Cruciada copiilor din temniţa Târgşor

Profitând de slaba voinţă de caracter, de delăsare a conştiinţei eclesiastice, de simularea slujirii întru Hristos, de încrustarea în aurul cârjelor şi al mitrelor grele, de sumele doldora din băncile străine ori ale străinilor din ţară, arhipăstorii nepăsătorului Sinod al Bisericii ortodoxe din România lor, nu cea Tainică, similar celui Tâlhărescde la Efes din anul 449 d.Hr., care a însângerat şi frânt prin ciomegele unor călugări violenţi, vieţile altor Fii ai Bisericii Apostolice Universale, atunci, iar acum, privind soarta Fiiilor pătimitori şi persecutaţi ai Bisericii Luptătoare, de desconsiderare a lor fiindcă au îndrăznit în închisori, în lagăre, în temniţe, în deportări, în anchete, în torturi, în schingiuiri şi crucificări, să iasă din infernul încarcerat, din empiricul ghimpat, din imanentul încremenit al celulelor, chiar din sensibila aparenţă creştină, să facă Scară la cer din sufletele lor curate şi inimile iubitoare, atingând unii chiar mistica contemplării, proiectându-se în aura realităţilor de Dincolo, în transcendentul care prefigurează sfânta comuniune dintre suferinţă, jertfă şi răscumpărare, statul ateu contemporan încurajat şi ajutat de Marea Conjuraţie a Ocultei Internaţionale a condamnat de-a pururi Naţiunea creştină trecută, prezentă şi viitoare.

Sfidarea înaltelor feţe fariseo-saducheo-mefistofelice ale ierarhilor parveniţi, căptuţiţi cu doctorate ecumeniciste, iluminaţi ai cabalei, îmbuibaţi cu averi peste averi şi de la stat şi de la Biserica poporului, trăitori în deplină armonie cu corupţia, manageri iscusiţi de tot felul chiar cu preţuirea nepreţuită a Sfinţilor, cu jecmănirea lor sub orice regim, fie el şi ateu, şi anticreştin şi antiromânesc, sfidarea deci, de către cei care au îndrăznit, au avut curaj, au trăit dreapta credinţă, au năzuit în Strămoşi, au iubit pe Hristos şi pe Maica Sa mai presus de toate sau ţărâna sacră a Străbunilor, ripostând eroic împotriva vrăjmaşului, ori au murit martiric, ori s-au înfrumuseţat isihast sau s-au înălţat mistic a fost peste putinţă de acceptat, de tolerat, de îngăduit.

De fapt a fost şi este o altă sentinţă mult mai mare şi mai apăsătoare a chiriarhilor. Suferinţa Fiilor Aleşi ai Republicii Penitenciare, a Clerului liturghisitor privat de dumnezeiasca Libertate a devenit pentru burghezii Sinodului un uriaş Rug aprins, dar nu cel spiritual de la Mănăstirea Antim, care înnobila, care strălucea prin erudiţie, ci cel al Inchiziţiei mistice, pentru ai preface cu aur cu tot în scrum şi în cenuşă. De aceea, trădându-i pe Dumnezeu şi Neamul, Sfinţii Cerului şi Martirii Pământului, Monahiile alese şi călugării deosebiţi, cele câteva Cete de Dacoromâni neîncătuşaţi voinţei lor machiavelice, baronii Sinodului au făcut pact cu Diavolul. 

Dincolo de falsificarea grosolană a trecutului nostru istoric-legendar Oculta internaţională comunistă împreună cu obedienta ei fiică din România a trecut şi la masacrul viitor al istoriei, confecţionând, ajustând, întocmind documente false, contrafăcute, cele dictate, ori cele smulse prin declaraţiile sângelui în urma torturilor diabolice comise asupra victimelor care unele s-au prăbuşit în cele din urmă acelui tratament satanic aplicat, pentru a le substitui adevărului acelor realităţi, astfel ca cercetătorii viitori să găsească doar ceea ce se află pus cu grijă în Arhivele ţării.

În prima fază a Agiornamentului roşu-ateu, al Arhivelor, Securitatea-poliţia politică, Regimul ateu, Partidul comunist, Oculta Iluminaţilor internă şi străină nu a luat în considerare supravieţuitorii torturilor din temniţe ale căror Mărturii vor mărturisi, vor depune mărturie, vor scoate Adevărul la lumină, vor reconsidera evenimentele în realitatea lor pură, nu trunchiată despre Calvarul Naţiunii Române Creştin-Ortodoxe. Mărturiile Eroilor, Cuvioşilor, Drepţilor şi Martirilor supravieţuitori ai Apocalipsei româneşti au zăcut ascunse mai întâi în sufletul mistic neîncătuşat, apoi în manuscrise strecurate cutremurător şi înfricoşetor, amestecate cu picături de sânge prin temeliile de bloc, prin temeliile caselor, sub primitorul pământ, sub rădăcinile falnicilor copaci, pe la diferiţi cunoscuţi temerari, sub diferite taine şi tainiţe, apoi când s-a rupt digul comunismului au ieşit la suprafaţă ca nişte adevărate Mărturisiri de Credinţă, ca nişte fascinante Mărturisiri de Suferinţă, ca nişte cutremurătoare Mărturisiri de Jertfă, ca nişte zguduitoare Mărturisiri de Iubire faţă de Dragoste, faţă de Libertate, faţă de Cer şi Pământ, pentru a reîntroniza Adevărul în lumina sa divină.

Dar, aceste Mărturisiri, nu puţine la număr ci de ordinul sutelor, Mărturisiri sincere, curate, pătimite, însângerate, înmiresmate de har, de suferinţă inimaginabilă, de trăire mistică înaltă, de dăruire creştină totală, profundă, isihastă, de iertare mai presus de fire a călăilor, de o nuanţă ascetică, filocalică nemaiîntâlnită, de o lumină sofianică pogorâtoare parcă din cer, ruşinau social, stânjeneau istoric, acuzau juridic, înfierau moral, tulburau caracterele, ameninţau conştiinţele, prefăceau, cerneau cunoştinţele.

Târgşor a avut cinstea de a fi o admirabilă mănăstire, ctitorie domnească a ilustrului Voievod al Dreptăţii Vlad Ţepeş. Cuibărită pe malul stâng al râului Prahova, mănăstirea se împrejmuia de o pădure fermecătoare care completa sublim mirificul lăcaşului sfânt alături de curtea chiliilor. Nepăsarea boierilor deveniţi ciocoi, a celor cu stare şi desele cutremure au prăbuşit măreaţa ctitorie voievodală, astfel că, cârpită pe ici pe colo, au făcut-o pulberărie, închisoare militară, iar după primul război mondial au transformat-o în închisoare de drept comun, ca o rezervă a penitenciarului Ploieşti. Comuniştii bolşevizaţi care au acaparat şi distrus toată orânduirea creştină au promovat închisoarea ca temniţă pentru elevi în perioada 1948-1951. Acolo s-a încercat experimentul de siluire a conştiinţelor fragedelor vlăstare, de pervertire şi de nivelare a minţilor lor pentru a se arunca neghina marxismului. Duhul monahal încă se mai păstra sporadic prin anumite colţişoare tainice pentru a purta de grijă mănunchiului de tineri care soseau pe jos de la închisoarea Ploieşti. Iniţial se hotărâse deplasarea copiiilor pe jos, sub escortă şi cu lanţuri la picioare. Distanţa nu era mare, de circa 18-20 kilometri, dar fiind foarte anevoioasă, imposibilă, s-a renunţat la lanţuri. Ciocli regimului ateu de la Târgşor s-au ostenit să înfigă în ţărâna sacră a fostei Mănăstiri domneşti, Crucea reeducării atee, pregătind astfel Cruciada Copiilor frumoşi, cuminţi şi credincioşi, prin şcoala satanică a dezmembrării, a spălării creerelor angelice, pentru a smulge grâul crescut înfrăţit şi a lăsa doar neghina lor.

Cruciada Copiilor a urmat la scurt timp după marea prigoană împotriva Tineretului Creştin Ortodox care, a declanşat valul miilor de arestări din întreaga ţară, TINEREŢEA ÎNCĂTUŞATĂ, între 15 Mai 1948 şi lunile următoare.

„Pe data de 4 februarie 1949, elevii au fost direcţionaţi către închisoarea de minori de la Târgşorul Nou, o mică localitate aflată la circa 20 de km de Ploieşti.”  (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării-O istorie a <<reeducărilor>> în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 64)

Mănunchiul de Copiii, Spicele acelea verzi şi mănoase, doldora de grâu, care pregăteau Pâinea cea spre fiinţă a Neamului, se legănau în cinstea lor sufletească pentru hrănirea unui întreg spiritual, paralel cu împlinirea lor de a înţelege esenţialul, de a înflori o idee măreaţă, de a fi statornic unui crez, de a se înfrumuseţa rodind. Viaţa, primum vivere…, cum spuneau străbunii traci, ne înfiază nu numai trăirii, ci mai întâi Menirii, Cinstirii şi în acelaşi grad Slujirii, Jertfirii, Iubirii şi Învierii ei.

„Copilul, aşa cum spunea monahul contemporan Ignatie Marica, vărul meu, este Mugure de Dumnezeu!”, adică vlăstarul în trunchiul căruia va creşte sufletul veşniciei şi-n strălucirea căruia se va reflecta Frumuseţea pururea a lui Dumnezeu. Un alt monah pe care l-am cunoscut şi-l preţuiesc, Teodor Stănescu de la schitul Aiudului dă mărturie despre aura unui astfel de Copil frumos şi încarcerat la Târgşor:

„Cel mai tânăr deţinut politic întemniţat la Tîrgşor a fost fiul sculptorului Romul Ladea. Sculptorul Ladea a murit şi securistul care avea în urmărire familia Ladea a atentat la pudoarea Doamnei Ladea şi Doamna Ladea l-a respins. Pentru aceasta i-a arestat copilul şi l-a băgat în închisoare. Avea doar 13 ani…

„La reeducarea de la Târgşorul Nou au participat puţini elevi din totalul de 800 sosiţi din întreaga ţară.” (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării…, p. 71). De fapt Providenţa l-a ales pe tânărul deţinut politic religios, Virgil Maxim, „promovat” mai devreme de regimul Antonescu, să salveze Copiii Crucii.

„Memoriei lui Virgil Maxim, omul cu suflet ales, prin rugăciunile şi sârguinţele căruia Dumnezeu s-a îndurat şi n-a îngăduit ca sufletele de copii, în închisoarea Târgşor adunate, să fie înşelate de satanica minciună marxist-leninistă ci prin cuvântul şi exemplul lui, călăuzindu-i pe tineri, i-a învăţat să nu aleagă <<nivelul de trai>> ci calea vieţii, către Hristos.” (Constantin Iorgulescu, Târgşor 2008, Comemorare la 60 de ani, p. 5). Ca un frate mai mare al Copiilor încarceraţi, al camarazilor săi mai mici, Virgil Maxim, care-i aştepta împlinise 26 de ani. El avea Licenţa luată la Academia Aiud. Când a văzut şirurile de vlăstare ce râdeau în soare împrăştiind lumină în jurul lor, ştia că fusese trimis acolo de Providenţă: „Am înţeles de la început că nu trebuie să mă salvez pe mine, ci voi avea răspundere faţă de o comunitate de suflete.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-Bucureşti, 2002, p. 193)

Despre capodopera lui Virgil Maxim, de mare referinţă ortodoxă, teologic-spirituală, Părintele Ioan Negruţiu, un alt mare preot cu închisoarea satisfăcută, mărturisea în Prologul ei: „O idee străbate de la un capăt la altul această lucrare: asumarea conştientă a suferinţei ca mijloc de purificare şi oferirea fiinţei purificate lui Dumnezeu, ca jertfă de ispăşire pentru păcatele neamului.”

Înflăcăratul naţionalist creştin Virgil Maxim, întemniţat de un regim ateu-totalitar, a înţeles că prioritatea numărul unu a luptei generaţiei sale nu este de ordin social, economic, politic ori naţional, ci de natură spirituală-cea a mântuirii sufletelor.

Trebuia înfruntat asediul lui satan nu cu revoltă, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.

Virgil Maxim şi-a început perioada de pregătire, prin post, rugă, nădejde, credinţă şi dragoste în ajutorul Celui de Sus, făcând din mărturisirea sa însăşi condiţia vieţii veşnice. Ştia că în Planul Divin rânduit de Mântuitorul Hristos, el avea o anume alegere şi chemare. Şi-a notat ideile principale, înveşmântându-le în straiele divine al dumnezeiescului Pavel, brodate de versetele 1-8 ale capitolului 13 din Epistola către Romani, care stipulează supunerea faţă de stăpâniri, comentând verset cu verset:

1. Tot sufletul să se supună înaltelor stăpîniri, căci nu este stăpînire decît de la Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite.

  1. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.
  2. Căci dregătorii nu sînt frică pentru faptă bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea.
  3. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunare a mîniei Lui, asupra celui ce săvîrşeşte răul.
  4. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mînie, ci şi pentru conştiinţă.
  5. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sînt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat.
  6. Daţi deci tuturor cele ce sînteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.
  7. Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decît cu iubirea unuia faţă de altul; că cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea.

Luând primul slogan comunist, care propagă ura între oameni, până la uciderea în masă a celor ce se împotrivesc acestei stăpâniri satanice care abdică pe faţă de la recunoaşterea lui Dumnezeu şi renunţă la iubirea de aproapele, am făcut un rechizitoriu al concepţiei ateo-materialiste. L-am pus faţă în faţă cu versetele 9 şi 10 din acelaşi capitol:

  1. Pentru că (poruncile): Să nu săvîrşeşti adulter, să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strîmb; să nu pofteşti… şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvînt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! (Porunca atunci era reciprocă: şi pentru sine şi pentru aproapele… Ulterior aproapele s-a emancipat. n.a.)
  2. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii.

Am încheiat spunând că nu voi consimţi acţiunea de reeducare, nu voi aplauda sau aproba cu nimic din ceea ce este împotriva conştiinţei mele creştine şi româneşti… Când am sfârşit, elevii păreau halucinaţi. Simţeam deruta şi încrâncenarea directorului… Am întins subdirectorului, mai aproape de mine, cele două pagini cu ideile prescurtate, intitulate: Mărturisire în cadrul programului de reeducare de  la Târgşor, 1948.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată…, p. 196-197). După această fulminantă Mărturisire, directorul şi-a întărit vigilenţa, ameninţând. Cruciada Copiilor s-a mărit cu încă 200 pe la începutul lunii August, iar din Toamnă, „aproape zilnic până în primăvară, soseau grupuri de elevi între 12 şi 18 ani, din toate părţile ţării. Slăbiţi, timoraţi, unii bolnavi, dar cu ochi de lumină dulce, ca nişte îngeri blânzi în faţa cărora îţi venea să cazi în genunchi şi să le săruţi aripile nevăzute, care fâlfâiau neputincioase pentru zborul spre înaltul din care coborâseră. Simţeam că pentru ei mă adusese Dumnezeu aici.” (ibid., p. 198)

Cruciada Copiilor de la Târgşor a împrăştiat norii negrii, a spulberat potopul ce se anunţa vijelios, a topit bruma timpurie, risipind într-un iureş toate ameninţările. Firavii Vlăstari Valahi şi-au împodobit sufletele cu surâsul din astre, sădind Copacul Crucii spre marile chemări albastre, acolo unde Dacoromânia lor şi a noastră a celor care am mai rămas în picioare, va primi angelica Schimbare la faţă-Taborica minune!

Cerul de deasupra temniţei se pogoară în ochii lor de Voroneţ şi-n ruga curată de mulţumire, prelinsă în mâinile aprinse de Copil.

„Mîini de copil, suavă pîlpîire,/ mîini de copil, zbor alb de porumbel,/ furate din icoane cu inel,/ curse de pe zid de mînăstire…// Ce meşter bizantin cu sfînt penel/ va dat cleştarul stelelor subţire?/ Din crengi de-april v-aţi rupt şi din potire,/ sau cel dintîi omăt v-a smuls din el?// Mîini de copil cu-o rază-n orice deget,/ cu limpeziri de crin şi zurgălăi,/ ah, mîine, îngeresc copil suleget,/ pe cine-or să dezmierde crinii tăi?/ Pe cine-or să lovească fără preget/ şi-n rugul cui vor pune vîlvătăi?”(Radu Demetrecu Gyr, Mîini de copil, din ciclul Anotimpul Umbrelor).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*