O profeție istorică…

De când lucram la TVR, la redacția „Viața spirituală”, am spus că versetul din „Tatăl nostru”, care spune „Și nu ne duce pe noi în ispită”, trebuie schimbat, fiindcă e tradus greșit, nu se poate să fie așa, căci Dumnezeu nu ne poate duce în ispită, ci Diavolul. Eu, de atunci, de peste 20 și mai bine de ani, spun rugăciunea „Tatăl nostru” cu versul modificat așa: „Și nu lăsa să fim duși în ispită”! Am și publicat versiunea mea într-un articol, apoi într-o carte, am transmis soluția mea Patriarhiei Române, am făcut ceea ce cred că era bine să fac, dar bisericoșii m-au tratat cu dispreț, se uitau de sus la mine, cum îndrăznesc să mă bag peste un text sfânt, care se spune așa de 2 000 de ani! Însă Iisus a spus rugăciunea în limba arameică, ea s-a tradus în grecește, apoi în latină, până a ajuns la noi. În această suită de translații, sigur s-a pierdut sensul originar.

Și iată că acum, Papa Francisc de la Roma vine și spune același lucru, de parcă mi-a citit articolul de acum 20 de ani. De parcă? Dar cred că l-a citit. Un înger i l-a dus, i l-a semnalat.

De aici se vede unde ne aflăm noi, în groapă. Dacă ai o idee genială, de logică sau de bun simț, nimeni nu o preia, nu o dă mai departe. Trebuie ca cineva din Occident, neapărat, să o lanseze, ca să auzim de ea, ca să se spună probabil, ulterior, dar noi am spus-o demult, suntem protocroniști!

Un lucru asemănător mi s-a întâmpat și cu Teoria Universalului Limitrof, lansată de mine pe când eram student la matematică, apoi publicată și răspublicată în câteva cărți, printre care și în ultima, ARMAGHEDON REVELAT, a 96-a mea carte, lansată recent la Librărtia „Mihail Sadoveanu”.  Surpriza a fost când am descoperit recent că explicația pe care o dau eu mecanismului cosmic, un proces datorat spațiilor limitrofe, am descoperit-o emanată de Stephen Hawking, cunoscutul savant englez, sub forma găurii negre. Evident că nu pot să-l acuz de plagiat, dar pot să acuz România că nu-și face cunoscute valorile. E oare prima dată când inventatorii și creatorii români își văd invențiile și viziunile în ograda și folosul altora? Noi, oricât de geniali am fi, rămânem veșnic protocroniști. Din două cauze, dezinteresul țării pentru valorile ei, dovadă că nu face nimic pentru ele, apoi din cauză că limba noastră nu este de circulație universală, stă mai prost ca arameica, pe care doar o ființă divină ca Iisus a făcut-o să existe.

Așa se va întâmpla și cu ideea profetică pe care am lansat-o acum, prin ARMAGHEDON REVELAT. Recitind cu atenție Revelația lui Ioan, am descoperit că Dumnezeu s-a dezis de lumea pe care a creat-o la prima facere și că a purces să creeze o nouă lume, un cer nou și un pământ nou. Cum? Nu ni se spune. Ni se spune doar cum Satana a fost eliberat în anul o mie din iezerul de foc, unde îl aruncase Dumnezeu. Și, aflat în libertate, de atunci zburdă, a devenit stăpânul lumii. De peste o mie de ani, tot satanizează lumea. Dar Biserica nu a observat acest „amănunt”, fiindcă ea a luat locul lui Dumnezeu, ea este marea putere a pământului și ei nu-i convine să schimbe nimic din această istorie. Îi convine lumea satanică în care trăim, fiindcă asta aduce bani, aduce lume la biserică, aduce pomeni etc. Nici nu vrea să audă de o nouă Facere. Nici o profeție din cele biblice nu s-a împlinit. Apocalipsa anunțată nu s-a petrecut. Toate profețiile biblice țin de muzeu. Cartea sfântă este un miracol literar, dar în privința adevărului și a vizionarismului a eșuat.

Biserica prost organizată, cum spunea Eminescu, insistând pe o lume satanică, lumea de azi, de care Dumnezeu s-a dezis – era firesc să se dezică de o lume satatnică, pe care n-a bănuit-o la alungarea primilor oameni din rai -, va continua să perpetueze satanismul, care în cartea mea se infiltrează subtil în sutane, intră în biserici și preoțimea îl va sluji pe Mamona fără să-și dea seama. Enorașii observă că foarte mulți preoți nu mai sunt duși la biserică, sunt prinși cu fapte abominabile, ca hărțuire sexuală, pedofilie, violuri, plus că cei mai mulți se cocupă de afaceri, au fabrici de bere și mezeluri, de decapitat cocoși și tăiat porci, nu mai stau în altar să-l spovedească pe român, săracul, care tot dă înapoi ca racul. Și creștinul îl întreabă, părinte, când vine Apocalipsa? Ce apocalipsă, frate, n-am auzit de așa ceva? Păi nu dvs ați spus că în anul 2000… Fugi de-aici, nu am spus noi asta niciodată! Stai liniștit, nu vine nici un fel de apocalipsă! Dar Armaghedon? Ce-i cu Armaghedon? Cu lupta dintre forțele binelui și forțele răului? Ei, asta a fost odată…, da, dar Biblia spune că nu a fost bătălia finală și o să fie… O să fie pe dracu!, zice popa plictisit și nu știe cum să mai îndese în sutană plicul primit de la enoriașul pe care tocmai l-a „spovedit”.

Toată satanizarea se întâmplă fiindcă Revelația lui Ioan este „în duhul”, este o amăgire, o ticluire numai în fantezie, nu și în realitate. O astfel de fantezie nu a devenit realitate fiindcă nu poate deveni realitate. Nici măcar o reprezentare a Apocalipsei, în literatură, artă plastică, teatru sau film, nu a putut întruchipa sau depăși viziunea lui Ioan Teologul. Ficțiunea este pe lângă realitate. În realitate, în locul ei, este Biserica. Ea e atotstăpână. Biserica a devenit o a doua mare iluzie după Biblie. Unii preoți spun că Biserica este trupul lui Iisus, iar Augustin ne spune că Biserica e una și nu trebuie judecată după preoți, după păcătoșii în sutană, fiindcă puțini sunt aleși, puțini sunt inocenți. Numai în Inocentopia, în Cetatea Inocenței, există Biserica ideală. Fiindcă a fi desăvârșit înseamnă a fi inocent, cum a fost Iisus.

Biblia este o carte sfântă, dar care ne vorbește numai de crime, de dezastre și violență, însuși Moise și David, marii ei stâlpi, cărora le-a dictat Dumnezeu ce să scrie, au fost niște păcătoși, au ucis oameni nevinovați. Din Biblie nu reiese decât faptul concluziv că bietul creștin trebuie să aducă laude neîntrerupte, fie lui Dumnezeu, fie Satanei, altfel va fi aruncat fie în chinurile iadului, fie în chiurile mâniei lui Dumnezeu, care sunt mai cumplite decât cele ale iadului. Față de ele, moartea este o salvare, o fericire!

Sunt constatări evidente. Nu trebuie să ne mai mințim cu astfel de evadări extremiste. Fantezia „în duhul” a scăpat lumea din mâini și Satana domnește fără opreliști. Satana e primul care a observat că povestea cu Armaghedon este o balivernă. Și preoții, prelații creștini, merg mai deparre pe această balivernă, slujindu-l adică pe Satana, căruia îi convine că ei nu văd adevărul. Adevărul este că Armaghedon, sfârșitul lumii satanice, pe această cale biblică, nu va mai avea loc niciodată. Profețiile biblice s-au terminat în anul 2000. De aceea, preoții îndoctrinați în dogme rigide se sperie când aud de cifra două mii, sunt speriați că nu mai au o călăuză la zi. Acum suntem al treilea mileniu de la Hristos. E nevoie de o mare schimbare, radicală, de o nouă soluție pentru umanitate.

Umanitate? Aici e cheia. De două mii de ani, pe linia trasată de Sfinții Părinți, Biserica ne vorbește de îndumenzeirea omului. Dar cum să îndumnezeiești o fiară? Poți să îndumnezeiești un porc? Un animal nu poate fi îndumezeit. Omul întâi trebuie umanizat și apoi îndumezeit. Nu poți să sari peste o treaptă, să treci direct de la animalitate la îndumnezeire, fără domesticire, fără să umanizezi animalul din el. Cum se poate umaniza?

Simplu, zic eu, prin Armaghedon revelat. Bătălia finală dintre forțele răului și forțele binelui nu se va da la Megiddo, nu se va da nicăieri, fiindcă forțele satanice sunt pretutindeni și o confruntate planetară le va da câștig de cauză.  Bătălia trebuie să se ducă în om. Între Satanizare și Îndumezeire am rămas eu, Omul, cea mai mare minune a creației. Iar Armaghedon se află în mine. Prin sufletul meu trec tropăind forțele răului, prin sufletul meu trec sunând din trompete forțele binelui. Iar Binele e Dumnezeu. Tot ce nu e Dumnezeu, e Răul. Deci dacă știu ce este Binele, în acest dialog interior pe care îl port mereu cu mine însumi, voi ști să controlez răul, voi face ca Binele să învingă.

Nu în extreme trebuie căutată salvarea, în fantezii fără chezășie, în iluzii deșarte. Ci în om, în adevăr, în acest miracol aprent singur, fără apărare, fără cârje din afară. Dumenzeul dizident, al noii Faceri, nu trebuie căutat în afara noastră, ci în noi înșine. El este Binele. Umanizarea lumii va învinge satanizarea ei și atunci drumul spre îndumnezeire, spre inocență, este deschis.

Acesta este profeția mea, a unui creștin, care a slujit toată viața cu devotament credința simplă, credința străbună. Din interiorul ei am scris această carte, din interiorul învățăturii creștine l-am descoperit pe Dumnezeu dizident și am înțeles cât rău a făcut dogmatismul bisericii ideale, câtă frână au pus adevărului iluziile deșarte. Preoții sunt primii chemați să-și reveleze Armaghedonul din ei. De la ei, ca oameni, trebuie să înceapă cruciada umanizării.

*

Această soluție a mea simplă, omenească, a întâmpinat încă de la lansarea ei adversitatea unor preoți: au fost trei, unul de la Patriarhie, doi din marea tagmă, fiindcă nu s-au prezentat, nici la ce biserică slujesc, deși erau îmbrăcați în sutane, însă au plecat cu coada între picioare, fiindcă unii dintre cei care au citit cartea, ca doamna profesoară de literatura română Mioara Doroftei, le-a spus că sunt pe de lături. Marea lor greșeală a fost că au venit montați, cu lecția prost știută de acasă, iar invitații mei nu erau oarecare, erau intelectuali, scriitori, cercetători, profesori, oameni deosebiți care nu mai pot fi duși de nas cu texte sforăitoare, dogmatice, cu citate învechite.

Aici a pierdut biserica, prin astfel de reprezentanți dogmatici, depășiți de realitate. Unul din preoți a citit numai câteva pagini din finalul cărții, și avea un ton acuzator la adresa mea, fără să înțeleagă că pasajele citate erau replicile unui personaj. El era revoltat pe mine. Dar acele rânduri erau spuse de personajul Inoch, după ce a scăpat din atentatul care a avut loc în prag de anul nou 2085: un fals preot, un terrombi, aruncă în aer mănăstirea athonită la care el se ruga, locul care era casa sa. Cuvintele lui de revoltă, de stupefacție divină, vin după uciderea în masă a unor călugări nevinovați și incendierea bunurilor lor. Ce reacție să fi avut un ieremit la un asemenea dezastru?

Nu-i de mirare că în America există o prăpastie între ortodoxia slujită de niște preoți dogmatici, foști securiști îmbrăcați de BOR în sutană, așa cum arăt în romanul-document Mort după America, unde conflictul principal este între foști legionari și foști securiști, și bisericile catolice sau grecești. Greecii sunt acolo la mare distanță față de ceea ce văd în bisericile românești. Dovadă că ei au instaurat pe pământul american, sub porunca divină primită de Efrem Athonitul, 27 de mănăstiri athonite. Este ceva cu totul revoluționar. O dispută de idei între preoții noștri dogmatici și preoții din ortodoxia greacă este dinainte piedută. Se vede după cum se practică sfânta liturghie.

Trebuie dat voalul iluziilor deșarte de pe ochii oamenilor. E timpul să ne amintim de Om. Omul este mai important decât orice extremă. De aceea cred că un pământ nou și un cer nou nu se pot crea decât prin Armaghedon revelat.

Ca mâine însă, această ideea va deveni protocronistă și ne vom trezi că a spus-o cine știe ce prelat occidental de la amvonul său. Dar nu mă supăr, n-am nevoie de nici o recunoaștere, de aceea spun: Dă, Doamne!, să apară un astfel de preot nou, care nu slujește zeii mânioși și pedepsitori, căci, dacă nu le aduci laude, te aruncă în iezerul de foc și pucioasă!

*

În esență, s-a petrecut ceea ce spune un Seraphim Rose, deosebirea între linia catafatică a credinței și linia apofatică. Nu o dată am scris și le-am spus unor preoți înalți, ca unchiul meu, Vasile Modorcea, apoi lui Valeriu Anania, Constantin Galeriu, Mircea Păcurariu sau Antonie Plămădeală, cu care am făcut filme religioase, că eu mă simt mai apropiat de calea apofatică, de cunoașterea lui Dumnezeu prin negare, fiindcă nu suport dogmatismul, nu-i în firea mea o cunoaștere cu ochii închiși. Este o deosebire radicală, cum spunea marele gânditor eclectic Pavel Florensky, între dogmatică și dogmatism. Nu-mi place să iau nimic de-a gata dacă nu trece bine, de multe ori, prin ființa mea. Nu-mi place deviza „crede și nu cerceta”, mie îmi place deviza lui Augustin: „Cercetez ca să cred, ca să Te aflu”. Calea mea este cercetătoare și întrebătoare, plină de înoieli, de reveniri, de mistuiri creatoare, de luptă cu mine însumi. Exact ceea ce am scris în Chilia și exact ceea ce am descoperit în Confessiones.

La lansarea cărții mele, s-a văzut clar diferența dintre un dogmatic și un apofatic. E ca deosebirea dintre Ioan Gură de Aur și Augustin. Și este limpede că ortodoxia ține de calea catafatică, pe când Augustin și tot ce a generat el, marea forță a catolicismului, țin de cunoașterea apofatică. Însă în cartea mea eu depășesc și calea apofatică, de fapt, mă deosebesc de Augustin, care identifică Biblia cu Biserica și cu Dumnezeu. E o greșeală. Poate de aceea, savanți ca Peter Higges și Stephen Hawking spun că nu există Dumenzeu, ei se simt revoltați de faptul că teoria bosonului, de pildă, a fost identificată cu „particula lui Dumnezeu”. Higgs chiar spune că nu trebuie amestecat aici, în  știință, în cunoaștere, Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu există.

Iată extreme ale cunoașterii. Eu nu mă situez în nici o extremă, am căutat calea de mijloc, să ajung la Om, să echilibrez credința și știința, care sunt personajele principale ale cărții mele, și să ajung la esența lucrurilor, așa cum am arătat mai sus.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*