Se vorbește și se tot scrie despre „badantele” românce din Italia. Oare ce înseamnă badantă, de la ce vine acest cuvânt? Verbul italian „badare” înseamnă a îngriji, iar substantivul drivat înseamnă femeia care îngrijește o persoană aflată în imposibilitatea de a o face personal. Dar se uită sau nu se ia în considerare faptul că badanta este și ea o ființă cu suflet și cu un nume.
În spatele fiecărui emigrant este o poveste. De multe ori, plină de chin, cu multă durere, cu lacrimi de suferinţă și cu urme de speranţă. Activitatea de anume de badantă este, în fapt, cea de asistent familial. Sunt zeci de mii de românce în Italia care muncesc în acest domeniu de dimineaţa până seara, de multe ori și noaptea, pe bani puţini. Dar speranţa acestor femei se sprijină pe şansa de a scăpa de o parte din greutăţile care le-au otrăvit viaţa în România.
Dorul de casă, de cei dragi, lipsurile cu care ne confruntăm cu toții în țară, stresul presant de de a munci mult pentru a câștiga cât de puțin și fără a fi apreciat, apasă în noi cu resentimente grele. Bârfa, invidia, dușmănia, lipsa de scrupule, degenerând în ură; „fregare il prossimo” s-ar traduce prin „a fraierii pe cel care urmează”. Adevărul este că nu conștientizăm că, în acestă grabă de a ne realiza visurile, uitâm să mai fim români buni, ajungând astfel să ne „fraierim” pe noi înșine, adică… să ne furăm singuri căciula…
Mă întreb cum Dumnezeu rezistăm într-o lume majoritar ticăloasă, precum cea în care trăim. Una din două: ori avem o lume pe care o considerăm a noastră, în care nu există decât bunătate sufletească, iar realitatea ne lasă rece, având inima de gheață, ori există lângă noi cineva puternic care ne protejează.
Este foarte bine și frumos când întâlnim oameni cu sufletul bun, cu inima deschisă către conaționali, este plăcut să stim că un străin ne întelege, dar – îmi pare rău că trebuie să recunosc – suntem neînțelese de către cei care ar trebui să fie mai aproape de noi, că ar trebui să fim ajutate de către cei care ne reprezintă, lâsându-ne ca pe puii părăsiți de cloșcă.
Despre imaginea urâtă, neadevărată, a badantelor romance s-a mai scris. Se minte că beau, că își fură locurile de muncă sau că aduc străini în casa asistaților, că îi lasă pe aceștia singuri fără să anunțe copiii sau rudele acestora , ori că părăsesc locul de munca pe neasteptate, nu cu mâna goală și, din această meteahnă a unora care se pretează la cele mai murdare obiceiuri, suntem băgate toate în aceeași oală și este foarte rușinos pentru noi care știm ce e bunul simț.
Muncesc și locuiesc într-o localitate unde aproape toți se cunosc între ei, cei mai mulți fiind înrudiți, iar minciuna și lenea sunt greu de ascuns. Aici funcționează așa zisa „Passa parola”, aceasta fiind cea mai bună referință. Dar multe persoane spun adevarul doar pe jumatate, spun numai ce consideră că le aduce un interes,o învârteală, așa cum sunt demonstrate pe multe posturi radio-tv și în articole. Ceea ce scriu nu are scopul de a cere socoteală nimanui, ci de a trage un semnal de alarmă și a afirma cu părere de rău că sunt multe persoane care ne strica imaginea și nu merită nici măcar o… ceapă degerată, nicidecum salarii de invidiat.
Sunt și persoane care au crezut că mințind, calcând strâmb, facând fapte detestabile, vor reuși să o ducă bine. Dimpotrivă, rezultatul a fost regretabil: s-au trezit fără loc de muncă,au fost consemnate fără posibilitatea de a-și mai găsi de lucru, sau chiar au fost arestate. Indiferent că ne aflăm în orașe mari sau mai mici, este foarte usor să își taie creanga de sub picioare cu astfel de năravuri. Se știe proverbial că Minciuna are picioare scurte”…
De săracie tot nu au scăpat, ba au devenit și mai săraci și încărcați în suflet, pătându-și obrazul pentru totdeauna. Aadică… „Și-au dat cinstea pe rușine”, așa cum spune alt proverb. A acoperi și a fi solidar cu astfel de persoane este exact ca și cum le-am permite să arunce cu noroi în noi. De aceea, îmi permit să nu mă mai las impresionată de povești lacrimogene care ascund tot felul de combinatii și smecherii ale celor obișnuți să trăiască la limită, complăcându-se în situații josnice. Aici am învățat că, o persoană care se plânge că are o situație disperată, nu spune adevărul, la fel cum este posibil ca, în spatele unor persoane cu mult bun simț, să se ascundă cu adevărat o dramă.
Este foarte greu să mai găsești o persoană sinceră și onestă, deși nu vreau să-mi pierd încrederea în semenii mei, chiar dacă uneori am fost tentată să o fac, în urma unor episoade regretabile, și nu vreau pentru că ar însemna să mă autoreneg ca nație. Vreau, în schimb, să cred că mai sunt mulți români cu bun simț, cu „cei șapte ani de acasă.” Dar, până să descopăr astfel de omeni, am întâlnit fel și fel mărăcini, de buruieni, de uscături…
Departe de casă și de cei dragi, ducem viață grea, într-o lume rea, cu lacrimi amare vărsate pe parcursul zilelor noastre, pe drumul nostru plin de dezamăgiri și descurajări. Aici suntem „noi” și „ei” din două lumi îndepărtate. Cel mai greu suportăm „pleacarea” copiilor din lume înaintea părinților, punându-și capăt zilelor din cauza durerii ce le sfârtecă inimile, mai ales de dor. Atunci când neputința pune stăpânire pe viața cuiva, este imposibil să vezi mai departe adevăratul sens al vieții. Încercăm să ne mințim singuri că putemi merge mai departe, că viața e frumoasă. Însă sufletul nostru este trist chiar și atunci când simțim cu adevărat că viața ne mai oferă din când în când și câte o gură de aer, totuși, nu putem trece peste durerea îndurată.
De aceea trebuie să ne apleacăm capul la un moment dat, oprindu-ne din mersul nostru greoi și apăsat datoritâ necazurilor și a problemelor care ne urmăresc pas cu pas, gândindu-ne la nevoile, speranțele și visele pe care ni le-am făcut înainte de a porni la acest drum al naibii de anevoios, cu gândul la puterea că, într-o zi, cândva, cu greu, cu multă trudă,vom reuși să fim învingători. Acesta este și motivul pentru care trebuie să fim puternici, buni și respectoși, dar să nu ne uităm rădăcinile de unde am plecat.
Și eu încerc să mă bucur de această viață, atât cât se poate, cu bune și cu rele și trebuie să recunosc că, datorită unor oameni minunați, am reușit să trec cu bine fiecare zi, și, chiar dacă sunt la o distanță atât de mare, pe cei dragi și pe cei din familie îi simt aproape de suflet. Am îmbătrânit departe de casă, am obosit muncind pentru casă, pentru cei dragi în toți acești ani trăiți aici în Italia, la muncă. Au fost cei mai grei ani din viața mea, dar am suportat cu stoicism orice vicisitudine de dragul familie. Despre nopțile nedormite, mâncarea proastă sau puțină, despre banii puțini sau primiți târziu nu mai are nici un sens să mă mai plâng, fiindcă zilele mi-au trecut toate la fel: „Când cu soare, când cu nor, / Când cu bine, când cu dor…
Lasă un răspuns