Doctrina comunismului (4)

Ţara nu mai avea conducător, nici Elită şi nici armată. Toată „Floarea cea vestită” a Neamului era în temniţe. Restul de nearestaţi erau şi ei permanent supravegheaţi, prigoniţi, hăituiţi, înfricoşaţi, ameninţaţi. Regimul lor era aproape asemănător cu cel al deţinuţilor politici. Stăpânii ţării erau laşii, trădătorii, pleava din rândul băştinaşilor şi alogenilor împurpuraţi de steaua roşie. Ei decideau viaţa şi moartea poporului creştin cu suflet frumos ocupat samavolnic şi tiranic.

„Stăpînii ţării erau acum colaboratorii ocupantului-P.C. Aceştia au primit putere de viaţă şi de moarte asupra turmei poporului învins. România s-a numit R.P.R., ceea ce înseamnă în realitate Republica Penitenciară Română. Frontierele au fost înconjurate cu sârmă ghimpată. Regimul cetăţenilor era la fel ca al oricărui penitenciar. Gardienii colaboratorilor cu ocupantul decideau dacă oamenii trebuie să trăiască ori să moară, cum şi unde trebuie să muncească, ce trebuia să mănânce şi când. Poporul a fost redus la starea de turmă de vite… Cetăţenii datorau supunere absolută Partidului Colaboratorilor. Şi cei care îi mânau, aşa cum se mână vitele, îi puneau să muncească precum boii şi caii, îi tundeau, le luau roadele muncii lor. Şi pe copiii lor. Când se săturau de oameni, îi omorau aşa cum se omoară vitele pentru a le lua pielea, carnea ori pentru a scăpa pur şi simplu de ele… Invadând România, muscalii au constituit o haită de gardieni feroce, recrutaţi dintre criminali, dintre ocnaşi, aventurieri şi din pleava societăţii. Aceştia, constituiţi în P.C.-Partidul Colaboratorilor-, au devenit stăpânii absoluţi ai sărmanului popor învins.” (Constantin Virgil Gheorghiu, Condotiera. Trad. din lb. franceză de Gheorghiţă Ciocioi. Ed. Sophia, Bucureşti-2011, p.111-112)

Comunismul, această fiară apocaliptică a îmbrăcat rând pe rând toate instrumentele de tortură şi toate formele rapace de ură, inumane prin violenţă, odioase prin represiune, parcă nicăieri întâlnite într-o altă lume a secolului al XX-lea: agenţi, spioni,  denunţători, detractori, martori mincinoşi, instructori, comisari, gardieni, bătăuşi, anchetatori, securitate, miliţie, justiţie, tribunal şi partidul care era „în toate”, în malaxorul căruia se sfărâmau idei nobile, sentimente pure, luciri estetice, tresăriri etice, fioruri psihologice, pulsuri politice, îmbrăţişări creştine, creaţii geniale, elanuri metafizice, înălţări spirituale, suişuri mistice.

O discuţie destul de zeloasă ca o înfuntare savantă şi o confruntare erudită a avut loc într-o cameră a penitenciarului din Târgu-Ocna, cameră devenită chilie, tribună, aulă, agoră, între un pastor protestant evreu, un talmudist plin de venin şi un grup de mistici ortodocşi creştini în ţinute vărgate, dar cu sufletele cât un Rug aprins de trăire religioasă, ori de ură rabinică.

„-Comunismul, a spus pastorul evreu Wurmbrand,  este instrumentul de iudaizare a lumii.

 -Pentru această afirmaţie vei plăti scump!” i-a strigat înfuriat evreul talmudist…

Expresia pastorului fusese confirmată anterior în libertate de fratele său marele maestru în „Loja secretă iudaică, lojă ce controla masoneria internaţională: Noi am creat francmasoneria, iar prin comunism, capitalism, materialism şi umanitarism am dat deja o spiritualitate iudaică întregii lumi…”(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 170, 173)

Apologeţii sistemului materialist-dialectic erau robii vieţii lumeşti, ai clipei, ai orei, ai zilei, ai anilor spre parvenire, înbuibare, spre plăceri senzoriale care de fapt înjosesc fiinţa umană. Ei şi-ar fi dorit eternitatea numai în măsura în care aceasta servea făpturii lor: egoismul, individualismul, ateismul, iudaismul, sionismul, mondialismul, minciuna, violenţa, persecuţia,tortura, reeducarea, nihilismul, anarhia, paranoia, dictatura ocultă, masoneria, erezia, haosul, presa, propaganda, mojicia, mistificarea, înşelarea, denaturarea, confuzia, conspiraţia, prăbuşirea, descompunerea, spulberarea, surparea, răzbunarea, asasinatul, infamia, temniţa, deportarea, stâlpul infamiei, inchiziţia atee, cinismul, îndobitocirea, defăimarea, justificarea, distrugerea a tot ce constituie morală, religie, ordine, armonie, omenie, milostivire, gândire, bine, adevăr, frumos, viaţă, cultură, cult, spiritualitate, tradiţie, sărbătoare, familie, educaţie, cosmos, nemurire. Artizanii zeloşi ai comunismului-ateu, autohtoni şi alogeni, prin proletari şi instructori, prin securişti şi comisari, prin metodele lor de lucru, prin modul de funcţionare, prin instrumentele folosite au reuşit să se infiltreze peste tot, controlând totul, denunţând totul, stăpânind totul, condamnând şi distrugând totul, care nu era în concordanţă cu ideologia şi deviza lor, pentru a se înrola într-o conspiraţie naţional-iudeo-universală înspre stăpânirea întregii lumi.

Comunismul s-a intensificat ca cel mai mare flagel al istoriei moderne şi contemporane făcând ca aproape fiecare om creştin să simtă acel regim satanic, criminal precum un fier înroşit pe propria sa piele, precum martirul Gheorghe Doja. Propaganda bolşevică declanşată cu surle şi chimvale a urcat URSS-ul în vîrful piramidei amăgitoare, înconjurată de ţările „surori”, promulgând astfel paradisul proletariatului, care trebuie să fie unit pentru a fi consumatorul abundenţei ce va rezulta dintr-o planificare dorită şi o administrare loială acelei economii propuse. Comunismul n-ar fi existat dacă iudaismul n-ar fi avut pretenţia stupidă de „popor ales”,  oferită de Talmud, pretenţie care-i conferea ambiţia de a schimba ordinea firească a lumii creştine cu o lume atee peste care va domina monarhia roşie a Republicii mondiale comuniste.

„Poporul ales”, întrupat în „Hristosul”, respectiv comunitatea iudaică de-a lungul secolelor,  trebuia să-şi instaureze timpul „mesianic”, peste lumea în curgerea ei istorică.

Ioan Ianolide remarca zbuciumul sufletesc al lui Wurmbrand în eliberarea spre Adevărul absolut, pe care-l simţea în dialogul cu creştinii purificaţi prin suferinţă şi iubire, prin profunzimea lor ortodoxă, elucidând şi încrengătura dintre iudaism-capitalism-comunism.

„Uneori era cald şi sincer, alteori suspicios şi închistat. Tot ce scriu aici sunt mărturisiri directe pe care le am de la acest om. Evreii, îmi spunea el, vor să stăpânească lumea. Ei cred că sunt aleşii lui Dumnezeu. Cred că fiinţa lor naţională este sfântă. Întrucât nu a apărut <<Hristosul>> pe care-L aşteaptă, au ajuns la teoria că însă-şi fiinţa rasială a poporului evreu, deci evreii înşişi în totalitatea lor, reprezintă <<Hristosul>>. Drept urmare, refuză să admită că au păcate şi de aceea interzic orice critică, oricât de justificată, împotriva poporului evreu, acuzând de antisemitism şi făcând scandal şi vâlvă în lumea întreagă că din nou sunt pradă pogromului.

Pe lângă asta exagerează sută la sută suferinţele şi jertfele pe care le-au dat în timpul războiului, dar uită rolul lor din revoluţia bolşevică, în care holocaustul împotriva creştinilor nu are asemănare… Ei sunt acum singura forţă care are putere atât în comunism cât şi în capitalism, ceea ce le dă un larg spaţiu de manevră. Bizara alianţă comunisto-capitalistă este opera lor, căci capitaliştii evrei şi francmasoneria iudaică au finanţat comunismul. Mai presus de toate evreii luptă pentru cauza lor, şi deci sunt solidari între ei, indiferent pe ce baricadă se găsesc. Puterea lor este imensă. Influenţa lor e hotărâtoare atât la Kremlin, cât şi la Casa Albă. Este adevărat că a existat un conflict de putere cu Stalin, dar nici Stalin nu i-a alungat pe toţi, nici ei n-au părăsit niciodată puterea sovietică. Evreul Caganovici a fost socrul lui Stalin. Când au cerut să aibă şi ei parlamentari în Soviete, Stalin le-a spus:

   -Aduceţi-mi un singur evreu miner şi atunci voi vedea dacă voi reprezentaţi clasa muncitoare… Dar ei nu s-au retras din U.R.S.S.. Influenţa lor s-a păstrat neştirbită în punctele cheie. În plus, au izbutit să-i iudaizeze pe comunişti, care gândesc şi acţionează ca evreii. De pildă, ura comuniştilor împotriva creştinilor este pur iudaică. Numai ei îl urăsc pe Hristos atât de absurd şi de total. ”  (Ioan Ianolide, op. cit., p. 174-176

Pentru premiera revoluţiei bolşevice în mod prioritar proletariatul a fost distribuţia preferată, pentru a debuta pe marile scene industrializate ale ţărilor capitaliste întocmai alese. Paradoxal, însă premiera comunistă a avut loc în cea mai înapoiată ţară a Europei, la început de veac XX, în Rusia, unde ţărănimea se zbătea în cea mai neagră sărăcie, peste care s-au abătut şi consecinţele primului război mondial prin constrângeri sociale, economice, militare, declanşând o criză fără precedent care a grăbit căderea regimului ţarist. Ţărănimea intra doar în ecuaţia sacrificiului colectiv, dat fiind ura viscerală a lui Lenin „urâtorul de ţărani”, cum se lăuda evreul-tătar, descendent al singurei societăţi iudaice care de pe la anul 1000 d. Hr., „nu cuprindea ţărani” (Israel Shahak, Histoire juive-Religion juive. Le poids de trois millenaires-Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică. La Vieille Taupe. Trad. Domnica Ciucă. Samizdat, p. 82).

Iudeii de un mileniu şi ceva, nu numai că nu au fost discriminaţi, iar dacă s-a întâmplat totuşi acest lucru în secolul al XX-lea, s-a datorat pogromului stabilit de către liderii sionişti, prin înţelepţii lor rabini, fiindcă ei, iudeii au făcut parte din păturile de sus ale societăţilor care, neavând încotro i-au acceptat pentru o perioadă, însă fariseii au rămas definitiv stăpâni.

„…în ciuda persecuţiilor suferite, au făcut parte integrantă din clasele privilegiate. Istoriografia evreiască, mai ales cea în limba engleză, este înşelătoare în această privinţă, pentru că tinde să sublinieze exclusiv sărăcia evreilor şi discriminarea antievreiască.” (ibid., p. 83)

Comunismul este doctrina unui fenomen istoric ateu marxist care s-a răsfirat social, politic, economic, cultural peste spectrul secolului al XIX-lea împlinindu-se în secolul al XX-lea. „Comunismul ca suprimare pozitivă a proprietăţii private-această autoînstrăinare umană-şi deci ca apropiere reală a esenţei umane de către om şi pentru om; aşadar, ca o reîntoarcere completă şi conştientă, ce conservă întreaga bogăţie realizată de dezvoltarea de pînă acum a omului pentru sine la starea sa de om social, adică de om uman… Acest comunism, ca naturalism desăvîrşit=umanism ca umanism desăvârşit= naturalism; el este adevărata rezolvare a conflictului dintre om şi natură şi dintre om şi om, adevărata soluţionare a conflictului dintre existenţă şi esenţă, dintre obiectualizare şi autoafirmare, dintre libertate şi necesitate, dintre individ şi specie.” (Marx, Manuscrise economico-filosofice din 1844, Al treilea manuscris, trad. rom. de Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti-1987, p. 90)

Două coordonate ale Vieţii şi ale morţii, pentru Neamul dacoromân îşi au izvorul în Răsărit.

„Lumina care vine de la Răsărit”, adică Soarele Vieţii-Iisus Hristos, respectiv Creştinismul, prin dreapta sa credinţă-Ortodoxia, axa Vieţii veşnice şi;

– Genocidul care vine de la Răsărit, mai precis de la Petersburg/ Moscova, coasa morţii.

Toate năpustirile şi pustiirile duşmane cu cortegiul lor funerar, au venit ca un tren cu înşiratele vagoane sinistre: ale invaziilor, durerilor, lacrimilor, jafurilor, siluirilor, prădăciunilor, violurilor, samavolniciilor, masacrelor, lanţurilor, cătuşelor, temniţelor, zăbrelelor, lagărelor, captivităţii, sclaviei, cenuşei, sângelui, dar cea mai mare parte au venit de la răsăritul ruso-iudeo-bolşevic oferindu-ne în schimbul ţării noastre, comisarii lor. Cataclismul durerii s-a înfăptuit la 23 August 1944, prin augusta voie a suveranului Mihai I. Cea mai cruntă robie, a fost cea „voluntară”, când fără voia noastră am fost vânduţi de cel care trebuia să ne apere cu preţul vieţii sale, cu preţul dinastiei, la 23 August 1944, mai ales că exista real o şansă de a ne păstra demnitatea, libertatea, neatârnarea Naţiunii noastre creştine.

23 August 1944-Ziua laşităţii, a trădării, a vânzării pe 30 de arginţi a Naţiei. Ziua cea mai neagră care va aduce bezna ei însângerată cu soroacele morţii peste multe decenii înrobite.

În analele destinului României, ziua cea mai neagră a acelui August-23-1944, a rămas covârşitoare prin odioasa trădare regală şi prin repercursiunile nefaste vreme îndelungată. Armata ţării, Conducătorul ei, generalii ei, faimoşii comandanţi, bravii eroi şi martiri, preoţii, vlădicii, poporul întreg cu cei mai de seamă şi mai minunaţi fii a fost trădat pentru decenii în şir de regele Mihai, de camarila sa şi de vârfurile politiciene corupte şi ambiţioase. Atunci, la 23 August 1944 s-a trădat trecutul legendar al Românilor. Prezentul eroic al Românilor. Viitorul ca nădejde a spiritualităţii şi demnităţii noastre milenare.

„Este ziua cea mai neagră din întreaga istorie a românilor. Mai neagră decât invaziile hunilor, tătarilor, mongolilor, goţilor, ostrogoţilor, turcilor… Armata Roşie a intrat în Bucureşti în frunte cu Miliţia morţii. Era brigada Hannei Tauler (Rabinsohn-alias Ana Pauker, n.a.). Ea însăşi a intrat, în picioare, pe un tanc, în uniformă de colonel sovietic. Era urmată de miliţiile sale cu banderole tricolore cu steaua sângerie… Miliţia morţii era vârful de lance al ocupaţiei. Brigada Hannei Tauler nu era o unitate de luptă, ci exclusiv de exterminare şi teroare… Era un mare număr de femei în uniformă în rândurile acestor trupe. În Piaţa Centrală din Bucureşti-golită de orice locuitor-, Hanna Tauler a proclamat prin radio Tocika, că oraşul era dat bravilor cuceritori care puteau să dispună de el după bunul plac. Tot ceea ce exista în Bucureşti, bogăţii, băutură, hrană, femei, aparţinea luptătorilor. La fel cum se va proceda mai târziu la Berlin.” (Constantin Virgil Gheorghiu, Spioana. Trad. din lb. franceză de Gheorghiţă Ciocioi. Ed. Sophia, Bucureşti-2017, p. 212-213)

Atunci, dinastia străină a trădat destinul aristocrat, regal, milenar al Neamului, dar a trădat şi monarhia în sine, în postulatul ei de Elită a nobleţei prin excelenţă. Atunci, s-au prăvălit peste frumoasa şi mândra noastră ţară dacoromână, lăsată de străbuni nemuritoare, cu holdele ei aurii îmbrăţişate de soare, cu ape ca lacrima cerului, cu munţii   semeţi săltând peste nouri, cu câmpii înflorite în tainic curcubeu, cu schituri şi mânăstiri în codrii primeniţi de sărbătoare, cu zăcăminte şi comori  tulburătoare, cu oamenii ei harnici, cinstiţi, credincioşi, curajoşi, bravi, falnici, cumpătaţi, iubitori de Dumnezeu şi de Neam, cu  sufletul frumos ca un înger, s-au prăvălit deci, toate formele răului, toate fantomele groazei, toate nălucirile cele mai odioase, toate stihiile cele mai înverşunate, îngrozindu-ne, înspăimântându-ne, aruncându-ne într-un coşmar care a atins cote diabolice, lăsând răni, boli, semne, frânturi, întemniţări, dureri, torturi, frângeri, sfâşieri de nevindecat, de neuitat.

Atunci, un Român cu suflet frumos, cu inima plină de suferinţă şi dragoste creştină, fiind întemniţat în zarca Aiudului, temniţă cruntă, cu alte mii de Români alături, l-a prins momentul trădării regelui şi a celor de teapa lui, când s-au spart zăgazurile vetrelor străbune, năvălind vulcanic, înteţite de furie, vijelioasele puhoaie vrăjmaşe care au înghiţit totul, totul, totul.

„La 23 august 1944 eram întemniţat politic de naţionaliştii români aliaţi cu naziştii. Când am aflat de întorsătura politică şi militară de la 23 august, am văzut bezna duhului întunericului căzând peste lume. Era grea şi nemărginită. Gemeam sub apăsarea ei. Am plâns spasmodic. Moartea cuprinsese totul. Nu gândeam, ci simţeam că suntem pierduţi răului celui mai rău, pentru o perioadă nedefinită de timp. Nu mai vedeam nici speranţe şi nici sfârşit pentru epoca de întuneric roşu în care intram. Ştiam că totul se va schimba dureros şi radical, iar această perspectivă devenită inevitabilă mă sfârteca şi o trăiam în sufletul meu în deplina ei nuditate monstruoasă. În fragmente de gând apărea lumea întoarsă pe dos cu toate valorile ei… Biserică, suflet, veşnicie, ideal, familie, neam, libertate, om, lege, dragoste, virtute, morală, bucurie, curăţie, proprietate, voinţă, putere, cultură, ţară, adevăr, dreptate -toate acestea şi multe altele le vedeam răstălmăcite în minciună şi ură, în tortură şi mizerie, într-o hidoasă răsturnare a lumii în beznă.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2012, p. 385-386)

Fără ajutorul „protector” al aviaţiei americane şi cel regal, ruda monarhică a celei engleze care au bombardat ţara noastră zi şi noapte, Armata Roşie ar fi rămas neputincioasă, iar mănunchiul de comunişti de circa 400 de membri, aflat în închisori, s-ar fi spulberat dacă evreii rămaşi liberi n-ar fi format coloana a V-a a hoardei comuniste. „În câteva luni, Partidul Comunist a atins cifra de 200 000 de membri activi, în marea lor majoritate evrei, care au luat astfel în mâinile lor destinele ţării, după intervenţia violentă a lui Vişinski din 6 martie 1945.”  (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască. Ed. Logos, Bucureşti-1997, p. 95)

Şi totuşi, fără trădarea „Don Juanului”rege Mihai, a mamei sale principesa Elena şi a camarilei lor la 23 August 1944, nu am fi ajuns sub ocupaţia sovietică, care ne-a impus dramaticul regim comunist. Lovitura regelui a sfărâmat orice posibilitate de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă, care a netezit calea Armatei Roşii spre ocuparea ţării noastre fără lupte, fără pierderi, decât tragedia din partea poporului creştin şi drama armatei sale. Lovitura de stat a regelui i-a servit de minune gruzinului Stalin privind realizarea proiectului său de a instaura în România creştină altoiul iudeo-sionist al partidului său bolşevic-comunist. Lovitura de stat a regelui a dat de fapt legitimitate minuscului partid iudeo-comunist care şi-a exercitat teroarea asupra Elitei creştine româneşti, a întregului popor şi a Bisericii ortodoxe.

Armata română şi poporul, prin trădarea regelui şi a acoliţilor săi au fost puşi în cea mai nedemnă situaţie de a-şi părăsi aliaţii de front, pentru a lupta de partea ocupantului, care ne-a bolşevizat şi ne-a iudaizat, instaurând pentru foarte mult timp genocidul ateo-comunist.

Pumnul balşoi izbit în masă cu putere, spre intimidare de comisarul Vişinski a validat guvernul iudeo-comunist tiranic şi fatidic din 6 Martie 1945, care chipurile ar fi guvernat „în numele poporului”, prin graţia regelui Mihai. „Nu toţi evreii din România au fost comunişti, dar cei mai mulţi conducători ai comunismului din România în perioada cea mai sălbatică a nenorocirii noastre, 1945-1965, erau evrei. În acelaşi timp, cele două ministere ale ordinii, cel de Interne şi cel al Securităţii, erau conduse de evrei: Teroharie Georgescu, Nicolski, Pantiuşa, Dulbelger, Zeller, coborând şi la nivelul regionalelor de securitate-cum ar fi cea din Banat, pe care o cunosc: Koloman Ambruş, Moiş Kling Zoltan, Steiner, Schnelbak, Rafila ş.a. În ţară au fost arestaţi sute de mii de oameni, a fost teribila colectivizare, a fost regimul ucigaş al închisorilor.” (Ion Constantin, Istorie Trăită, Ed. Blassco, p. 235)

La instaurarea regimului comunist peste monarhia română au contribuit în mod decisiv, trădarea regelui şi a liderilor istorici, dezinteresul puterilor occidentale aliate, capitularea necondiţionată, decapitarea armatei române, nucleul comunist trădător din ţară, hoardele Armatei Roşii şi Conferinţa de la Yalta. Genocidul împotriva poporului român deja se instalase. Regele şi camarila sa n-au vândut ţara sovieticilor, ci pur şi simplu le-au dăruit-o.

„Fantomele conferinţei de la Yalta (3-11 februarie 1945) începeau să călătorească prin Europa: România era pur şi simplu „vândută” ruşilor pentru câteva decenii!” Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul Comunist în România. Vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti-1992, p. 21). După succesul încurajator al Revoluţiei Franceze, operă a Iluminaţior, a urmat marea victorie a Revoluţiei bolşevice din 1917, în Rusia, unde toţi conducătorii erau evrei.

„… în Consiliul Comisarilor erau 17 evrei din 22 membri, la Comisariatul Războiului 33 evrei, din 43 membri, la Afacerile Străine 13 evrei, din 16 membri, la Justiţie 20 evrei, din 21 membri, la Instrucţia Publică 6 evrei din 6 membri, la Muncă 7 evrei, din 8 membri, la Ministerul Provinciilor 21 evrei, din 23 membri, la Presă 4 evrei, din 4 membri, în misiunile Crucii Roşii (de fapt misiunea propagandei în ţările străine) 8 evrei, din 8 membri. În total 129 evrei, din 151 de conducători ai Rusiei bolşevice. (Cornel-Dan Nicolae, Războiul Nevăzut II. Ofensiva Iudaismului asupra României. Ed. Carpathia, Bucureşti-2006, p. 23)

Iudaismul de fapt, şi-a revendicat toate reuşitele revoluţionare la care a contribuit din plin.     „Putem fără ezitare să afirmăm că Marea Revoluţie Rusă a fost înfăptuită de mâinile evreieşti… Noi am fost şi numai noi cei ce am condus Proletariatul Rus spre aurora internaţională şi chiar astăzi Cauza bolşevismului stă în mâinile noastre tari… Simbolul iudaismului, steaua cu cinci raze*, este acum adoptată de bolşevism… şi în acest semn va fi exterminată burghezimea”. (M. Cohan în Le Comuniste -12 aprilie 1919, Harkov)

* Steaua cu cinci colţuri, numită şi „Steaua lui Rothschild” adoptată de loji iudeo-masonice, şi apoi de ceea ce avea să fie, la început, un produs al acestora, prima Internaţională Comunistă, înfiinţată de Alianţa Drepţilor la Londra, în 1864, sub conducerea lui Karl Marx. În prefaţa celei de a doua ediţii a Manifestului Comunist (Londra 1872), Marx Mordechai şi Engels arătau însă că fuseseră însărcinaţi cu redactarea programului teoretic al comunismului de către societatea secretă Liga Comuniştilor. Din scrierile autorilor socialişti din epocă, rezultă că Liga Comuniştilor nu era decât un alt nume pentru Alianţa Drepţilor, filială a puternicei organizaţii evreieşti supra-masonice B’nai B’rith (Fraţii Alianţei). Istoricii masoneriei mai arată că principiile Manifestului Comunist, înainte de a apare de sub condeiul lui Karl Marx au fost elaborate la Hamburg, la sediul Supremul Consiliu Patriarhal al Lojilor B’nai B’rith. (ibidem)

La reuşita Revoluţiei bolşevice din 1917, trusturile financiare şi industriale din SUA, alături de Fraţii Alianţei-B’nai B’rith, au finanţat totul. „În cadrul Congresului din noiembrie 1916, Fraţii Alianţei-B’nai B’rith l-au numit pe bancherul evreu Iacob Schiff preşedinte al „mişcării bolşevice” şi al viitoarei „Societăţi a naţiunilor confederate”. Din datele biografice ale evreului Lev Davidovici Bronstein zis Troţki, rezultă că acesta a devenit în primăvara lui 1917 ginerele bancherului newyorkez. Cu banii obţinuţi de la socrul său, aproximativ 20 de milioane de dolari, Troţki a ajuns în Elveţia, unde s-a întâlnit cu Vladimir Ulianov zis Lenin, cu Litvinov, Kaganovici şi Gregori Apfelbaum zis Zinoviev, toţi evrei khazari pe linie maternă. Cu ajutorul altor doi evrei, Alexander Helphand zis Parvus, cel care în 1905 formulase teoria „revoluţiei permanente”, şi a lui Max Warburg, şeful Serviciului Secret al împăratului Wilhelm al II-lea, „revoluţionarii” au ajuns în  Rusia cu diferite mijloace de locomoţie, printre care un tren blindat. La Stockholm, înainte de a urca în acel tren special, Lenin a primit prin intermediul altui evreu, Karl Sobelsohn zis Radek, încă 5 milioane de dolari din partea Băncii Rothschild.” (Cornel-Dan Nicolae, op. cit., 24)

Revoluţia mondială odată atinsă putea foarte uşor să împlinească celălalt mare vis: renaşterea fostului Imperiu Khazar. ,,Implicarea politică şi financiară a Frăţiei Alianţei [B’nai B’rith], originea etnică a imensei majorităţi a <<revoluţionarilor>> bolşevici şi alegerea Rusiei drept câmp experimental şi rampă de lansare a <<Revoluţiei mondiale>> în ciuda indicaţiilor logice ale lui Marx, care preconizase pentru experimentare o ţară puternic industrializată, nu una agricolă, crează impresia că s-a dorit reînfinţarea Imperiului Khazar. Urma probabil ca, mai târziu, prin <<exportul de revoluţie>> şi prin elementele khazare de pretutindeni, să se edifice <<Societatea naţiunilor confederate>>, în acest sens trebuind înţeleasă şi fondarea, la 30 mai 1919, a Ligii Naţiunilor.” (Emanuel Bădescu, Precedente periculoase în Revista Lumea, cf. Cornel-Dan Nicolae…, p.24)

„Cum de mai luminezi câteodată?/ De unde frăgezimi mai arăţi,/ omule, sfântule, rupt în bucăţi/ pe cruce, în furcă, pe roată?// Omule, sfântule, eşti numai o rană,/ cum mai zâmbeşti, cum mai visezi?/ Cum de mai creşti tulpini de zăpezi/ din sfâşierea ta pământeană?// Vântu-ţi zbiceşte rănile goale/ cu jordii subţiri de piper,/ dar, uite, trec păsări de cer/ prin crengile dragostei tale.// Zi de zi te scufunzi în bălţi verzi,/ zi de zi alte uri te-nvenină,/ şi, totuşi, mai calci cu tâmpla-n lumină/ şi încă ierţi şi dezmierzi…” (RADU DEMETRESCU GYR-Cum de mai luminezi câteodată?)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*