Internetul este vrăjitoria zilelor noastre. Dacă îţi prevesteşte o ghicitoare că ajungi în curând preşedinte de stat, ce faci? Devii Macbeth şi ucizi tot ce întâlneşti în cale? De câte ori n-am primit pe Internet mesaje că dacă accesez ACUM pe nu ştiu ce joc, câştig o maşină de lux sau o excursie în Honolulu. Ba cineva mi-a scris pe Spam că dacă îi dau numărul de card, îmi transferă pe loc în el nouă milioane de lire sterline! Zilnic apar astfel de vrăjeli chioare, de la vrăjitorul principal al planetei, Internetul, vrăjitoarea modernă. În evul mediu vrăjitoarele erau crezute, aşa cum le-a crezut Macbeth pe cele trei văjitoare care i-au ieşit în cale şi i-au prezis că va ajunge în curând rege! Cum, căci abia îi salvase viaţa regelui Duncan în ultima bătălie!? Nu se poate! Ba se poate. Au spus-o vrăjitoarele, nu e de glumă. Şi sămânţa odată aruncată în mintea sa, udată bine şi de consoartă, Lady Macbeth, cu toate parfumurile, a încolţit. A dat viaţă unui rod monstruos. Adică el îl ucide pe Duncan, care tocmai venise în ospeţie la el acasă, apoi, după ce ajunge pe tron, îşi ucide şi prietenul, pe Banqo, cel ce fusese martor al proorocirii, apoi pe toţi cei care aveau drepturi legale la tron. Iată unde duce să le crezi pe vrăjitoare, care erau, în Evul mediu, ceea ce este azi Internetul. Vrăjitoarele nu erau numai vânate şi arse pe rug, ci şi respectate, şi uneori devenite eroine, precum se întâmplă în filmul Season of the Witch / Anotimpul vrăjitoarei (2011), bazat pe un caz real, unde o vrăjitoare este acuzată că ciuma care bântuie într-un ţinut se întâmplă din cauza ei, dar, trimisă spre exorcizare într-o abaţie pe baza unui text magic străvechi, care, rostit, era ucigaş de diavoli, se dovedeşte nevinovată, iar cavalerul salvator al cărţii magice îi va fi pereche la întoarcere pentru a scăpa oamenii de blestem!
Am făcut această introducere ca să vă vorbesc, de fapt, despre spectacolul Macbeth, pus în scenă la Teatrul „Bulandra” de regizorul ceh Michal Dočekal, directorul Teatrului Naţional din Praga, un experimentat regizor, cu un repertoriu solid, de la Marlowe şi Shakespeare la Cehov şi Beckett.
M-a atras în mod deosebit viziunea lui, mărturisită în caietul program: „Odată cu apariţia calculatoarelor şi a internetului, oamenii au crezut că vor deveni mai înţelepţi şi mai informaţi, dar au constatat că, de fapt, lucrurile stau tocmai invers: azi suntem invadaţi de falsuri – ştiri false, informaţii false, o mass media care dezinformează, încărcându-ne cu energii negative -, deci e tot un fel de putere vrăjitorească, ce dăinuie şi azi, influenţându-ne vieţile. Exact ca în Macbeth”.
Dar cum aflăm noi din spectacolul lui Dočekal că Internetul este vrăjitorul care ne vrăjeşte, ne dezinformează sau ne dă iluzii deşarte? Nu aflăm. Dar am putea lesne afla întrucât piesa lui Shakespeare este complet virusată, nu mai suntem în Scoţia medievală, Shakespeare devine o dulce amintire, numai pentru autorii din caietul-program, pe scenă vedem altceva, versiunea modernă a lui Michal Dočekal, care şi el pare să fi uitat complet de Shakespeare şi chiar de o coerenţă elementară a faptelor. Când un text e virusat, totul se încurcă. Nu se poate face în nici un punct al acestui spectacol o legătură cu Shakespeare. Singurul contact rămâne numele personajelor. Ne aflăm într-un fel de bunker al lui Macbeth, o subterană, ca în filmele despre atacurile teroriste asupra preşedinţilor SUA la Casa Albă. Camerele de supraveghere ne arată pe un ecran imagini din labirintul acestei case a lui Macbeth, bine dotată la intrare, cu bucătărie, cu tot felul de alifii cosmetice şi un frigider plin din care, la un moment dat, se înfruptă copilul lui Banqo. Vrăjitoarele stau pe un fotoliu încăpător şi mănâncă popcorn, beau din pahare de plastic, ca la un party, şi ar fi putut să aibă şi un laptop la ele, mă mir chiar cum de lui Dočekal i-a scăpat acest detaliu, el, care este un regizor al găselniţelor cu semnificaţii anarhice, în tradiţia lui Milos Forman. De pildă, vrăjitoarele îl vrăjesc pe Macbeth turnându-i cu o pâlnie în ureche otrava pe care o prepară, aşa cum făcuse Claudius, când şi-a omorât fratele, pe regele Hamlet. Spectacolul este ca un fel de „groapă de gunoi”, de loc al deşeurilor culturale de tot felul, unde găseşti varii sugestii culturale sau religioase, precum o undiţă care are în loc de cârlig o cruce, plimbată prin faţa lui Macbeth, care vrea să o prindă, aşa cum caută să prindă şi fantoma lui Banqo, după ce acesta este ucis din porunca sa. Dar aici nimic nu se leagă, totul este aruncat la grămadă, fiindcă există numai un singur ax călăuzitor: parodierea, persiflarea, farsa. Tragedia lui Shakespeare a devenit parodia lui Dočekal. Ce credeţi că Macbeth (Marius Chivu) mai este un erou? Este un antierou, el umblă tot timpul despuiat, să-i vedem şuncile, şi chiar din prima scenă îl vedem aşa, când e adus în scenă pe un cearceaf. Degradarea este totală. Dočekal elimină orice element tragic, orice element de simplitate, dimpotrivă, complică totul până la sufocare. E ca în Noul Locatar al lui Eugène Ionesco, unde obiectele sufocă personajul. Duncan (Adrian Ciobanu)? Un filfizon, cu „chip isteţ de oaie creaţă”, cum spune Eminescu în Ai noştri tineri. Lady Macbeth (Andreea Bibiri) este o vampă, ea imită starurile americane, ne oferă şi un număr muzical, cântă în engleză un hit corupător, semnat probabil de compozitorul Ivan Acher, autor al unor coloane sonore la filme, care aici a compus o muzică foarte pestriţă, de la atmosferă terror la cântece cu Moş Crăciun. Şi cum arată Malcolm (Ilinca Hărnuţ), cel ce preia puterea, cel ce trebuie să primească onorurile încoronării? Ca un copil degenerat, fără suflu, ca vocea de scapete a lui Macbeth, înconjurat de un grup de susţinători la fel de anemici, care abia îngână un „trăiască regele”. Atât de derizorie a ajuns lumea, încât viitorul, ce se întâmplă cu soarta ţării, nu mai interesează pe nimeni, orizontul e total în ceaţă, ca şi prezentul.
Cu un cuvânt, avem nişte caricaturi, nişte clone denaturate ale personajelor shakespeariene. Ar putea fi considerate şi personaje butaforice sau de circ, din lumea tiribombelor, aşa cum se petrece o scenă, când Macduff (Cornel Scripcaru) şi Malcolm au o întâlnire la Luna Park şi trag cu puşca în nişte ţinte păpuşăreşti şi câştigă o grămadă de ursuleţi de pluş! În fundal, decorul arată un carusel, care, evident, nu exista în Scoţia pe vremea când se petrece acţiunea piesei lui Shakespeare, încă o dovadă că ne aflăm în zilele noastre, într-un peisaj londonez, să spunem, dacă nu ar fi sărăcia de pe scenă, fiindcă, în contrast cu decorul dystopic al lui Martin Chocholousek, costumele semnate de Hana Fischerova sunt reduse la maxim, adică sunt minimale, de mahala, trădând partea financiară a spectacolului. Pe care îl putem considera un spectacol ceh montat la „Bulandra” cu actori români.
Viziunea ar putea părea absurdă, ca în teatrul absurdului, dar Macbett al lui Eugène Ionesco împinge demonstraţia lui Shakespeare la consecinţele tragice ale puterii. Nu avem o parodie, ci un absurd al istoriei, parodia, cu accente pamfletare, se află aici, la Dočekal. Aş putea să apropii această viziune de spectacolul teatrului din Groningen (Olanda), care a realizat un Macbeth după formula teatrului de păpuşi, în care cinci actori, care jucau personajele piesei, imitau mişcările mecanice ale marionetelor. Macbeth devenise o farsă. Dispărea astfel interesul pentru text, pentru idei, şi te interesau performanţele actoriceşti, cum o fac actorii pe marionetele. Dacă vrei să omori un personaj tragic, transformă-l în jucărie. Numai că acolo, la final, Malcolm mitraliază tot acest decor păpuşăresc, spunând că lumea a ajuns să fie condusă de marionete criminale şi că e timpul să construim o nouă lume. Dar într-o viziune studenţească după Macbett al lui Ionesco, la o clasă de la Facultatea de teatru din Cluj, Malcolm nu vine cu speranţa unei noi lumi, el este un altfel de exterminator, poartă un costum extraterestru, cu căşti la urechi şi o tastă de computer în mâini, venit să instaureze teroarea şi dictatura absolută, o dictatură cosmică.
*
Şi la Dočekal există această tendinţă spre păpuşerie, spre robotizare, dar el ambiţionează să ne ofere altceva, un fel de „zbor deasupra unui cuib de cuci”, respectiv o parabolă a unei lumi bolnave, fiindcă decorul poate fi considerat şi o sală de spital, un ospiciu, iar Macbeth et co pacienţii lui. O soră îşi freacă mereu mâinile şi se şterge pe şorţul de măcelar. Acest detaliu este semnificativ. Şi ceilalţi slujitori poartă şorţuri de măcelar, indicând lumea crimei în care trăiesc, conduşi de un rege şi o regină cu mâini însângerate, care ei înşişi nu reuşesc să se spele de sângele de pe mâini. Balamucul are de toate. Ba există şi un doctor, care îi consultă pe pacienţi, dar care are la capătul stetoscopului un microfon, cu care îi înregistrează pe cei consultaţi. Deci un sanatoriu mafiot. Iar despuiatul Macbeth e un capo mafioso. Iată ce vedem, mafie, ospiciu, bâlci, popcorn, avioane de hârtie, măşti, cagule, sânge, multă vopsea roşie, ploaie, o luptă finală pe catalige, în care Macbeth nu este ucis de Macduff, cel în drept, fiindcă Macbeth îi masacrase familia, ci de copilul lui Banqo, care îl „ucide” cu vârful brăduţului de Crăciun!
Iată o imagine a inocenţei acestui spectacol, care nu are decât calităţile consacrate ale teatrului românesc, adică este tipic studenţesc, naiv, experimental, plin de dorinţa nebună de a şoca, de a sfida orice reguli, orice convenţii, deşi nu pune nimic în loc. La urmă, rămâne un gol imens. Un nimic. Şi mă gândesc ce poate însemna acest spectacol pentru cei total neiniţiaţi, care nu vin de acasă cu piesa citită?!
Am văzut zeci, să nu zic sute de spectacole shakespeariene. O recentă ecranizare a piesei Macbeth îi aduce în prim plan pe actorii Michael Fassbender şi Marion Cotillard, dar viziunea este total shakespeariană, avem o analiză la sânge a ceea ce înseamnă ceaţa istoriei, într-un decor arid, mlăştinos şi stâncos. Majoritatea regizorilor au respect pentru textul lui Shakespeare. La New York, de peste 10 ani, urmăresc toate spectacolele din cadrul Festivalului Shapespeare („Shakespeare in the Park”), dar acolo montările sunt orientare spre a face cultură spectatorului, sunt lecţii de limbă şi de istorie, de iniţiere în tainele teatrului. Nu mai vorbesc la Globe Theater, unde există o fidelitate infidelă faţă de Shakespeare, în sens platonician. Iar în lume, se vede la Festivalul Shakespeare de la Craiova, unde se aduc numai spectacole care nu se îndepărtează de sursă. Dar aici, acum, la „Bulandra”, Dočekal face un experiment total. Infidelitatea este absolută. Îl bate şi pe Andrei Şerban în viziunea sa răsturantă asupra Regelui Lear, căruia i-a a găsit o „liră”! Nu are echivalenţă nici cu găselniţele lui Purcărete. De ce? Fiindcă Dočekal este foarte rafinat, este un experimentat regizor shakespearian. A montat în Europa multe piese de Shakespeare. Este cultivat, face varii racorduri culturale. Iar în jocul lui Macbeth şi Lady Macbeth a imprimat tocmai acest rafinament al derizoriului, al decăderii, al ieşirii din matcă, al nebuniei. Al unei psihologii aduse parcă din lumea lui Pirandello, un autor pe care ar merita să-l monteze. Actorii joacă un firesc de gradul 2, un fel de contra-emploi, replicile sunt românizate, în sensul că în locul stilului englez, bazat pe forţă, apare băşcălia, ironia, prefăcătoria (Macbeth chiar „joacă” nebunia), cârligele teatrale, care sunt cele mai periculoase arme împotrivă tragediei. Acest spectacol ar putea fi taxat drept kitsch, în sensul deloc peiorativ al artei plastice americane, un gen derivat din pop-art, o tendinţă actuală foarte puternică, iar Dočekal îşi trădează această influenţă de tip Broadway prin elementele muzicale şi coregrafice ale spectacolului.
Ba avem şi o „cina cea de taină” a oamenilor-animale, ca în celebrul tablou al pictoriţei italiene Lidia Venieri, variantă animalieră a Cinei lui Leonardo. Aici nobilii de la curtea lui Macbeth poartă chipuri de porci, iepuri, lupi, mistreţi şi alte animale cu bot şi colţi. Ele devin caricatura unui rege tiran, respectat anterior ca luptător şi luat ca reper moral, dar care cade, se prăbuşeşte, iar năruirea îl face să-şi piardă minţile, să nu mai aibă măsură şi simţul realităţii. Însă acest fapt îl ştim de la Shakespeare, căci la Dočekal Macbeth nu are nici o evoluţie, este prăbuşit a priori, dinainte de a veni chiar pe scenă, din proiect! Iar Lady Macbeth, jucată senzaţional de Andreea Bibiri, bântuie, umblă rătăcită, se tot spală pe mâini, nici nu mai contează dacă ea şi-a pierdut minţile când a înţeles că a depăşit măsura, că fapta la care era co-părtaşă a fost o monstruozitate.
Şi totul se întâmplă fiindcă textul a fost virusat. Ca şi subtilele trimiteri culturale, care sunt şi ele extrem de virusate, dar tot spectacolul este un pretext pentru a ne gândi cât de fragil este omul, cât de coruptibil, cum îl pot vrăji sunetele sirenelor, ale vrăjitoarelor sau ale internetului. Dar oare toate acestea nu sunt un mijloc pentru a ne arăta cum lucrează în om dorinţa după putere, unde îl duce căutarea disperată a unor iluzii deşarte?!
Lasă un răspuns