Fericit „Beatus”…

FERICIT ,,BEATUS”

Drumul către tine este cel mai lung, pentru că-l faci cu teamă.
Dacă oferi iubire, oferi sens tuturor lucrurilor, chiar şi când eşti dărâmat, zâmbeşte şi sigur te vei înălţa.

Un suflet simplu şi pur are la bază experienţe profunde.
Dăruieşte-te semenilor fără să pui condiţii, iartă-i şi-n acel moment eşti mai presus de ei. Nu poţi rămâne surd la strigătul vieţii, fără revelaţie nu poţi şti cine eşti cu adevărat.

Imaginaţia vorbeşte permanent, ea are o forţă imensă transformând şi mişcând totul până la nivel atomic. Iubirea necondiţionată este un stadiu al conştiinţei. Nu poţi lăsa sabia ta în mâna altuia, numai ţie îţi este permisă atingerea ei.

Cicatricile altora dor mai tare decât propriile-ţi răni. Cu cât stai mai departe, cu atât vezi mai bine. Cu toţii ne ferim de spini, dar spinul este realitatea în deplinul lui.

Virtutea formelor este CLARITATEA, iar a culorii, PROFUNZIMEA

BANUL

Tu ai înalţat un adevărat imperiu, dar l-ai lipsit de suflet, ai aruncat un negru val peste ochii abia deschişi ai fiinţei şi-ai împins în prăpastie toată frumuseţea şi splendoarea. Nu ştii ce este lacrima, nu ştii ce-i iubirea, pentru că stai

metalic şi rece în palmele hrăpăreţe ce-şi dispută domeniile cultivate de tine. Nu-ţi pasă, căci eşti străin de respiraţia supremă, cum miliarde de entităţi şi-au pierdut direcţia
şi sensul pentru a te slujii veşnic. De la tine vin moartea

şi fărădelegea, minciuna şi prefăcătoria. Faţa lumii ar fi fost precum diamantul, dacă nu te-ai fi strecurat ca un hoţ să furi dimensiunea adevărului şi cheile uşilor de porţelan
ale încăperilor ascunse. Banul, este un ZEU al tenebrelor închinat

stingerii, aproape de haos şi promotor al suferinţelor. Şi-au murdărit mâinile cu tine fiicele cetăţii, înstrăinate şi plutind în neadevăr. Ai pătruns şi-n sfera copilăriei, strivind cu bună ştiinţă visul pruncilor. Bărbaţilor le-ai luat pasiunea pentru

frumos şi le-ai dat războiul, lăsându-i măcinaţi şi-n pragul prăbuşirii. Eşti încântarea ochilor şi foşnetul perfecţiunii, falsa siguranţă a zilei ce urmează să vină. Nu poţi oferi decât vise şi acelea deşarte. Nu poţi arăta nimănui vreo

cale ci doar prăpastia. Mulţi te-au pierdut şi-au pus capăt vieţii, s-au închinat ca unui Dumnezeu la tine, bucată
de hârtie desprinsa din păduri. Un sistem organizat şi pustiu, în care omul nu mai deţine locul central, ci Tu,

fantomă ce-ţi faci numărul într-o clepsidră dominată de nisip. Probabil va sosi timpul apunerii tale şi atunci universul va respira liniştit, atomii vor dansa
în linişte şi nimic nu va mai tulbura acest tablou perfect

MOARTEA

Somnul adânc și greu, visul cel mai profund, tulburător precum neantul, tablou sumbru, teama cea dintâi și cea de pe urmă a împăraților, odihnă la rădăcina CRUCII, în pământul frământat de tălpile picioarelor omenești. Tu, aspră și fumurie, te-ai arătat ca o umbră peste paradis, întunecându-l.

N-ai putut să stingi flacăra ce-și croia drum prin câmpia înverzită și-ai secerat macii curmându-le respirația. Apoi, ți-ai întins tentaculele asupra luminii străpungându-i razele, dar ea, suavă, a păstrat neîntinată frumusețea și grația.
Lupți precum un cavaler uitat de vreme într-un război inutil.

Existența face parte din tine, căci ești ușa prin care omul trece spre odihna sufletului și a minții. Nu încerca să-mi sperii ochii, căci sunt apărați de nuferi și purificați de soare. Te pot nega dacă vreau, am această putere pe care Infinitul mi-a daruit-o, dar te las să crezi despre tine că ești a tot știutoare.

Frumoasă și rece, vestitoare a lumilor nevăzute prinse-n cercul îngust al materiei, te las amintirea unei mari iubiri, ascunsă-n cimitirul de piatră, acolo unde copilul aduce primul trandafir mamei sale trecută într-u veșnicia de unde nu se mai poate întoarce nimic.

Privești și nu-ți pleci privirea, ba dimpotrivă, semeață și seducătoare aștepți înfrigurată o altă trecere. Te rog lasă lacrimile să-ți ude obrazul, sau măcar permite sufletului o infimă părere de rău.

Oprește iureșul cascadelor tale și cuprinde cu dragoste chipul
descoperit al inimii frânte, ce-ar schimba cu tine toate bogățiile lumii acesteia, pentru a putea strânge la piept încă odată trupul drag al ființei iubite. Iei tot, fără a da nimic în schimb, decât o durere surdă și apăsătoare.

Nimic nu te însuflețește, căci ești doar un pumn de țărână peste care Arhitectul formelor a pus o lege ce nu poate fi schimbată. Te transform cu forța minții într-o pasăre călătoare, îți iau brațele cu ajutorul cărora pui stăpânire pe forme și nu-ți dau voie să mă călăuzești spre marele neant.

Eu SUNT iar tu nu EXIŞTI…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*