Solitudine, Artistul, Anotimp…

SOLITUDINE

Nebunule, tu stai
singur printre sticle
goale si ai uitat
de iarba ce-a dulce
ce se apleacă sub picioare

Stăpâne
eliberează-te de ele
respiră si-alunecă
suav printre dantele

Femei usoare precum fulgul te-au mângâiat
pe faţa aspră şi te-ai trezit
măncat de fluturi
în palma stângă cu-o năpastă

Lasă femeia-n visul ei păgân
si stai în solitudine
priveste-n ochi
colbul lumii de pe drum

Căci a iesit din coastă
a prins viată şi şi-a înşirat
vertebrele pe aţa ieftină
a unei precupete de la piată.

Nu plânge
îi plin pământul de verdeată
iar tu mângăi o formă lipsită
de dragoste şi viată

Dispari, alungă
demonii dorintei
scaldă-ti umerii apasati de săruturi în florile de tei

Nu asculta de glasul ei,
te-mbată în ochii verzi
parsivi de fată.

ARTISTUL

Pictând ușor cu
degete angelice
trupuri profetice
sâni albi ca neaua

și meri plesnind
de flori răsfirate
firave splendori
gutui pârguite de soare,

pictor, bucată
de lut însuflețită
și caldă, pământ
crizanteme iubite

în tabloul perfect
m-ai transpus
într-o înerție totală
formă albastră-n apus

modelele se apleacă
călăuzite, sfinte și
dulci, rămase în
nemișcare, statui

ingenue,prefăcute
în mucenițe pe pânză
tu, artistul care-a
schimbat lumea,

ești ecoul sufletului
meu, dincolo de
acest trup pictat
de-întâiul împărat,

nici vorbe, nici gesturi
nu-s îndeajuns să
te exprim, mă-nclin
cu capu-n piept,
păstrez doar un suspin.

Eu sunt poet.

ANOTIMP

Scuturată
ești tu
înfrunzit
sunt eu
iar
rodul
copleșește
crengile
aplecate

Nopțile
se-adună
răvășite
de
gânduri
trupul
respiră
mângâiat
de
liliacul
înflorit
a doua oară

Cuvintele
aleargă
înspumate

atingă
infinitul

Norii
se coc
născând
vise
iar
caii
sălbatici
sfărâmă
pietrele
sub
potcoavele
ruginite
DE TIMP.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*