Intrarea în adormire (!) sau ultimul mare „șorț” isărescian…

Când cu portofelul bugetar aproape gol, ca perspectivă, și insuficient pentru ziua de mâine, premierul a venit și a spus un „NU” hotărât oricărei relații cu FMI, în sensul unui posibil împrumut pe viitor, totul a sunat ca un anunț suicidar. Nu al Executivului, nu al clasei politice aflate la guvernare, ci al țării. Un „NU!” atât de dușmănos încât ar fi fost de așteptat ca fondul să pună lacătul pe biroul de la București. Sigur, atacurile lansate de același premier și la adresa băncilor din România erau un semnal că „portofelul” pentru o guvernare pe datorie va fi pus la ușa fiecărei bănci subsidiară care mai vrea să facă afaceri aici. Iar proiectul nu suna rău nici pentru bănci… Pentru că Statul rămâne cel mai solvabil client al unei bănci comerciale…

Ce nu au prevăzut băncile, cu mici excepții, a fost faptul că Statul va forța impunerea unor limite de dobândă la care să se împrumute. Că foamea va fi mare, nevoile de acoperire ale exceselor populist-salariale uriașe, iar guvernul nu se va putea împrumuta la dobânzile de până acum!

Dar cum să forțezi o bancă să-și „vândă” marfa la prețul pe care îl vrea clientul-stat? Cum să impui un nivel maxim al unei dobânzi care să fie ridicol de mică?

Aici a intervenit șicanarea de către premier a Băncii Naționale, forțarea acesteia de a intra într-un joc în care nu avea ce să caute, prin alinierea guvernatorului BNR la linia de solicitări a guvernanților. Sigur, însăși prezența lui Mugur Isărescu în fruntea BNR a reprezentat o vulnerabilitate pentru independența Băncii Naționale pe care premierul și clasa politică doar au speculat-o!

Și nici nu mai contează cum l-a „aliniat” Mihai Tudose pe cel de neatins până mai ieri! Esențial este că dintr-un guvernator independent, Mugur Isărescu pare a se fi transformat într-un mielușel la poarta Executivului. Iar aici este și „cheia”. Pentru că, în loc ca în viitorul apropiat, Guvernul, prin Ministerul de finanțe, să antameze discuții cu fiecare bancă importantă pentru a stabili cea mai mică dobândă de împrumut posibilă pentru nevoile statului, executivul a mers direct la cel ce ține frâiele sistemului bancar. Și care aproape trei decenii a tăiat și a spânzurat, a decapitalizat sistemul românesc, a eliminat pe cine și cum a vrut, prioritar băncile românești autohtone, iar acum a devenit la rândul lui o marionetă în mâinile unui alt păpușar.

Evident, nici guvernatorul Isărescu nu poate impune băncilor comerciale să împrumute Statul, pentru nevoile acestuia de finanțare, la cele mai mici dobânzi posibile. Pentru că băncile nu sunt societăți caritabile! Dar are la îndemână controlul celui mai important „capital” al sistemului bancar. Clienții. Pentru că, în fond, și în cazul băncilor se aplică regula de aur a economiei de piață: mai importantă decât fabrica este piața de desfacere. Fără o piață, „marfa” nu poate fi vândută, iar lucrurile sunt similar aplicabile și în cazul băncilor, a căror marfă, banii, exact asta reprezintă: o marfă….

Dar cum să determini băncile să-și îndrepte de bună voie „marfa”, când va avea nevoie guvernul, spre nevoile statului, atât la nivel de „cantitativ”, cât și ca „preț” de vânzare?

Aici intervine poate cel mai mare matrapazlâc, probabil ultimul, al actualului guvernator. Căci după ce va fi fost folosit pentru a condiționa sistemul bancar din România, va urma și mult întârziata „pensionare” a acestuia (sau, pentru cunoscători, intrarea în adormire, având ca preț al „eliberării” o utimă manevră)…

Așa se explică și recenta ieșire, extrem de rigidă, a lui Mugur Isărescu de a anunța posibilele noi condiții în care populația se va mai putea împrumuta de la bănci. Un anunț cât o amenințare, guvernatorul vorbind despre impunerea unui grad mult mai mic de îndatorare raportat la veniturile fiecăruia, astfel încât să fie tot mai puțini clienții pentru „marfa” băncilor… Or, în acel moment, banca, pentru propria-i supraviețuire, va trebui nu să se reorganizeze prin restrângere cheltuielilor, multe fiind deja la un prag minim care le permite funcționarea, ci să accepte condițiile clientului Stat.

Rămâne însă un joc riscant. Dar așa se întâmplă când lucrurile sunt duse la limita disperării. Iar când guvernul va fi disperat în a face rost de bani pentru pensii, dar și pentru salariile bugetarilor, indemnizațiile parlamentarilor și felurite alte sporuri scoase din pixul inconștienței, totul se transformă (față de soarta țării, ca dezvoltare pe un termen deja foarte lung)  într-un risc aruncat în spatele populației.

Vor putea băncile să împrumute statul la nevoile pe care acesta le va avea? Sau poate era mai bine, fiind vorba de neintrarea țării în incapacitate de plată, să se mențină un ton echilibrat cu FMI? Asta dacă guvernanții mai sunt interesați să mențină țara în funcțiune și spre sfârșitul mandatului lor, atât cât le-ar ajunge artificiile de forțare a unor împrumuturi doar pe seama băncilor din România.

Altminteri, nu doar Mugur Isărescu își va fi găsit „nașul”, ci însăși țara, ba în termenii unei adevărate popriri a viitorului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*