Modele, repere şi exemple vii…

„Mie nu trebuie să-mi spună nimeni ce am de făcut căci ştiu şi mă pricep şi singur!”, îl auzi pe câte unul spunând, plin de emfază, năduf şi autosuficienţă personală!…

Şi totuşi, în tot locul şi în tot ceasul, avem nevoie de un ghid, de un îndrumător, de un sfătuitor pentru a nu greşi, pentru a fi corect şi complet informat, pentru a duce lucrul început, la bun sfârşit, până la capăt, căci, altminteri „binele nefăcut bine nu este bine!” iar „dacă vrei să nu greşeşti, cu întrebarea să călătoreşti!”

Altfel spus, între şi printre multe altele, în acest an special, pentru noi, românii, anul nostru centenar, poate ar fi tare bine, mai mult ca oricând, să ne reîntoarcem la exemple, la modele, la valorile caracteriale umane, adică la oamenii frumoşi, sinceri, curaţi, cinstiţi, drepţi şi oneşti din această ţară!…

Adică, ar fi tare folositor dacă i-am respecta mai mult, dacă i-am studia mai temeinic, dacă i-am întreba şi cerceta mai des, într-un duh al recunoştinţei şi al preţuirii, al respectului şi responsabilizării noastre, peste tot şi întotdeauna, raportându-ne la înaintaşii noştri, la dascălii, învăţătorii şi profesorii noştri, la părinţii şi fraţii noştri, la colegii şi duhovnicii noştri, însă toate acestea să le facem, nu doar de ocazie sau de conjunctură, nu doar de moment sau din interes ci, cât mai des şi cât mai serios ori sincer, fără ipocrizie sau făţărnicie!…

Mai mult decât atât, în şi din acest an începând poate ar fi minunat dacă am mai lăsa la o parte toate hachiţele şi cusururile noastre, personale şi interpersonale, toate urzelile şi bârfele dintre noi, toate apucăturile sau gesturile pline de egoism, individualism, mânie, frustrare, dezbinare, răutate şi invidie, ajungând să fim, în mod consistent şi eficient, mai altruişti, mai solidari, mai adunaţi nu atât de împrăştiaţi şi de risipiţi, şi la propriu şi la figurat, într-un cuvânt, în sfârşit, mai uniţi, cu adevărat uniţi, abandonând toate gândurile şi faptele noastre, care au dus la zicala, dureroasă şi tristă că noi abia aşteptăm, nu să moară capra vecinului ci, mai abitir, să moară vecinul şi să ne rămână nouă capra, fără să înţelegem că, de fapt, în atare condiţii, nu facem altceva decât „să defilăm separat şi să pierdem în comun!” sau, datorită orgoliului şi vanităţii noastre, mai ajungem la o situaţie, anume: „ai dreptate şi tu, şi tu, nu te lăsa nici tu, nici tu!”, şi o ţinem tot aşa, într-un conflict permanent şi o contradicţie continuă!…

Poate că în aceste momente şi în acest an deosebit trebuie să ne aducem, mai mult ca oricând, aminte că „tatăl minciunii este tatăl dezbinării” şi că duşmanul nostru atâta aşteaptă: „să împartă, să dezbine şi să stăpânească!”

Urmând exemplul şi pilda oamenilor serioşi, sinceri, competenţi, eficienţi şi responsabili din această ţară, de ieri şi de azi, cred că ar fi timpul să ne punem serios pe treabă, să ne ocupăm de lucruri realiste, adevărate, autentice şi profunde, uitând/ignorând, cu desăvârşire, zicala că „merge şi aşa!”, să începem să cultivăm, valoarea, demnitatea, onestitatea şi onoarea, abordându-le/transformându-le în adevărate principii sau norme, călăuzitoare, de viaţă, după cum au procedat toţi oamenii, discreţi dar concreţi, ai acestui neam românesc, care nu au făcut „din mila sfântului doar umbră pământului”, ci au lăsat realizări, împliniri, fapte, activităţi şi acţiuni care, pe bună dreptate, le conferă aura de sfânt sau efigia de erou!…

La toţi aceşti oameni, funcţiona îndemnul, conform căruia „ce poţi face astăzi nu lăsa mâine!” spre deosebire de unii dintre noi care, credem că, dacă amânăm pe mâine, poate nu mai trebuie făcut!…

Şi, mai mult decât atât, ei făceau, lucrau împreună, în echipă, în acelaşi duh, într-o singură/comună suflare!…

De asemenea, aici şi acum, trebuie amintit şi subliniat faptul că, fie că recunoaştem, fie că negăm, din orgoliu sau din ruşine, unele momente/evenimente din viaţa noastră au fost marcate de anumite persoane care ne-au influenţat viitorul. Părinţii, familia, profesorii, colegii, unii artişti sau chiar preotul paroh, sau, mai ales, părintele nostru duhovnicesc; toţi au contribuit la formarea noastră launtrică/interioară.

În altă ordine de idei, valorile și normele morale dintotdeauna urmăresc să orienteze și să conducă acțiunile oamenilor. Dacă ele sunt privite dintr-o perspectivă subiectivă și relativă, precaritatea lor este inevitabilă. În schimb, dacă adoptăm o atitudine obiectivă – și este evident că există criterii indiscutabile și sigure, verificate de istorie, care ne arată ce este corect și care disting albul de negru, fără a deplasa linia de demarcație dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre normalitate și păcat – atunci rămânem pe calea care duce la viață.

Astăzi este tot mai dificil să vorbești despre valori pentru că ești întâmpinat fie cu adversitate, fie, în cel mai bun caz, cu un zâmbet concesiv. Dar este oare posibil să îți trăiești viața fără a avea puncte ferme de referință, sau având repere golite de semnificație? În acest caz, cum reușim să ne definim opțiunile și comportamentul, sau cum putem justifica și exprima o judecată? A ține seamă de valori nu este un moft, ci implică descoperirea unui orizont de semnificații după care te ghidezi/să te orientezi în viață.

Într-un scurt/concis cuvânt, aşa, ca o concluzie, acum în încheierea acestui material, revenind oarecum, voi sublinia şi insista asupra faptului, chiar cu riscul de a mă repeta sau a fi prea patetic, dacă ar fi ceva la care să ne raportăm, în acest an centenar, asumându-ne şi însuşindu-ne, relativ, puţinele exemple/momente din istoria noastră, în acest sens, este acela de a înţelege, odată pentru totdeauna, că un singur lucru, cunoscut cel puțin la nivel teoretic, arareori conștientizat, este că împreună, noi, oamenii putem învinge un sistem. Mai exact, putem învinge orice sistem. Astfel, oamenii pot ajunge să fie împreună în două situații. Prin unire și prin unitate, oameni buni!…

Unirea este atunci când doi sau mai mulți oameni cu interese diferite lucrează împreună pentru un interes comun, cel puțin temporar. În loc de doi oameni pot fi grupări, națiuni, clase sociale. Pe baza unirilor s-au făcut revoluții. Pe baza lor s-au schimbat regimuri politice. Pe baza ei s-a spus în popor că „te faci frate cu dracul până treci puntea“. Unirea, de cele mai multe ori, nu are viață lungă pentru că de îndată ce au scăpat de adversarul sau de problema comună, oamenii încep să-și amintească sau să inventeze probleme care îi despart. Partidele politice se unesc și se despart pentru că nu au unitate de gândire, de simțire ci doar de interese.

Unire este atunci când pui cap de diamant pe un sfredel de oțel ca să poți străpunge o stâncă. Și când se strică capul, îl înlocuiești cu altul. Este o lucrare eficientă, dar care urmărește un scop precis și nimic mai mult. Unirea se termină odată cu atingerea scopului.

Unitatea, pe de altă parte, este aceea care pornind de ceva comun, aduce oamenii împreună. Este cea care face din străini, frați. Este cea care nu mai cunoaște dezbinare niciodată, pentru că are în primul rând unitate de gândire, de simțire, de credință. Atunci când auzim cuvintele „iată acum ce este bun și ce este frumos decât numai să fie frații împreună… că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac“ știm că acea „unire“ se referă la unitate. Frați sunt cei care gândesc și simt la fel, aceasta fiind motivația pentru care trag de vâsle la aceeași barcă și pentru care zidesc aceeași casă. Evenimentele exterioare nu-i pot despărți chiar dacă uneori sunt aruncați în capete diferite de lume.

Este o diferență întrucâtva subtilă între cele două. Pentru că una are motivație exterioară iar cealaltă are motivație interioară dar la vedere de multe ori par a fi același lucru. Și totuși, deși de multe ori spoiala seamănă cu aurul, nu este același lucru. Și deși de multe ori un om care se roagă cu durere, ca vameșul, arată la fel ca unul care se preface a fi evlavios, ca fariseul, nu se întorc acasă la fel.

De aceea, orice unire care nu provine de fapt din unitate, este sortită eșecului. De aceea o căsătorie care are la bază diverse interese și nu dragoste curată, nu e făcută să dureze. Chiar dacă nu se destramă până la moartea celor doi, tot nu durează. Nu durează nici o clipă pentru că nu este unire adevărată. De aceea adunarea în aceeași oală a dezbinătorilor nu are sorți de izbândă.

Pentru că în cele din urmă vor ajunge să se dezbine între ei iar o împărăție care se dezbină în sine, nu poate dăinui.

Şi, poate ar mai fi un îndemn de reiterat, acela, adresat, în chip profetic, de către Nicolae Iorga, destinat celor din fruntea/conducerea ţării, de atunci şi de acum: „Ţineţi aproape de popor ca să nu rătăciţi!”…

Iar noi, toţi, laolaltă, să ţinem aproape de Dumnezeu, măcar din acelaşi motiv sau acelaşi considerent şi, apoi, desigur, să ţinem, unii la alţii, unii cu alţii şi unii de alţii!..

Căci, „unde-i unul nu-i putere, la nevoi şi la durere/unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte!”….

Ce bine ar fi dacă acest vers ar fi un principiu, de viaţă şi de moarte!…

Altfel spus, unirea şi unitatea nu trebuie să constituie doar o referinţă simbolică, istorică, comemorativă şi omagială ci să ajungă a fi un demers concret, un deziderat continuu sau o permanentizare, consistentă, substanţială, durabilă, stabilă, statornică şi eficientă, căci numai astfel vom mai rezista, numai aşa ne mai putem menţine şi, salva!…

Un răspuns la Modele, repere şi exemple vii…

  1. IO...gereules spune:

    Foarte bine zis ce zici matale,pedagogic si stimulativ,dar o zicala spune ca „pestele dela cap se-mpute”De-acolo dela cap pornesc toate bunele si relele din peste,din idivid,din societate.Capul este,la ora actuala umplut cu microcipuri,prin care se dirijeaza totul.Acolo trebue umblat la aia care baga microcipurile si le maniupuleaza.Se pare ca alta solutie nu exista in acest moment al omeniri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*