Furca de tors din os cu Venus Pudica de la Capidava (jud. Constanța)

Cincisprezece secole au trecut de când nu a mai „dansat” în mâna unei femei harnice. Stă și acum nemișcată și cu mâna dreaptă încearcă să-și acopere sânii, iar cu cea stângă prinde veșmântul care stă să-i cadă de pe trup. Dintr-o mișcare, se poate întoarce cu spatele. Apoi, ca într-un dans frenetic, continuă să se învârtă rapid, în timp ce, din caierul de lână, un fir se deșiră, tors și răsucit între degete și rulat mai jos, pe fus. Astfel trebuie să fi arătat furca decorată cu un trup stilizat de femeie, folosită acum mai bine de cincisprezece secole de către o țesătoare romană. Obiectul este confecționat dintr-un os de vită (un radius de bovină), sculptat în formă cilindrică aplatizată, prevăzut la partea inferioară cu un inel circular, iar la partea superioară cu o siluetă feminină de o delicatețe deosebită. Acest simbol al fertilității este înglobat de tradiția romană, reprezentând-o probabil pe zeița Venus. Postura în care acesta tinde să-și acopere goliciunea este numită generic Venus Pudica.

Arheologul Alexandru Rațiu, angajat al Muzeului Național de Istorie a României, a fost martor, în 2016, la momentul când furca a fost descoperită în șantierul arheologic de la Capidava − fostă fortăreață romană și bizantină de pe malul Dunării inferioare, actualmente în județul Constanța. Capidava (nume ce derivă de la Cetatea Locul Căpățânii) a fost un centru fortificat geto-dac, apoi castru roman, pe malul drept al Dunării dobrogene, pe locul unde se află astăzi satul cu același nume Capidava, județul Constanța. În timpul Imperiului Roman a avut un rol important pe linia de apărare a Dunării. Distrusă de goți în secolul III, fortificația a fost refăcută în secolul următor, devenind apoi și centru episcopal. Izvoarele din secolele IV – VI atestă o unitate de cavalerie – Cuneus equitum Solensium – și unitățile de  equites scutarii și vexillatio Capidavensium. Fortul a fost părăsit după invazia cutrigurilor (559).

După retragerea oficială romano-bizantină din Dobrogea (circa 600), cetatea a fost reclădită de bizantini în secolul X, adăpostind de asemenea și populația băștinașă. Incendiul provocat de pecenegi în 1036 a dus la abandonarea definitivă a acesteia. Cercetarea arheologică de la „Edificiului cu absidă”, de la Capidava, a fost începută în anii 1950. Clădirea este situată lângă colţul de sud al cetăţii în vecinătatea marelui Horreum (grânar). În anul 2013,  cercetările din sectorul VII al sitului au fost reluate şi continuate anual sub egida Muzeului Naţional de Istorie a României.

În anul 2016, în cursul cercetării arheologice a nivelului romano-bizantin de secol VI, pe podeaua din lut a edificiului a fost găsită furca-degetar, împreună cu alte obiecte, cum ar fi o lampă de tip dunărean (specifică secolului amintit) şi câteva fragmente de farfurii din ceramică de import africană. Este impresionant să vezi cum un obiect atât de delicat s-a păstrat intact. O asemenea stare de conservare este rară pentru un artefact din secolul al VI-lea d.Hr. Mica statuetă sculptată în partea superioară a obiectului ar putea la fel de bine să fie şi un simbol sincretic al fertilităţii, combinând credinţe mai vechi cu tradiţia romană. Acest model de furcă-degetar este mai des întâlnit în zona estică a Imperiului Roman, din Panonia până în zona Dunării de Jos şi dincolo de aceasta. Furcile de tors de acest fel, anume cele cu imaginea lui Venus, sunt ceva mai rare, iar majoritatea apar în contexte funerare (torc „firul vieții”, precum Parcele, Ursitoarele?). Paralele se pot face cu obiecte asemănătoare descoperite la Dinogeția, Porolissum, Bosporus  şi Salona, dar şi în Egipt, la Madytos, sau în Asia Mică, la Efes, însă ele nu prezintă urme de folosire, fiind descoperite în contexte funerare (taina vieții și a morții). Furca descoperită la Capidava este cea mai târziu databilă piesă de acest tip şi, de asemenea, singura găsită într-un context pur domestic, fiind în mod clar folosită pentru tors. Noutatea acestei descoperiri, de fapt adevărata descoperire, nu este artefactul în sine, ci trăinicia unui set de valori romane timpurii, chiar republicane, ce se regăsesc într-un complex de locuire din secolul al VI-lea, de la periferia Imperiului.

Privind statueta „dansatoare” și inelul din partea sa inferioară putem face o legătură și cu roata Fortunei. În întreaga lume romană, Fortuna era venerată în multe sanctuare, sub variate denumiri care îi erau aplicate conform diferitelor circumstanțe ale vieții în care se spera că influența sa va avea un efect pozitiv. Fortuna nu era întotdeauna pozitivă: era nesigură (Fortuna Dubia); putea fi „noroc schimbător” (Fortuna Brevis) sau chiar nenoroc (Fortuna Mala). Numele său pare a deriva de la zeița italiană Vortumna, numită și „cea care rotește anul”.

Mica statuetă ce-o întruchipează pe Venus Pudica, pentru calitatea și valoarea sa, a fost declarată „Exponatul lunii” la Muzeul Naţional de Istorie a României, iar acum stă parcă timidă, ferindu-se de privirile iscoditoare ale soldaților romani de pe mulajul Columnei lui Traian din sala Lapidarium. Micro-expoziţia poate fi vizitată în perioada 17 noiembrie − 12 decembrie 2017, iar programul de vizitare este de miercuri până duminică, între orele 9 și 17. (Toate detaliile cu caracter științific pot fi consultate în articolul scris de Alexandru Rațiu în publicația „Cercetări Arheologice XXII, MNIR”, 2016, paginile 137-150).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*