Un document excepţional al lui Corneliu Coposu: adevăratul artizan al actului de la 23 august 1944 este Iuliu Maniu şi nu regele Mihai I

În custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii se află un document excepţional privind desfăşurarea actului de la 23 august 1944 care a dus la întoarcerea armelor şi la contribuţia deosebit de importantă a României la scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial şi la salvarea a mii de vieţi din Europa aflată sub teroarea fascistă germano-ungară. Este vorba despre un interviu, descoperit recent de către istoricul Marin Pop din Zalău, dat la 20 august 1945 de Corneliu Coposu jurnalistei Margaret Tayer, corespondent al agenţiei de ştiri Associated Press. Se confirmă, iată, prin acest document, că marele om politic Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, nu a stat cu mâinile în sân în mod mioritic şi a început încă din 1941 să organizeze clandestin ieşirea României din război până nu e prea târziu, pentru readucerea ţării la viaţa democratică interbelică şi eliberarea ei de dictatura militară a lui Antonescu, care se succeda după dictatura regalităţii (a lui Carol al II-lea din 1938-1940) şi dictatura legionară.

Ce declară tânărul de atunci Corneliu Coposu, secretar politic şi colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu, care a participat şi el la toate etapele de pregătire şi realizare a actului de la 23 august 1944? El recunoaşte că a fost atunci „o lovitură de stat […] pregătită de multă vreme de către o conspiraţie”, de către „un grup de conspiratori luminaţi, în colaborare cu Palatul”. Observăm că Coposu pune astfel de la bun început importanţa decisivă a „conspiratorilor luminaţi” şi nu a Palatului.

Acţiunea pregătitoare a început „în primăvara anului 1941 (aprilie), când se conturase clar perspectiva intrării României în război, alături de Axă”.  Astfel Iuliu Maniu s-a înţeles cu Constantin I.C.(Dinu) Brătianu (şeful Partidului Naţional Liberal) spre a întreprinde acţiuni comune pentru restaurarea normalităţii şi democraţiei în ţară şi în relaţiile externe cu partenerii tradiţionali din lumea democrată. Coposu declară că „În ajunul sărbătoririi Paştelui 1941, Dl. Dinu Brătianu, în numele Partidului Liberal, a investit (prin declaraţie verbală solemnă) pe dl. Maniu, să acţioneze, în interesul superior al Naţiunii, şi în numele partidului liberal”. Aşadar marele om politic ardelean devenea şeful opoziţiei unite P.N.Ţ. –  P.N.L. Primul pas a fost întrevederea cu cei doi reprezentanţi diplomatici ai guvernelor englez şi american la Bucureşti, „în 27 aprilie 1941, la sediul legaţiei britanice, cu participarea dlui Maniu, a d-lui Reginald Hoare [diplomat britanic] şi a d-lui Gunther [Franklin Mott Gunther, ambasador al SUA la Bucureşti]”. S-au constituit două grupuri de legătură, între „opoziţia unită” din România şi o reprezentanţă autorizată a guvernului englez. „Cu acest prilej Dl. Maniu a cerut celor două guverne: să asigure anularea arbitrajului de la Viena şi retrocedarea Transilvaniei de Nord; să asigure dreptul României la frontierele din 1938 (Basarabia, Bucovina de Nord şi Cadrilaterul dobrogean); să considere «opoziţia unită» drept reprezentant legitim al României” etc. Diplomaţii au cerut acordul guvernelor lor şi după numai o săptămână „a fost adus la cunoştinţa D-lui Maniu de către respectivii miniştri plenipotenţiari, printr-o notă verbală cu următorul cuprins: Guvernul Statelor Unite este de acord deplin cu toate măsurile avizate de guvernul Marii Britanii şi se consideră angajat în toate aceste măsuri. Guvernul britanic dă asigurări categorice că nu va recunoaşte niciodată arbitrajul germano-italian de la Viena şi urmările lui şi consideră Transilvania atribuită Ungariei drept teritoriu românesc aparţinând României; în ce priveşte frontiera româno-sovietică este favorabil temei româneşti, însă nu poate contracta niciun angajament, soluţionarea problemei fiind în funcţie de comportarea României şi tratatele dintre Aliaţi”. Aşadar, era în joc comportarea României în imediat următoarea perioadă.

Maniu a trecut la constituirea grupurilor de legătură cu aceste guverne, sub strictă conspirativitate, pericolul era imens din cauza contrainformaţiilor germane, a Siguranţei Statului, a serviciilor de informaţii ale mareşalului Antonescu şi ale Gestapo-ului, de exemplu  gruparea Rică Georgescu-Vişa a fost descoperită de Gestapo printr-o agentă dublă. Grupările instituite de Maniu primeau şi transmiteau informaţii despre mersul războiului şi al tratativelor comune. Numai Ţurcanu a transmis pe cifrul marinei britanice, până în ajunul armistiţiului, 105 telegrame. Coposu arată că opoziţiei democrate unite P.N.Ţ. şi P.N.L. i s-a alăturat, începând cu 1943, şi P.S.D. (socialiştii) şi de la 20 iunie 1944 şi P.C.R. (Maniu avusese reticenţe în privinţa colaborării cu fruntaşii  P.C.R., cerându-le „să afirme deschis dreptul României asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord”). De la sfârşitul anului 1942 „au fost antrenaţi […] M.S. Regele şi anturajul său (prin străduinţele lui Grigore Niculescu Buzeşti)”, închegându-se o opoziţie mai amplă, arhitectul ei recunoscut de toţi fiind Iuliu Maniu, care a purtat cu ei convorbiri directe, inclusiv cu reprezentanţi ai Armatei, cu Sănătescu, Buzeşti, Gen. Niculescu, ei „au fost antrenaţi din comanda unităţilor şi Statul Major”. Au fost cooptate chiar „persoane de încredere din Ministere, Siguranţa Statului, S.S.I.; apoi un grup de legionari (neimplicaţi în crime şi abuzuri, desprinşi din punct de vedere ideologic de Sima)”. Şi – spune Coposu clar în interviu – că „Acţiunea conspirativă a fost pusă sub auspiciile M. Sale Regelui, în numele căruia se desfăşura tentativa. Iniţiativa şi dirijarea conspiraţiei a aparţinut Dlui Maniu” .

Regele era folosit deci ca un simbol. Grigore Niculescu-Buzeşti, diplomat în funcţiune la Externe, un apropiat al lui Maniu, mijlocea întâlnirile secrete dintre rege şi şeful opoziţiei unite, şi între rege şi comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu. Coposu declară că „Buzeşti a fost prezent la toate întâlnirile, discuţiile, negocierile, tratativele impuse de situaţie, cu partidele istorice, cu social-democraţii, cu comuniştii, cu militarii. Toate discuţiile, propunerile erau comunicate d-lui Maniu, care aviza”, inclusiv „măsura luată în ziua de 23 August 1944, orele 14, de arestare a Mareşalului şi a colaboratorilor lui  (cu putere de a opune rezistenţă), s-a decis după ce dl. Buzeşti a obţinut asentimentul D-lui Maniu pentru arestare)”.  Coposu mai arată că nu comuniştii au arestat pe Antonescu, şi că „din întreg P.C.R., Dl. Lucreţiu Pătrăşcanu, primul, a luat cunoştinţă de arestarea lui Antonescu în ziua de 23 August 1944, [abia] la orele 20”, Bodnăraş şi ceilalţi au fost informaţi mai apoi de Pătrăşcanu, iar  Gheorghiu Dej, Groza, Maurer, „au fost informaţi prin comunicatul de la radio”. În prealabil s-au făcut ultimele încercări „pentru a-l determina pe Mareşal să facă neîntârziat armistiţiul”, prin „trimiterea Dlui. George Brătianu şi a Dlui. Mihalache la Mareşal în dimineaţa de 23 August”. De menţionat că  Iuliu Maniu a avut legături permanente cu guvernul englez, cu Winston Churchill, cu fruntaşi ai politicii engleze şi americane, cu preşedintele cehoslovac Eduard Beneş, „care, la solicitarea Dlui. Maniu a tratat direct cu generalisimul (atunci mareşal) Stalin, obţinerea unor condiţii favorabile pentru România, condamnată principial, prin hotărârea Marilor Aliaţi, să suporte clauza «capitulării fără condiţii»”. Maniu a făcut şi numeroase memorii de protest adresate lui Antonescu şi demersuri adresate guvernului, în interesul unor antifascişti persecutaţi sau condamnaţi şi „în favorul evreilor terorizaţi prin aplicarea legiuirilor antisemite”. Culmea este că peste câţiva ani, la arestarea lui în 1946, nimeni nu i-a luat apărarea, inclusiv nici regele Mihai I. Coposu mai declară că „Dl. Maniu a intrat în legătură cu Palatul şi a avut nenumărate întâlniri clandestine cu M. Sa Regele şi anturajul său, precum şi două întrevederi cu M.Sa Regina Mamă”.

Aşadar Maniu a pus Palatul în mişcare, şi nu invers. Datorită prestanţei sale politice şi morale uriaşe, Maniu a atras de partea coaliţiei democrate unite, pentru cazul  „aplicării soluţiei a doua (răsturnarea guvernului prin forţă)”, un mare număr de ofiţeri superiori, printre care generalii Constantin Sănătescu, C. Niculescu, M. Racoviţă, Aurel Aldea, Ion Liteanu, Iosif Teodorescu, Anton din jandarmerie, Gen. Dr. Marinescu, Dnii. Colonei Ştefan Niculescu, Dămăceanu şi Şelescu, precum şi Dnii.: Amiralul Gheorghiu, Amiralul Măcelaru, comandorul Mocanu din marină şi general Ermil Gheorghiu, comandor Abren din aviaţie. Pentru menţinerea legăturilor permanente cu militarii, au fost desemnaţi Aurel Leucuţia şi Corneliu Coposu” . Au fost atraşi în conspiraţie, fără asentimentul lui Maniu, generalii Mihail, Dombrowski, Potopeanu, dar Maniu „a refuzat să ia contact personal [cu ei], când i s-a cerut aceasta de către Palat”. Aportul celor care au participat la răsturnarea lui Antonescu a fost mare – zice Coposu în interviu – inclusiv tineretul naţional ţărănesc, tineretul comunist, cadre didactice universitare (Danielopolu, N.G. Lupu, Grigore Popa, Parhon, Al. Rosetti, Moisil). Înaintarea vertiginoasă a trupelor sovietice a făcut ca soluţia a doua, de arestare a mareşalului, să se pună în aplicare imediat, deşi soluţia prima, de încheiere a armistiţiului de către Antonescu ar fi fost mai favorabilă, deoarece „Antonescu avea autoritate şi prestigiu în armată; cunoştea potenţialul militar român şi german, amplasamentul trupelor, forţelor de care dispun germanii în ţară şi în vecinătatea frontierelor, forţele pe care le-ar putea antrena [Hitler] împotriva României”. Dar se ştie că Antonescu nu a fost de acord cu încheierea armistiţiului fără a-l anunţa în prealabil pe Hitler, deoarece şi-a dat cuvântul său de onoare în acest sens. A pus astfel cuvântul său de onoare mai presus decât interesele ţării.

Corneliu Coposu fiind întrebat de ziarista de la Associated Press care sunt „factorii principali ai răsturnării de la 23 August 1944?”, a spus că „Este dificil şi prezumţios să citezi nume şi să stabileşti indirect cote de participare”, şi apoi, din curtoazie şi diplomaţie, a spus că „aportul de căpetenie, care este în afară de orice discuţie, revine M. Sale Regelui” şi  enumeră pe cei care au dat „concurs nelimitat Dlui. Preşedinte Maniu”: ţărănişti (Ion Mihalache, Ghiţă Pop, Ion Hudiţă, Virgil Solomon, Aurel Leucuţia, Ilie Lazăr, Mihai Popovici ş.a.), liberali (C.I.C. Brătianu, Bebe Brătianu, C. Zamfirescu ş.a.), socialişti (Titel Petrescu, Flueraş, Jumanca, Voitec ş.a), comunişti (Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantinescu-Iaşi, Bodnăraş, C. Pîrvulescu ş.a), militari, grupul de la Ministerul de Externe, în frunte cu Grigore Niculescu-Buzeşti. Coposu mai remarcă deosebita însemnătate a acţiunii întreprinse de prinţul Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu la Cairo, în menţinerea legăturii cu guvernul englez. Grigore Niculescu-Buzeşti a cerut dezlegare de la Maniu (deci nu de la rege) pentru aplicarea celei de-a doua soluţii şi astfel mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu – şeful guvernului au fost arestaţi. Generalul Sănătescu i-a predat unei echipe conduse de Emil Bodnăraş, ca să-i ascundă, sub pază, iar acesta i-a închis la locuinţa sa clandestină din str. Vatra Luminoasă, de unde au fost apoi ridicaţi de sovietici. În încheierea interviului, Coposu a declarat că actul de la 23 August 1944 este „momentul istoric al unui început de eră nouă, actul de botez al unei epoci noi de democraţie, care nădăjduim că va aduce libertatea  mult aşteptată, prosperitatea şi independenţa neamului românesc”. S-a înşelat însă amarnic. Aşadar, confiscarea acestui act istoric astăzi de către monarhişti, exclusiv pe seama regelui Mihai I, ignorându-se complet artizanul principal al luptei pentru democraţie şi întoarcerea armelor alături de aliaţi este un exces nepermis şi reprezintă un act de mare ingratitudine faţă de o personalitate care a sfârşit atât de tragic în închisorile comuniste şi faţă de care regele nu s-a solidarizat ca să-l graţieze după condamnarea lui în noiembrie 1947.

Tragic este faptul că prin actul de la 23 august 1944, într-adevăr s-au salvat mii de vieţi în Europa şi s-a scurtat cu circa şase luni războiul, dar toate acestea s-au realizat pe tragedia a mii de români de-o parte şi de alta a Prutului, victime ale dictaturii staliniste, şi pe seama a milioane şi milioane de români a căror destin a fost frânt timp de aproape 50 de ani (1945-1989). Acestea le-au plătit românii şi din cauză că nu au avut un rege matur politic, care să se opună trecerii Nistrului de către Armata Română şi să organizeze el mai repede cel puţin cu un an înainte întoarcerea armelor alături de Aliaţi, cum a făcut regele Italiei, de exemplu, în primăvara anului 1943, deoarece avea mai multe pârghii decât opoziţia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*