(după povestioara părintelui Antonie)
Era de-acuma elev și-nvăța destul de bine,
Dar când se țineau ședințe, îi era tare rușine
Că mămica lui sărmana nu avea un ochi defel
Și colegii răi din clasă râdeau tot timpul de el.
Și el, pentru-nfățișare, a ajuns să o urască
Și-i spune ca pe niciunde să nu îl mai însoțească,
Ea și-ar fi trimis bărbatul să stea-n preajma celui mic,
Dar durerea-i și mai mare, că nu mai are tătic.
Ce rană în piept de mamă, ce amar simțea în gură
Când își vedea copilașul c-o privea cu-atâta ură,
L-a vegheat mai mult din umbră, să nu-l mai facă de râs,
Iară când a ajuns mare, a lăsat-o și s-a dus.
A plecat în țări străine, de ea nu vrea să mai știe,
Pe acolo s-a-nsurat, de-acolo și-a-luat soție.
Și-a făcut o stare bună, are un băiat și-o fată
Și-a uitat complet de mamă, de femeia mutilată.
Între timp, buna măicuță, măcinată de mult dor
A plecat în lumea largă să-l caute pe fecior,
Zece ani a stâns bănuți și acum și-a lăsat satul
Și-a plecat să își mai vadă măcar o dată băiatul.
La ușă, după mult timp, a sunat de două ori,
Băiatul cum a văzut-o, a repezit-o pe scări,
Cum ai îndrăznit să vii, vrei să fac acum prăpăd?
Tu îmi sperii copilașii, pleacă să nu te mai văd!
S-a-ntors cu inima arsă, n-a mai apucat-o somnul,
De durere și mult chin s-a mutat curând la Domnul,
Băiatul nici n-a știut că mama lui a murit
Și-apoi chiar de-ar fi aflat, sigur nu ar fi venit.
A venit într-un târziu, după mulți ani stați pe-afară,
Să-și vadă colegi, profesori, a venit direct la școală,
De mama lui n-a-ntrebat, de fapt nici nu vrea s-audă,
Dar femeia de serviciu era cu dumneaei rudă.
Îl știa de mic femeia, a mers la el și i-a zis,
„Mama ta ce e la Domnul ți-a lăsat plicu-ăsta scris”,
L-a citit și deodată la față s-a și albit
Și își spune pentru sine cu glas stins de om spășit:
„Doamne, am un suflet orb în necurata mea tină,
Cum am putut să mă port cu cea ce mi-a dat lumină!”
A ieșit și a deschis o fereastră de pe hol
Și privea parcă niciunde, se uita așa în gol…
Și-acum că v-am prezentat
faptele, vi le-am descris,
Haideți să vă și citesc, punctat,
Pe bilet ce era scris:
„Scumpul meu, îți spun să știi, că aproape am plecat,
De ce-am fost așa urâtă încât tu m-ai renegat,
Erai mic, cu tatăl tău, într-un impact sângeros,
El s-a prăpădit sărmanul, tu-ai rămas cu un ochi scos.
Nu puteam să mi te las, mutilat ca să trăiești,
Ți-am donat unul din ochi și-uite cât de frumos ești!
De știam deznodământul, nu aș fi dat înapoi,
Dacă ar fi fost nevoie, ți-aș fi dat și pe-amândoi!
Eu, să știi că te-am iertat, că doar ești copilul meu
Și l-am rugat să te ierte și pe Bunul Dumnezeu,
Ca pe ochi eu te-am iubit, scumpul meu și drag băiat,
Asta e și nu te mint, adevăru-adevărat!”
Lasă un răspuns