Dragostea și florile de tei (de Liliana Smerea Vacaru)

S-au scuturat și-au fost împrăștiate,
De vântul verii, florile de tei!
Așa cum parcă pe neașteptate,
În vântul vieții zboară anii mei!

Mă îmbăta în zorii dimineții
Mireasma lor și mă făcea să simt
Fior plăcut ca-n timpul tinereții
Când te știam de mine îndrăgostit!

Înălțam capul ca să simt mai bine
Parfumul lor — (un afrodisiac!)
Astăzi din flori, doar pulbere rămâne
Și pulberea-n picioare eu o calc!

Mă tot gândesc cum să găsim o cale
Ca dragostea să nu aibă sfârșit.
Să crească-n timp din ce în ce mai mare
Să-mi spui din când în când: „Sunt fericit!”

Poți ști tu oare cât îmi e de frică
(Doar se ajunge-odată vrei nu vrei!)
De vântul vieții că ne-o spulbera în pripă
Și vom avea sfârșitul florilor de tei?!

Da! Este drept că uneori câte-o furtună
Mai rupe din iubire câte-un ram.
Nu poate fi mereu doar vreme bună,
Dar nu vreau mai puțin decât aveam!

Din ramurile rupte (câteodată)
Se pot înfiripa mlădițe noi.
Căci inima o vorbă bună așteaptă.
Puterea dragostei sălășluiește în noi!

Din florile de tei a dispărut și urma.
Căci vântul printr-un gest le-a împrăstiat!
Iubirea noastră va-mblânzi furtuna,
Căci de s-ar pierde-n vânt ar fi păcat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*