Povestea unui coif pierdut și regăsit: Coiful „cu ochi” de pe Nistru

Acest coif a fost găsit în anul 1892, lângă satul Niemia din Ucraina), aproape de oraşul MogiliovPodolski, pe malul stâng al Nistrului. Coiful a ajuns în muzeul din Kamianets-Podolski (Камене́ц-Подо́льский), dar în timpul primului război mondial a dispărut și i s-a pierdut definitiv urma. În 1962, într-un articol despre istoria armelor, A.N. Kirpicinikov nu a mai putut publica decât desene realizate după o fotografie a piesei realizată anterior. Coiful părea pierdut, fără șanse de a mai fi expus vreodată în acest muzeu. Dar… după ani și ani se constată că, din colecţia „Muzeului Déri” din Debreţin (Ungaria) face parte şi un coif de fier care, fiind considerat decenii la rând un fals, nu a fost niciodată cercetat mai amănunţit.

Pe piesă este trecut cu vopsea de ulei un număr de inventar: 1267. Dar nici în registrele de inventar ale muzeului, nici în catalogul colecţiei Frigyes Déri nu figurează vreun coif. Coiful, aidoma cu cel pierdut în Ucraina,  are o înălţime de 20 de cm şi circumferinţe de 23 şi 20 cm. Calota acestuia este de formă relativ conică, fiind făurită dintr-o singură bucată de fier. Calota de fier protejează, dar și semnalizează „pasul la Histerezis” („Istru – este – zis”, ca Lege principală a magiștrilor geto – daci (Magii de la Istru), pas pe care îl va face acest metal la ceas de sfârșit de lume. Noi avem fier în sânge și vom plăti prețul acestui fenomen ce va veni (ruperea- spargerea formelor), dacă nu vom ține post și nu vom fi anemici (fără de fier, mierii (palizi)). Partea superioară a coifului are o muchie şi o deschizătură stâmtă (3,5 mm) în vârf, iar marginea piesei este prevăzută cu orificii mărunte, pentru fixarea apărătoarelor de zale laterale şi ceafă. Se crede că iniţial a avut şi un nazal. Placa situată în partea frontală a coifului este din aramă aurită, decorată cu şnururi buclate, incizate, terminaţiile formând un motiv vegetal stilizat, în frunză de acant (mărăcine; symbol al „Coroanei de spini a Lumii”). Pe margine de jur împrejur este fixată o bandă, tot din aramă aurită, decorată cu o versiune a motivului „nodul lui Hercule” („nodul” timpului ce se va sfârși și va reîncepe, aducând bulversare în întregul mediu planetar pământesc – symbol al Vechii Biserici Pământești Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali). Zeitatea nu intervine decât periodic, spre a tria vechea creație și a aduce noile specii. Nodurile lui Hercule reprezintă timpul nostru „înnodat” („nodurile” aflate pe banda de alamă aurită, ce împresoară întrega circumferință  a coifului), de la sfârșitul unei Lumi, când va începe o Lume nouă. Sub ochii personajului întruchipat apar frunzele de acant (mărăcine – Coroana de Spini a Lumii), înnodate și ele „herculean”, ca niște aripi de înger. Posibil ca din acest symbol al „aripilor” vegetale de acant (planta cu țepi; lumea noastră aflată „pe cant”, adică „pe muche”) să apară îngerii pictați acum în biserici, precum imaginea lupilor geto – daci ce se nasc din drajonii de acant pe friza Monumentului de la Adamclisi. Forma arcadelor „sprâncenate” ne conduce la ideea de existență a „Ușilor Împărătești” (pentru acces la Altar), așa cum sunt „dotate” bisericilor noastre creștin – ortodoxe în present.

Nodul numit „al lui Hercule”, aflat pe întreaga circumferință a coifului, a mai fost numit și „Nodul Dragostei”, fiind un nod puternic si continuu creat din împletirea a două frânghii. Se spune că își are originea în Egiptul Antic, unde era folosit ca și talisman de vindecare. Acest nod însă, este cel mai bine cunoscut pentru utilizarea sa în Grecia Antică și Roma, drept amuletă de protecție, si mai ales ca un simbol de nuntă, el fiind încorporat în centurile purtate de mirese, care erau dezlegate ceremonial de mire în noaptea nunții (ca symbol al Noii Creații ce va veni). Alte surse spun că acest nod ar fi o adaptare a „Nodului Infinit” sau „Shrivatsa”, considerat una dintre cele 8 comori budiste. De-a lungul timpului acest nod și-a păstrat însemnătatea de simbol al iubirii fiind folosit din epoca medievală și Renaștere și până în zilele noastre, unde se regăsește în designul multor bijuterii, și mai ales al verighetelor. Ochii reliefaţi de pe apărătoarea pentru frunte a coifului, ce parcă „mimează” o vizieră, cât şi împletitura „nodul lui Hercule” sunt motive apotropaice. Acești ochi prezenți pe coif ne fac să căutăm în simbolistica celorlalte coifuri „cu ochi” ale principilor geți, membrii ai unei frății antice, descoperite pe teritoriul României, dar și la coiful etrusc cu același motiv apotropaic. Este vorba de „Cel cu patru ochi” („să fii cu ochii în patru”; să poți vedea în cele două Tărâmuri: văzute și nevăzute), symbol folosit încă de acum peste 6.000 de ani în plastica civilizației Cucuteniene (zeițele cu patru ochi).

În Almanahul Muzeului Déri din anul 1968 a fost publicat un scurt articol despre coiful ajuns de nicăieri în colecţia muzeului, şi au fost descrise similitudinile dintre „coiful de la Debreţin” şi cel descris de A.N. Kirpicinikov. Coiful de la Niemia (sau mai nou „de la Debrețin”) poate sta singur şi nepereche atât în Bazinul Carpatic cât şi în întinsa Rusie, dacă nu ar fi similitudinile cu cele getice. În ceea ce priveşte datarea sa, întrucât nu se cunosc condiţiile descoperirii, A.N. Kirpicinikov îl situează cu o largă aproximare, în perioada secolului XI-XII, şi îl atribuie unui făurar rus. Dar numai pe baza formelor e greu de stabilit apartenenţa la o anumită etnie atât a făurarului cât şi a purtătorului, așa că putem crea o punte peste timp cu strămoșii noștri geți, cu Vechia Biserică Pământească Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali și cu mesajele ascunse în simbolistica acestora.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*