din închisorile scoțiene, J. K. Rowling, autoarea seriei Harry Potter, este azi în pericol de pușcărie și, mai ales, ținta unui mare val de hate, un hate bun, care face bani mulți, pentru că este un hate protejat și aplaudat), nici cu dreptul copilului de 12 ani de a se manifesta la școală ca o pisică, nici doar în legătură cu crima de a nu te înțepa cu un ser experimental inutil și nociv (pe principiul constitutional care se aplică și în cazul avortului, precum și în cazul operației de schimbare de sex, dar este refuzat în cazul vakseenării – corpul meu, alegerea mea).

Mai nou, este o crimă refuzul de a achiziționa gunoiul pseudo-științific al teoriei luptei contra schimbării climatice. Este un discurs al urii, pe care îl va ancheta curând mme. Kovesi, urmând a umple pușcăriile cu dizidenți climatici (nu de alta, dar am terminat deja cu corupții, hoții politico-birocratici, traficanții, criminalii, violatorii etc.). În fapt, în lumea de azi, nu avem dreptul să deschidem gura dacă vorbele noastre NU sunt certificate și avizate prealabil de diverse autorități administrativ-științifico-fantastice (care, de altfel, își schimbă variantele adevărului oficial la intervale scurte și imprevizibile, pe principiul „așa s-a crezut atunci”). Orice opinie contrară adevărului oficial și opiniei protejate este automat ștampilată drept conspiraționistă și emitentul opiniei devine „un periculos terorist intern” (după expresia din septembrie 2020 a ex – premierului român Șică Orban, refolosită ulterior de purtătorul de cuvânt al Casei Albe, în mai 2022). E mult mai rău decât „crede și nu cerceta”, dictonul ne-creștin al Inchiziției spaniole din sec. XV – XVI. E mult mai rău decât în romanul distopic al lui George Orwell, 1984. Este realitatea imediată, palpabilă. Este motivul unui pogrom în pregătire. Secretarul General al ONU a spus: „Schimbarea climatică este deja aici. Este terifiantă, și este numai începutul. Era încălzirii globale s-a încheiat. A venit era fierberii globale […] Ne aflăm pe o autostradă a iadului către infernul climatic, cu piciorul pe pedala de accelerație”.

Cu toată evidenta (și recunoscuta) exagerare stilistică, aceasta este o opinie protejată, iar dizidența față de o asemenea opinie te pune în postura de terorist intern periculos. Dacă ești stat membru al Consiliului Europei, ca de exemplu, Elveția, ești stat – delincvent, pentru că nu întreprinzi suficiente demersuri pentru a combate încălzirea globală. CtEDO a decis recent să condamne Elveția, la cererea a peste 2300 de pensionare helvete, pentru că nu a făcut ce trebuie ca reclamantele să nu moară de cald. Decizia CtEDO este obligatorie pentru toate cele 48 de state memebre ale Consiliului Europei, inclusiv Turcia, Rusia și Ucraina. Orice rus, turc sau ucrainean va putea traduce în fața CtEDO statele lor de cetățenie/rezidență, pentru același motiv. Sunt curios cum va reacționa la așa ceva CtEDO: în loc de prea cald, persoanele în vârstă, meteo-sensibile, din aceste țări nu se vor plînge de prea cald, ci se vor plânge, de fapt, de prea frig…

Mai grav este că, într-o declarație recentă, Joe Biden, viitorul ex-președinte al SUA, a spus că editorii ziarelor, televiziunilor și radiourilor și cenzorii rețelelor de socializare ar trebui să se preocupe la modul serios de limitarea informației la adevărul oficial și a expresiei la opinia protejată, pe motiv că, dacă nu s-ar comite această sfântă cenzură și nu s-ar modela rațiunile și emoționalitatea publicului, nu am mai putea afla cum arată adevărul și nu am mai avea pluralism politic… Și, cică, asta ar fi „ordinea liberal mondială bazată pe reguli”. Putin și Xi Jingping apreciază asta și dau share, desigur…

Anomalii postdecembriste… (1)

Data: 17 aprilie 2024 by George Petrovai

După mai bine de trei decenii de postdecembrism, România este atât de bogată în anomalii și neîmpliniri (codașa Uniunii Europene la nivelul general de trai, cu un gol populațional de circa șase milioane suflete, cu o datorie externă ce depășește 150 miliarde euro, cu economia, sănătatea, învățământul și educația vraiște etc.), încât este cu neputință să alcătuiești o listă completă a nenorocirilor economico-sociale abătute asupra României de tâlharii interni și externi, bașca cea a dezastrelor moral-spirituale (sporul semidocților, mitocanilor și falșilor culți, preponderența preocupărilor strict materiale în fața celor cultural-educative – Institutul Național de Statistică a dezvăluit recent că peste 11 milioane de români, dintr-un total de vreo 18 milioane, în ultimii ani n-au citit nici măcar o carte ș.a.m.d.). Da, căci realitatea demonstrează nu numai strânsa legătură dintre planul spiritual-cultural și cel material-civilizatoriu (cu necesara prioritate acordată primului, așa ca în secolul de aur al Greciei antice), ci și faptul că în prim planul istoriei rămân doar popoarele și națiunile cu culturi temeinice, pe când cele dedate războaielor de cotropire, prădăciunilor, consumului și trândăviei (precum mongolii și otomanii) sunt împinse la periferie, mai înainte de-a fi înghițite de uitare.

Astfel stând lucrurile și nedorind o supradimensionare a prezentului text (nu-mi este indiferent disconfortul unora dintre cititori!), mă voi opri la cele dovezi, care în opinia mea sunt cele mai elocvente în acest sens, prin persistența în timp și influența exercitată asupra corpusului social (numărul și mărimea dezastrelor provocate).

Sigur, prima în această catastrofică serie pentru țară și popor este lovitura de stat din Decembrie 1989, pe care înfăptuitorii ei (grupul de alogeni bolșevizați, în frunte cu Ion Iliescu, Silviu Brucan/Saul Bruckner și Petre Roman/Petre Neulander), cu sprijinul serviciilor secrete străine, țin morțiș să o numească revoluție. Că doar de aia a fost scoasă lumea în stradă, s-a creat haosul televizat și s-a vărsat atâta sânge nevinovat…

Acuma, nu fiindcă această revoltă nu era necesară, după ce liderii planetari (american și sovietic) s-au întâlnit la Malta și au decis că bolșevismul european, inclusiv cel sovietic, și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul, iar cei mai mulți trăitori pe aceste meleaguri se săturaseră până peste cap de dictatura ceaușistă și – vorba lui Jean-Paul Sartre – doreau cu aprindere să fie „condamnați la libertate”.

Atâta doar că la noi revolta a fost altminteri ca în celelalte state europene bolșevizate (a se citi „era însetată de victime”) și că, îndată după aceea, ea s-a dovedit o adevărată cutie a Pandorei pentru țară și grosul nației, deoarece – odată deschisă de mâinile necușere ale „umplătorilor vidului de putere” de după asasinarea Ceușeștilor – a ticsit spațiul mioritic cu toate relele din lume: minciună, hoție, impostură, ipocrizie, incultură, cruzime mineriadică (și nu numai). Deși evenimentele s-au derulat sub ochii noștri (unii pe baricade, cei mulți și naivi în fața televizoarelor), nici după trei decenii și jumătate nu ni se spune adevărul gol-goluț (vorba e, câți știu ce sfori s-au tras în culisele puterii planetare?!), iar criminalii morali nici vorbă să fie pedepsiți pentru dispozițiile politice și ordinele militare date întru făptuirea multiplelor forme ale genocidului național: biologic, social, economic, cultural-educațional, identitar.

Numărul 668

Data: 17 aprilie 2024 by Administrator

Descarcă PDF

Să fie pace…

Data: 17 aprilie 2024 by Petru Jipa

„Energie este egal putere”… Am râs când Lenin a lansat această maximă în lucrarea scrisă de el în 1908 „Materialism și empiro-criticism” și publicată în 1909. Albert Einstein demonstrase aceasta în 1904 și este cel mai cunoscut pentru ecuația sa, E=mc^2, care exprimă echivalența dintre energia (E) și masa (m) în contextul relativității restrânse. Această ecuație arată că energia (E) este egală cu masa (m) înmulțită cu viteza luminii (c) la pătrat. Astfel, Einstein a demonstrat că masa și energia sunt două aspecte ale aceleiași entități fizice. Apoi Leibniz a fost una dintre primele persoane care au propus conceptul de energie ca o măsură a puterii în fizică, în secolul al XVII-lea. Totuși, conceptul modern de energie a fost în mare parte dezvoltat în secolul al XIX-lea de fizicieni precum Thomas Young, Hermann von Helmholtz și William Rankine. M-am întins cu vorba și nu spun esențialul: Energia atomică este egală cu bombele pe care le ai și este egal putere. Iar când ai putere poți vorbi pe ce ton ai chef.

Citeam în ziarul francez „Liberation” un articol despre discursul liderilor lumii despre acest atac al Iranului asupra Israelului. Și iată ce spun ei: -„China își exprimă profundă îngrijorare față de înrăutățirea actuală [a situației] și solicită părților în cauză să-și exercite calmul și reținerea pentru a evita o nouă escaladare” a tensiunilor, a declarat Ministerul Afacerilor Externe chinez; – „Ministerul rus de Externe a cerut duminica „tuturor părților implicate” să „rețină” . „Contăm pe statele din regiune pentru a găsi o soluție la problemele existente, prin mijloace politice și diplomatice”, a adăugat el într-un comunicat”; -„Prim-ministrul britanic Rishi Sunak a condamnat „în termenii cât mai puternici posibil atacul periculos al regimului iranian asupra Israelului”, asigurând că Marea Britanie va „continua să apere securitatea Israelului”, anunțând trimiterea de avioane a unor operațiuni de luptă suplimentare în Orientul Mijlociu. „Alături de aliații noștri, lucrăm urgent pentru a stabiliza situația și a preveni o escaladare. Nimeni nu vrea să vadă mai multe vărsări de sânge”, a spus Rishi Sunak într-un comunicat, estimând că „aceste lovituri riscă să inflameze tensiunile și destabilizarea în regiune”; – „Emmanuel Macron, „condamnă cu cea mai mare fermitate atacul fără precedent lansat de Iran împotriva Israelului, care amenință că va destabiliza regiunea”, într-un mesaj publicat pe X (fostul Twitter). Președintele Republicii a reiterat, de asemenea, „atașamentul Franței față de securitatea Israelului, partenerii noștri și stabilitatea regională”. „Franța lucrează la detensionare cu partenerii săi și face apel la reținere”, a conchis șeful statului”. Și ce spune președintele American. „Angajamentul nostru față de securitatea Israelului în fața amenințărilor din partea Iranului și a reprezentanților săi [din regiune] este neclintit ”, a scris președintele american Joe Biden pe rețeaua de socializare Și a convocat o întâlnire de urgență cu echipa sa de securitate națională la Casa Albă. Apoi, el „a condamnat aceste atacuri în cei mai puternici termeni posibil ”, numindu-le „nerușinate” și reafirmând sprijinul său „neclintit” pentru Israel. Forțele americane au ajutat la doborârea „aproape toate” proiectilele iraniene, a spus el într-un comunicat”.

Mai nou deciziile președinților se iau pe X sau pe Facebook, iar despre pace nu mai știu cine a vorbit. Să ai un ton moderat într-o discuție înseamnă să fii calm, echilibrat și să îți exprimi opinia sau sentimentele într-un mod rezonabil, fără a fi prea entuziast sau prea rece. Poți folosi argumente logice și tonuri neutre pentru a susține punctul tău de vedere. Pe de altă parte, un ton acid într-o discuție înseamnă să fii aspru, sarcastic sau agresiv în exprimarea ta. Poți folosi cuvinte dure, critici sau ironii într-un mod care poate fi perceput ca fiind ofensator sau dezonorant pentru interlocutor. Încercă cineva să evite tonul acid în conversații pentru a menține un climat pozitiv și constructiv în această demonstrație de forță…? Energie egal putere distructivă, așa vorbim în aceste vremuri.

La o cafea într-o mare capitală europeană, pentru că este perioada alegerilor, un partid politic la o tribună își exprima opțiunile, am fost tare încântat că și ei vorbeau la fel ca mine. Aveau aceleași probleme ca mine: de unde a apărut acest CO2 ca fiind o amenințare, cum de Gates le știe pe toate, de ce uităm cum am stat în casă la pandemie și aproape obligați să ne injectăm cu un ser experimental. M-am bucurat și mi-am spus că nu sunt singurul lunatic pe pământ. Apoi am văzut afișul de campanie al altui partid: o explozie atomică și iar deasupra era scris: „Ultima dumneavoastră șansă”. Voia să ne spună că trebuie să avem mare grijă ce votăm pentru a nu mai ajunge la un nou război mondial și la alte amenințări nucleare. Oricum, vorba marelui Einstein: „dacă este un al treilea război mondial, în al patrulea ne vom bate cu bâtele”…

Dar să fie pace, eu și am văzut cum și Papa Francisc vorbește despre pace. Mai marii lumi, parcă doresc altceva.