În țara cu spirit anemic, dezastru-n toate e temeinic!

În cei 28 de ani de postdecembrism s-a scris și vorbit la nesfârșit despre principalul paradox românesc – o țară bogată, cu tot mai mulți oameni săraci. Mă rog, ăsta-i efectul unei stări anormale de lucruri: cârmuitorii și ai lor fură cu legea-n mână, milioane de români tac și rabdă (cică o tacă-i cât o vacă!), iar alte milioane dintre ei, neprieteni cu resemnarea și sătui de minciunile politrucilor, deja și-au luat lumea în cap (cel mai masiv exod din mult încercata noastră istorie și, în aceste vremuri de amarnică neliniște, al doilea după acela al sirienilor alungați din țara lor de război).

Cum Vlad Georgescu n-a ezitat să afirme în Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (Ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 1992) că „(…) nicio epocă nu a avut doar părți rele, chiar și vremea migrațiilor sau cea fanariotă au adus cu ele și lucruri pozitive”, afirmația fiind cu bună știință plasată în cel de-al șaselea capitol al cărții (Comunismul în România), consider că adevărata cauză a dezastrului nostru postdecembrist nu trebuie căutată în lumea materială a economiei și finanțelor, ci în universul lăuntric al nației. Da, căci pe lângă generala decădere moral-spirituală a omului zilelor noastre (ipocrizie, minciună, lăcomie, cruzime, sodomie), problemă pe larg analizată cu alte prilejuri, în cazul României postceaușistă, dar nu și postcomunistă, trebuie să avem în vedere că realmente a avut loc o inversare a scării sociale: prostituția intelectuală și fizică a ajuns să nu mai surprindă aproape pe nimeni, ci numai olecuță să deranjeze atunci când chiar sare calul, tâlhăria iscusită este ba admirată („Hoțul neprins e om cinstit”), ba invidiată („Are cap, s-a descurcat!”), iar impostura ține morțiș să iasă în față, potrivit inactualului (sic!) adevăr din spusa „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”…

Altfel spus, la noi se petrece (până când?) un lucru mult mai grav decât mătrășirea bolșevico-democratică a valorilor consacrate (am simțit-o și continuăm s-o simțim pe pielea noastră ce a însemnat lichidarea de către dictatura bolșevică a cremei intelectualității formată în perioada interbelică), atâta timp cât însăși morala creștină a fost dată peste cap: răul a luat locul binelui, neadevărul râde de adevăr și necinstea îi dă cu tifla onestității.

Dar, nu trebuie omis faptul că toată această făcătură cu numele de dictatura neamului prost este rodul imenselor pierderi umane din cele două războaie mondiale, din perioada bolșevică (întemnițarea și decimarea elementelor nesigure, plecarea evreilor și sașilor, fuga miilor de cetățeni valoroși), precum și al expatrierii altor milioane în perioada postdecembristă, golurile umane apărute fiind la repezeală umplute cu mitocani, răufăcători și necalificați.

N.B.: Însuși regele Mihai (Dumnezeu să-l odihnească!) n-a scăpat de strâmbele judecăți ale postdecembrismului găunos, deși prin mult discutatul act de la 23 august 1944, el și armata română au contribuit la scurtarea conflagrației cu mai multe luni, lucru recunoscut de absolut toți strategii militari.

Un răspuns la În țara cu spirit anemic, dezastru-n toate e temeinic!

  1. IO...gereules spune:

    Ce conteaza scurtare timpului de razboi impins de catre banditii lumii,fata de sutele de mii de vieti romanesti puse pe altarul monstrului.In aceste razboaie Dumnezeu este faultat si naivii devin patrioti.Eu cred ca chestia cu scurtarea razboiului este o floare de matraguna aruncata in ochii sarmanilor romani.Cui a servit aceasta scurtare a razboiului?Romanilor?Nu,invingatorilor care i-au dat cu sutul celor care si-au dat viata pentru prosperitatea lor nu a poporului roman.Invingatorii s-au dovedit a fi dusmanii cei mai inversunati ai natiei romane.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*