Unul dintre marii interziși: I.D. Sârbu

În numărul din 15 octombrie a.c. al cotidianului România liberă întâlnim un mare portret pe cinci pagini sub forma de DOSAR al celui care a fost scriitorul „necunoscut” Ion D. Sârbu. Cazul acestui fiu de miner face parte din pleiada celor interziși  de sistemul antiuman, a creatorilor mariii „literaturi de sertar”,  și astăzi ținută sub obroc de cei care nu au lăsat din mână ministerul învățământului, pe cel al culturii, uniunea scriitorilor , marile edituri, presa și principalele posturi de radio și de televiziune. Ceea ce i s-a întâmplat omului acesta, –  fiu al neamului daco-geților – , este emblematic pentru toți rezistenții la sunetul sirenei realismului socialist.

În introducerea cronicii, autorul Marius Cosmeanu, ne spune: „Urmărit de securitate 32 de ani, neîntrerupt, anchetat, torturat, trimis în lagăre de muncă forțată,apoi în domiciliu obligatoriu, supravegheat, interzis, persecutat, marginalizat și, în cele din urmă,izolat,rămas singur.” (precum Radu Dumitrescu Gyr). „Acestea ar fi, pe scurt, ingredientele calvarului trăit de un intelectual și un scriitor de excepție : Ion D. Sârbu, omul a cărui viață a inspirat personajul principal din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. Și totuși, acest „atlet al suferinței”, cum i-a spus mentorul său, filozoful și poetul Lucian Blaga, a izbutit. Și nu oricum… Cel mai dureros lucru pe care îl poți spune despre o sociatate trecută printr-o dictatură este că nu a opus rezistență , că nu a avut caractere. Sunt mulți care cred că România nu are astfel de pilde. Are, doar că cei care i-au creat , urmașii lor și urmașii urmașilor lor au și astăzi grijă să nu aflăm prea multe despre ei… Ion D. Sârbu este unul dintre exemplele găitoare: Incomod, dar prea puțin cunoscut azi, un caracter cu putere de model, care „a murit cu sistemul de gât”.

Intrând în amănuntele vieții acestui deja ajuns personaj de istoria litera-turii, aflăm cum că s-a chemat Ion Dzideriu Sârbu  sau Gary, cum îi spuneau prietenii și că s-a născut la Petrila, în Valea Jiului, în ziua de 28 iunie anul de grație 1919, în an cu Ceaușescu. Tatăl său a fost minerul Ion Sârbu, „convins” de sistem de ”originea sa deosebită”, fapt pentru care a ajuns să-l atenționeze drastic pe fiul său: „Te las să te faci profesor, dar dacă aud că te-ai făcut intelec-tual, îți rup gâtul!”… (Iată cum comunismul la noi a avut puternic accent de islamism!)… Școala primara la Petrila, liceul îl începe la Petroșani dar…din lipsă de bani, tatăl său îl aduce ucenic la Atelierele Centrale pentru operația de curățare a pieselor trapezoidale  de pământ cu perii de sârmă. Lucru fizic greu pentru un adolescent, dar i-a plăcut aflând că din ele se va alcătui Coloana infinită imaginată de Brâncuși.. Dar găsea timp să  citească până la 18 ore pe zi într-o cameră izolată în care îl ținea cu chirie tatăl său, undeva lângă cimitir. „Atunci am învățat ce înseamnă să nu-ți fie frică”, zice despre acel moment. Și mai spune că acolo tot venea „un popă” cu barbă alături de directorul ateliere-lor, care era de fapt Constantin Brâncuși…Cum pe atunci erau foarte mulți oa-meni ai lui Dumnezeu printre cadrele didactice doctorul Enea Giurchescu, directorul liceului, îl scoate de la Ateliere, îl pune să dea admiterea și-l primește la internat. Lucrează în vacanțe, pentru a se întreține, meditează colegii cu proble-me de corijență și chiar face sport. Inota: călărea; a obținut brevet pentru pilo-tare în zbor fără motor.

Absolvă liceul cu nota maximă și în anul 1939 își dă ba-calaureatul la Deva, în  inima Daciei  În anii 1939 – 1940  urmează școala de ofițeri de rezervă  din Craiova.  Continuă studiile la Universitatea din Cluj, af-lată pe atunci la Sibiu, din cauza războiului cu maghiarii. Îl atrăgea facultatea de drept dar întâlnirea cu filozoful Lucian Blaga îl determină să dea admiterea la Litere și Filozofie. Intre anii 1941 – 1944 se află pe front și participă la ocuparea Odesei unde rămâne în Crimeea. În mai 1942 vine acasă într-o permisie și joacă  în piesa „Haidelbergul de altădată”, în regia profesorului său Liviu Rusu.  Este momentul când viitorul dramaturg este iremediabil cucerit de teatru. Pleacă din nou pe front și participă la dezastruasele lupte de la Stalingrad. În primăvara lui 1943 cade prizonier, dar condiția fizică și inteligența îl ajută să evadeze. Parcurge mii de kilometri pentru a ieși din încercuirea armatei sovietice. Colegii de facultate îl dau drept mort, îi fac și pomeni dar peste opt luni apare la Sibiu viu, rănit și cu un tifos exantimatic bine înfipt în ficații mei. Dar vesel și…  optimist”.

În primăvara lui 1944 pleacă să apere Iașiul. Pentru că știa de acum limba rusă, după 23 august este trimis ca interpret pe lângă generalul sovietic Iliuștin. „În permisii, concedii medicale sau când pur și simplu fugea din armată venea la Sibiu ca să-și dea examnele. Cu fiecare prilej Blaga îl chema la el , îi punea în față o tavă cu biscuiți și mere, se culca cu ochii închiși pe un divan și îi spunea ucenicului său: „Acum povestește , Gary, tot, tot, tot”. Datorită acestei prietenii indestructibile create între aceste două conștiințe românești I.D. Sârbu scapă și de împușcare, după apărarea violentă de cravașa unui plutonier, avea deja acte de condamnare pentru lovire a unui superior în timp de război. Află Blaga și intervine la Comandantul Pieții din Sibiu, colonelul Paul Constant, care face dosarul dispărut. Totuși plutonierul Pisică îi aplică cele 25 de lovituri „regulamentare”, (acel vaispet la ogăzan). „Era prima bătaie pe care o primeam. Dar nu și ultima”!…ține să spună într-un interviu. În acel timp extraordinar de tulbure, cu trupele rusești în țară, I.D.Sârbu are un moment de roman detectiv cînd, în uniformă de sergent, pleacă clandestin la Lugoj unde ajunge la adminis-tratorul averilor lui Blaga, îi dă o sfântă de bătaie ca să-i arate cele cinci lăzi cu avutul familiei Blaga. Află și le aduce clandestin la Sibiu, unde le așează în siguranță, până la terminarea războiului. Blaga îl răsplătește cu 40.000 de lei, sumă din care-și reface garderoba, se mută cu chirie la Sibiu împreună cu prietenul său poetul Ștefan Augustibn Doinaș…Era iarna anului 1944-1945.

„În martie 1945 , I.D. Sârbu este licențiat Magna Cum Laude în Filozofia Culturii, cu teza „De la arhetipurile lui C.G.Jung , la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga”… (devine astfel, primul român care folosește ,în scris, termenul de „arhetip”).  Fire supraactivă de om „neliniștit”, de aici încolo I.D.Sârbu are o viață care, ajunsă sub un condei maestru ar putea umple un roman de 1.000 de pagini. Reluăm pasaje din această cronică exhaustivă:

„După război, în vara lui 1945, fiul rătăcitor se întoarce acasă , la Petrila,ca să studieze, (adică să-și continuie studiile), să recupereze timpul pierdut și să-i ajungă din urmă pe mai norocoșii săi colegi, care, cu toții, scăpaseră și de război și de armată”. (Se întoarce, așa dar, la emblematicii săi profesori, Lucian Blaga, Liviu Rusu și Onisifor Ghibu. ”Atunci, zice cronica, în camera lui de lângă cimitir a învățat ce însea-mnă sitefleschul pentru un cărturar, să nu-ți fie frică nici de imensita-tea fluviuluiși nici de înălțimea muntelui”.  Revine la Cluj, împreună cu corpul profesoral la universitatea „Regele Ferdinand”, atunci când”aerul era compus din azot, oxigen și frică”, după cum a declarat, în tim-pul de revenire în care nu l-a mai găsit pe marele său profesor Lucian Blaga, despre care se vorbea contradictoriu, nimeni nu mai știa unde este.  Dar tot el l-a găsit „intrând” în Clinica Medicală II (Goia) ascuns într-o cameră din fundul secției de balneologie.. Aici află de ce era acolo;  marele filozof, poet și profesor i s-a confesat că „a fugit din societate” deoarece a fost presat să admită a crea și conduce Partidul Național Popular -PNP. ”Eu toată viața am refuzat să fac politică, i s-a confesat, știu ce pot și știu ce nu pot… L-am refuzat pe Carol al II-lea, părăsind diplomația, am refuzat legionarii,l- am refuzat și pe Anto-nescu. Cum să accepot acum să mă mut din Catedrala sistemului meu ca să ajung să semnez afișe electorale într-un cort militar rusesc… Am refuzat! Dar sunt foarte amenințat  și mi-e frică să nu fiu ucis”. Din cele prin care a trecut în vreme de război I.D.Sârbu s-a maturizat și mai ales „s-a călit” . Pe lângă continuarea studiilor trece și profesează și gazetă-ria.Publică în „Națiunea Română” (pnl) și în ”Patria”(pnț) sub pseudo-nimul Stentor și N.Paloș. Foloșeste acest al doilea nume al unui om real și recunoaște, chiar pe patul de moarte, unde cere scuze acestuia ,care a avut foarte mult de suferit pentru conținutul nașional al articolelor. Acest „Robinson multilateral traumatizat”, cum îi  zice în titlul prezentării autorul, în 1947 (ultimul an al libertății neamului nostru), mai absolvă o școală -Seminarul Pedagogic Universitar, cu media 9,95, ajungând la 28 de ani cel mai tânăr profesor al României și este angajat la  Conservato-rul din Cluj.  Ca dascăl e cuceritor, iubit de studenți… Cu o biografie „perfectă” pentru epoca ce se năștea (fiu de miner , simpatizant de stânga, luptător în prima linie a frontului, vorbitor de limba rusă și interpret al unui general sovietic ), Sârbu primește și un post de asistent la facutatea de Filologie din Cluj. Dar refuză a mai susține teza de doc-torat „Funcția epistemologică  a metaforei”, supărându-l pe Blaga , care se oferise a-i fi șef de lucrare, spunând mai apoi că „Eram stupid de mândru pe atunci, nu voiam un titlu „pe puncte”. 

Acesta  este momentul când acest fiu de miner, CU ORIGINEA SOCIALĂ CEA MAI SĂNĂTOASĂ, se află în marea cumpănă a anului 1946 , când începe intervenția machiavelică  în spiritualitatea noastră a ocupantului sovietic.

Atacul pornește prin  revista literară „Viața românească” asupra personajului cel mai sus în acel moment istoric în lumea literară, poetul, filozoful și eseistul ardelean Lucian Blaga, care preda atunci la Universitatea din Cluj,. În același timp sunt loviți și colegii lui profesorii Teodor Speranția și D.D. Roșca. Întrucât prima încercare n-a obținut rezultatul scontat Pavel Apostol, un nime-ni în lumea culturii, numit director politic al Universității încearcă să-l atragă pe I.D. Sârbu în mașinațiunea de scoatere din viața publică a lui Lucian Blaga. Ace-sta îl cheamă pe Sârbu și încearcă să-l convingă de această necesitate a conduce-rii de atunci cerându-i să scrie un denunț malefic, cum că Blaga era un imoral ”pervers” să zică în scris că filozoful făcea baie cu fiica sa, de acum o domnișo-ară. Sârbu nu numai că nu a acceptat dar a respins cu violență, fapt pentru care în ziua de 28 decembrie 1949, (în anul primului atac  la cultura națională prin criminala Reformă a învățământului), apare în avizierul Universității notița prin care se anunța darea afară a profesorilor Lucian Blaga, Liviu Rusu și asistentul acestuia Ion D. Sârbu. De-abia după trei luni de somaj ID Sârbu găsește un post de profesor la liceul din Baia de Arieș, cu un salariu de 500 de lei, în timp ce lui Blaga i se oferise postul de sub bibliotecar la Universitate cu salariu de 600 lei, în vreme ce poetului neromân AE Baconski din Cluj i se oferea onorarii între 3.000 și 5.000 de lei pentru poeziile lui  prin care preamăreau colectivizarea și-i ataca pe chiaburi. Foarte greu i se admite postul de secretar de redație la Revista de pedagogie.

În anul 1954 apare revista Teatru, la care era redactor și Ștefan Augustin Doinaș, prieten al lui Sdârbu, unde îi admite colaborarea și chiar reușește să-l aducă redactor. După ce publică în această revistă un eseu cu tentă anticomunistă este atacat virulentși adus în fața instan-ței la procesul intentat lui Doinaș pentru atitudine antimarxistă într-o discuție în redacție cu un coleg Marcel Petrișor, unde s-ar fi aprobat revoluția maghiară de la Budapesta și unde ar fi asistat și IDSârbu. Primește pentru „omisiunea de denunț” un an de închisoare, care se fac apoi trei și, în final ajung la cinci ani, patru luni și douăzeci de zile. În acest timp a fost chinuit la Jilava, Gherla  și București, pentru anchete, apoi în marile lagăre de muncă forțată Salcia, Giur-geni și Periprava. Acest timp l-a denumit „Lunga călătorie în noapte”. De aici își amintește episodul prin care vede cu ochii lui cum arătau cei care au admis trădaerea și coplaborarea cu sistemul prin momentul în care căpitanul Enoiu, instrumentistul cazului său, îl duce la Tudor Vornicu de la televiziune, pentru a fi convins de acesta, de ceea ce anchetatorul n-a reușit. Din postura lui de șef al Direcției „Scriitori și Intelectuali Dificili” îi zice: „te trimit la un tovarăș care este foarte cult și foarte informat. El îți va explica situația”… Am fost astfel condus (cu ochelari negri pe nas)într-o încăpere mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu. Foarte calm, măsurat, dozându-și hipnotic voebele și privirea mi-a explicat că, dacă nu renunț la încăpățânarea mea, organele vor fi nevoite să-mi rupă șira spinării. Iar dacă refuz, tot ce am scris va fi dat la topit. (adică i se vor arde!) Tot ce a spus el s-a îndeplinit întocmai. Pe Tudor Vornicu l-am mai întâlnit tocmai în anul 1983 în holul Televiziunii, la ultima mea vizită la secția de teatru TV. El m-a recunoscut : „Ești…Sârbu?” mi-a zis. Am făcut semn că da. „Cum, s-a mirat, trăiești?”                                                                                                                                                                                           Mai notăm cu amărăciune partea de către final când, după anul 1963 se întoarce acasă la Petrila unde lipseau cei doi: tata fizic,minerul și părintele adoptiv filozoful B laga. Sora sa îl vestește cum a murit tatăl său, într-un fel  ”straniu”. Deoarece toată minerimea era atunci în stradă, de peste 3.000 de oameni, când cortegiul a ajuns la el acasă deja casa luase foc și cu mare greutate vreo cinci ortaci mineri au putut scoate sicriul negru de flăcări, ei a trebuit să fie duși la spital pentru salvarea vieții iar coșciugul era scrum. Pentru „neglijență” sora sa a fost și amendată cu 28.000 de lei, pe care cu mare greutate au putut-o plăti amândoi în câțiva ani. La 44 de ani, când s-a întors la Petrila era o umbră umană de doar 48 de kilograme și aproape complet alb la păr. Cu toate studiile sale, cunoașterea celor șase limbi străine germană, maghiară, engleză, franceză, italiană și rusă, orașul comunistizat n-a putut să-i ofere decât un post de vagonetar la mină. El însuși  remarcase atunci sarcastic faptul că „era decanul de vârstă al vagonetarilor patriei”…

Dar cea mai grea perioadă a dus-o apăsat de atmosfera de la Craiova, unde a fost dus ca într-un lagăr psihologic. Deși în anul 1964 este numit „șef de producție”un fel de secretar literar la Teatrul din Petroșani , peste o jumătate de an este transferat chiar în funcția de secretar literar la Teatrul din Craiova, unde va sta, – cu domiciu obligatoriou,- pănă la sfârșitul vieții.  „Acolo, vrei nu vrei, va trebui să fii cuminte”, i s-a spus de la securitate. Ajuns în Bănie I.D. Sârbu se simțea ca un „Robinson nătâng, multilateral traumatizat”… Avea impresia că fusese mutat „într-o altă țară, în mijlocul altui popor”… La Craiova, vorba lui nenea Iancu „acolo nu se vine, de acolo se fuge”! Din toamna lui 1957 când a fost arestat și până în toamna lui 1989 când a murit, securitatea l-a urmărit 32 de ani neîntrerupți, pe  acest „atlet al mizeriei”, cum l-a procopsit cu denumirea tristă mentorul său Lucian Blaga. Acest marginalizat și izolat „pentru că pe ușa mea scrie lepros”, zice despre vremea de final   din orașul Buzeștilor uitați: „Dintre toate pușcăriile mele, Craiova mi se pare astăzi a fi cea mai cumplită și cea mai absurdă. Fiindcă e pe viață. Am drept la pachet și vorbitor, la plimbare, dar nimeni nu îmi trimite pachet, nimeni nu mă cere la vorbitor, chiar și la plimbare merg singur, singur, singur… Mi se asigură toate condițiile de a putea să mor înainte de a muri”.

Într-o scrisoare emblematică către pietenul său Horia Stanca, zice amar: ”Dragă Horia, Am trecut pe lângă universitate: miroase a șobolan mort. Șapte dascăli de marxism tremură de frig și frică. Am trecut și pe sub arcadele Teatrului; aici, în pace și onor, sub cele 50 de vagoane de marmoră de la Rușchița, putrezește limba română, vie și cultă. Merg să văd un film coreean: plâng, acest gen și acest nivel ne așteaptă. Mă întâlnesc cu un cărturar local , mă asigură că din cei 80 de popi ce funcționează în Craiova mai există două-trei „care cred sincer și în Dumneze”.La redacția Ramu-ri când intru (la solstiții), toți tac și pălesc: se comportă de parcă unul din ei -nu se știe care – a fost de curând castrat de-a-npicioarelea fără anestezie , dar despre asta nu se vorbește; în Craiova e în tradiție să depui un testicol la Primărie, în semn de gaj sau de ostatec. Asta îți asigură restul de bărbăție, Servus, Gary”

Ia să vedem acum ce zestre spirituală ne-a lăsat acest mare nefericit, din seria personajelor noastre  distruse în comunism: Piese de teatru, genul literar care l-a atras puternic, în principal: La o piatră de hotar – 1967, Frunze care ard – 1968, Arca bunei speranțe – 1970, Întoarcerea tatălui rătăcitor – 1972, Sâmbăta amăgirilor – 1972, A doua față a monedei – 1973, TEATRU – 1976. Povestiri pentru copii: Șoarecele B și alte povestiri, Povestri Pietriene, De ce plânge mama – roman pentru copii, Dansul ursului – roman pentru copii și bătrâni, Lupul și catedra – roman distopic, (cu „organe” anapoda), Adio, Europa – roman în două volume, capodopera sa. Corespondență   –  scrisori celebre: Iarna bolnavă de cancer, către Delia Petrini și Mina și Ion Maxim, Traversarea cortinei, către Ion Negoițescu,Virgil Nemoianu și Mariana Sora, (toți aflați dincolo de cortina de fier). Jurnalist fără jurnal – eseuri

De notat că marea lui creație umană – cum sunt copii -, nu l-a fericit cu un urmaș, din același motive pentru care Radu Dumitrescu – Gyr sau Cornel Coposu și întrega pleiadă de deținuți politici în anii cei mai fericiți ai omului ,- anii 20 la 40, când ni se procrează urmașii  – au fost ani de chin și caznă în cele 46 de închisori și cele 72 de lagăre de muncă forțată a celor aproape 3.000.000 de arestați, dintre care aproape jumătate nu s-au mai întors niciodată acasă. Spunem toate acestea, mai ales, pentru supraviețuitorii partidului comunist, adunați azi în partidul de guvernământ, numit el psd – partidul securității destructurate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*