Obezele…

De când a luat amploare și la noi informația clandestină pe internet, primesc tot felul de invitații. Una dintre ele m-a atras, fiindcă, în pustiul de evenimente plastice din București, era despre un eveniment plastic. Este vorba de vernisajul unei expoziții insolite, numită Expoziția Internațională a Femeilor Creatoare! Vă dați seama ce titlu atractiv? Poți să fii insensibil la așa ceva?! La care se adăuga ceva și mai pretențios, titlul expoziției: „Poduri europene”, deocamdată, ca mâine voi citi și despre poduri transcontinentale, mai știi? Evenimentul se petrecea la Bibloteca Națională a României. Și invitația spunea că „oamenii îndrăgostiți de artă și frumos sunt așteptați” la acest eveniment! Păi sigur că au nimenrit-o cu mine, fiindcă eu sunt lulea îndrăgostit de artă și frumos, nu pot trăi în afară de aceste coordonate ale existenței umane. Singurul lucru care mi-a blocat puțin elanul a fost când am citit că evenimentul este organizat de Galeria Senso și Fundația Fildas Art, cunoștințe mai vechi, mostre de lipsă de comunicare în domeniu. Sirenele spun că e ceva putred în această fundație, oricum, mi-a fost imposibil să comunic cu d-na Anca Vlad, directoarea fundației, deși am scris despre faptele sale trecute în termeni de monument. Sigur, nici artistul nepereche Corneliu Vasilescu nu a dat nici un semn, dar cu recunoștința și comunicarea la români e o treabă seculară, sunt călit, nu-mi mai fac demult iluzii.

Să vedem, mi-am spus, poate că acum au evoluat lucrurile, fiindcă am văzut atașate de evenimnt și Farmaciile Catena, pe rol de sponsor, deși textul de prezentare a expoziției nu preciza decât faptul că era vorba despre o retrospectivă a aportului feminin plastic, foarte îndârjit, începând din 2004, să stabilească „punți înte țări și culturi care doresc și pot să comunice”! Și cică în fiecare an există o tabără de creație la malul Mării Negre, unde Doamne Creatoare din Franța, Olanda, Austria, Germania, Belgia, Turcia, Bulgaria, Elveția, Serbia sau Liban… vin să facă punți vizuale. De peste 10 ani tot scriu și trimit corespondență din America, acuzând breasla plastică din Romînia că este incapabilă să comunice, să facă punți universale, și iată că acum primesc o lecție de la această Asociație a Femeilor Creatoare, care face punți din 2004 și eu nu știam! Dar de ce oare numai a Femeilor Creatoare?, nu am aflat. Ce facem cu Bărbații Creatori, ei nu sunt dorinici de punți?

Mister.

Și m-am dus.  Nu era de colo să ratez ce fac aceste Femei Creatoare, mai ales în acest moment festiv, o retrospectivă a 15 ediții, poate ca mâine lucrările lor vor străluci la Casa Artmark, mai știi, la Licitația Doamnelor Artelor Frumoase, o tradiție începând cu pictorițe ca Eugenia Filotti Atanasiu, Merica Râmniceanu, Mina Byck Wepper, Nutzi Acontz, Rodica Maniu Mützner, Micaela Eleutheriade, Lucia Demetriade Bălăcescu, Margareta Sterian, Magdalena Rădulescu, Ecaterina Cristescu Delighioz și multe altele. 

Dubios în toată prezentarea mi s-a părut faptul că nu era pomenit nici un nume de artistă, de femeie creatoare, în afară de Anca Vlad și de expertul galeriei Senso, Doina Păuleanu, directror al Muzeului de Artă Constanța, ca și de inițiatoarea proiectului, artista Rodica Xenia Constrantin, președinta Asociației acestor Femei Creatoare (fără să se precizeze domeniul, fiindcă poți înțelege creatoare de modă, de bucate culinare, de sex-appeal sau alte preparate materiale sau spirituale).

Dar poate că acolo, la fața locului, am să aflu cine sunt și ce fac Creatoarele.

*

Și, vă mărturisesc, hotărârea de a merge la această expoziție a fost determinată de dorința a revedea Bibloteca Națională, un adevărat monument al arhitecturii, creație a arhitectului Cezar Lăzărescu, cunoscut drept arhitectul lui Ceaușescu. Oricum, tot ceea ce a făcut el este memorabil, edificator pentru viziunea lui Ceaușescu asupra unei Românii monumentale a viitorului. Evident, mi-a făcut mare plăcere să mă reîntâlnesc cu sectorul Cataloage, dotat cu computere marca „Dell”, unde găsești imediat orice titlu. Din păcate, fișierele computerizate nu datează decât din 1993. Eu sunt trecut în acest catalog cu 113 titluri (cărți și câteva articole). Ce s-a petrecut înainte de 1993 nu s-a fișat. A mai rămas doar vechiul fișier din stejar, dar nu mai este adus la zi, pare abandonat. Desigur, este o muncă titanică, să se facă un asemena fișier general. Dar trebuie. E necesar. Iar felul cum este făcut cel de după 1993 este impecabil. România are o Bibloteca Națională tot la fel de frumoasă și încăpătoare ca a Franței. Aici este o parte însemnată din sufletul Romîniei. Păcat că progreamul bibliotecii este doar până la 17, 45. Sunt spații care ar putea rămâne funcționabile și până la orele 22, cum am văzut că se practică în America, unde bibliotecile sunt prevăzut și cu bufete sau restaurante accesibile.

*

Și de la etajul unde am consultat cataloagele, am coborât la parter, la sălile Euphoria și Symposium, unde era organizată expoziția Damelor Creatoare. Dar, surpriză, nu exista nici un catalog, nici măcar o foaie cu evenimentul și cu lista artistelor participante. Nu se poate! Parcă eram în codru! Cum e posibil să se organizeze un evenment de asemenea proprorții și să nu existe o filă măcar cu informații elementare! Nu mai discut de obligația de a exista un dosar de presă, prentru critici și ziariști, dar mai ales un catalog, fiindcă esrte vorba despre o retrospectivă a forțelor feminine ale Romăniei! M-am mulțumit să văd de câteva ori expoziția, să dau roată în jurul lucrărilor și să le rețin în primul rând pe artistele pe care le cunosc, despre care am scris în anii trecuți pagini întregi.

Și chiar de la intrarea în zona expozițională, pe coloanele ei, erau 8 tablouri semnate de Alma Redlinger, marea mea iubire, o revelație ca întotdeauna. Recent, la Artmark s-a licitat un tablou de Maxy, mentorul Almei. Și aici, Alma păstrează liniile avangardei, o modernitate plastică șocantă, dar în marginile realismului, cu teme marine, de data aceasta, remarcându-se personaje pe plajă. Dar există și o natură moartă, excelentă, specialitatea Almei. Dintre cunoștințele mele, m-am mai întâlnit cu un tablou de Gabriela Culic, pe care i-l știam, în sensul că face parte din etapa ei gestualistă. Care sigur nu e picat la tabăra de la Eforie Sud! Oare ce mai pictează azi Gabiela? Am scris mult despre ea, despre expozițiile la care am participat în anii 2000, dar de atunci nu mai știu cum a evoluat. La fel, Angela Tomaselli, prezentă cu două lucrări, două fabule în stilul ei foarte buf, sămânță de commedia dell’arte. În rest, nu am mai recunoascut nici o doamnă creatoare, poate pe Ana Ruxandra Ilfoveanu, prezentă cu trei lucrări foarte persoanle, din seria „Paradis”, în stilul expresionismului german, cu accente spre parabolă și caricatură. Și m-au mai impresionat lucrări de-ale unor artiste din Germania și Olanda în special. Dar și din Turcia și Bulgaria.

Nota dominantă a tablourilor expuse este dată de pictura abstractă. Unde se remarcă penelul unor artiste ca Sorina Tibakov și Daniela Grapa, o portretisă foarte sobră. Un gestualism mult mai interesant, oniric, practică și Elena Drăgulelei. Iar Edith Torony șochează cu un simfonism de linii și culori apropiat de maniera lui Miró, sugerând un conglomerat de resturi, de deșeuri, în cădere liberă pe fundul mării! Nu sunt tablouri realiste, care surprind scoici și valuri, ca într-o tabără de creație marină, ci viziuni abstracte, greu de crezut că ele au fost realizate la malul mării, mai ales lucrările monumentale, de largă desfășurare, gen mozaic, realizate de artiste din Germania, ca Erika Sellmann Busching sau Karin Welke. La fel de originală mi s-a părut și olandeza Ellen Geerts, prezentă cu peisaje foarte colorate, aproape foviste, în contrast cu nota gravă, întunecată, a artistei Mariana Savova din Bulgaria, o favorizată, fiindcă se desfășoară cu o întreagă serie de lucrări foarte unitare stilistic.

Nu pot să dau alte relații despre artiste. Sunt tinere, în vârstă, experimentate sau debutante?! Care este natura acestei tabere de creație? Privește viitorul, este și o poartă spre nou, spre arta tânără? Nu mi-am dat seama. Totuși am reținut aceaste nume din respect pentru artiste și pentru cititorii mei, care nu au nici o vină că organizatorii nu au oferit nici un material informativ. De obicei, nu rămân până la sfârșitul unui vernisaj, dar acum am făcut-o, în speranța că în ultima clipă voi primi măcar lista paticipantelor. Dar n-a fost să fie. Am vorbit și cu doamnele care au prezentat, dar ele mă trimiteau la organizatori, iar organizatorii se uitau uimiți la mine, nu înțelegau ce le cer. Eram singurul care ceream așa ceva, care venisem să văd și să scriu. Fiindcă ceilalți au venit să se ghiftuiască la bufetul care s-a deschis acolo, după ce domana Păulescu și-a terminat lungul speach de peste 30 de minute. În total a fost o oră de vorbăreală, ceva inadmisibil, o adevărată crimă!, un timp care face cât toate vernisajele la care am participat în America, în ultimii 10 ani! Acolo, la orice vernisaj, inclusiv la marile târguri de artă, nimeni nu vorbește. Nu există vernisaj cu prezentare. La târguri se vorbește în săli speciale, unde se organizează conferințe sau simpozioane. Dar în galerie, niciodată. Vizitatorul intră direct în dialog cu opera artistului, iar artistul este prezent, dacă vrei să discuți cu el. În rest, ai informațiile în catalog sau în dosarul de presă. M-am gândit că poate au pliante unele dintre Domanele Creatoare. Le-am abordat pe două dintre ele, care se aruncaseră asupra chifetluțelor de la bufet, și mi-au spus foarte înțepate că nu e treaba lor, nu au pliante, nu au informații, nimic, e treaba organizatorului. Ba e treaba dvs, le-am spus. Nu trebuia să acceptați să se facă acest evenient fără un minim pliant sau o foaie cu titlul expoziție măcar! Se putea renunța la un paltou cu pițe și cornulețe și se scanau 100 de pagini cu datele sumare ale evenimentului, din care nu trebuia să lipsească numele artistelor participante la expoziție! Au dat din umeri, mi-au întors spatele și s-au apucat de înfulecat.

Aceasta este imaginea cu care am rămas de la acest vernisaj, cu niște Dame Creatoare corpolente, care au organizat o chermeză. Iar cei prezenți, asistența, erau la fel de flămănzi. Pentru ce s-a făcut acest vernisaj? Pentru un bufet? Fiindc acolo erau numai oameni corpolenți. Nu prea am văzut oameni slabi sau normali, mulți erau foști politruci sau chiar securiști, dintre cei care au primit sarcină, după ’89, să se ocupe de artă, să-și facă galerii, să acapareze edituri, cum mi-a spuns Vasilescu, un încercat al închisorilor comuniste. Vreo doi cunoșteam și eu. N-au făcut nimic pentru țară, numai au consumat și au ajuns niște monștri, de 130 kg! Cum nu le este rușine să apară așa în lume? Dar ei au grăsimi pe creier, nu se gândesc să-i protejeze pe ceilalți de asemenea priveliști, mai ales dacă eram și la un vernisaj ce s-a vrut de elită!

Circa o sută de oameni se ghiftuiau, după o oră de vorbăreală la un microfon racordat la o stație defectă. Nu funcționa decât numai dacă invitații renunațau la telefoanele mobile. S-a cerut să fie puse pe un fotoliu. Dar tot nu a fost suficient. Deci nu se auzea nimic, dovadă că oamenii se plimbau nervoși prin sală, nu erau atenți la ce spune d-na Păuleanu et co., fiindcă nu se auzea. Doamna plină de sine vorbea pentru a fi bifată și pentru doamnele creatore (8) din spatele ei, la fel de corpolente.

Am avut sentinentul că particip la o cacealma. Acești oameni au făcut un eveninent nu pentru noi, pentru public, ci pentru ei, să se gratuleze reciproc, să se simtă ei ca în Mitomania, nici nu le-a păsat de efectul muncii lor, să aibă vreo rezonață, un rezultat care trebuie să rămână consemnat, să ocupe un loc critic în istoria artei contemporane, nu-i așa?!

*

Am plecat trist de la acest eveniment. Am rămas cu imaginea lui obeză. M-am răzbunat însă, plecând pe jos și ajugând în zona Lipscanilor, plină de parfum de epocă, de restaurante stradale, pregătite de toamnă, ba și de iarnă, cu fotolii prevăzute cu perne moi și pături, o relaxare să te plimbi prin acest muzeu al plăcerilor. Nu am putut să nu intru și în faimosul magazin „H&M”, de o eleganță epatantă, cum nu am văzut nici în America, fiindcă acolo acest lanț de magazine practică cele mai mici prețuri de pe piață, aici însă totul este scump, dar cu produse variate și de mare calitate. Mi-am luat o pereche de mănuși de lână și am avut de ales dintre 20 de sortimente. Toate produsele sunt excepționale.

Și o altă bucurie mare a fost reîntâlnirea neprevăzută, amândoi am intrat în același magazin, cu George Mihăiță, pe care nu-l mai văzusem de vreo 10 ani. Era la fel de vioi, de cuceritor, așa cum îl știu de la debutul său senzațional în filmul lui Pintilie, Reconstituirea, apoi de la rolul din alt film senzațional, Duelul, al lui Sergiu Nicolaescu. Am vorbit de culisele acestui film, apoi de „Palilula” lui Purcărete, căruia i-am făcut recent o cronică și pe care am promis că i-o trimit. Evident, am vorbit și despre Indiggo Twins, despre spectacolul lor Wicked Clone, de pe Broadway. La plecare, George m-a invitat la recenta premieră de la Teatrul de Comedie cu Shylock, o adaptare după Neguțătorul din Veneția de Shakespeare. În rolul lui Shylock, desigur, Horațiu Mălăele, prietenul nedespărțit a lui George, pecetluiți pentru eternitate prin Revizorul. Și mi-a mai pomenit de un spectacol după Moromeții, cu el în Cocoșilă și Marcel Iureș, în Moromete, poate am să-l văd. Da, cu acest final al zilei, mi-am mai revenit. Însă am să revăd expoziția, am să mă întorc la Biblioteca Națională, pentru cataloage și poate că acolo am să dau și peste un catalog al Doamnelor Creatoare, fiindcă sunt convins că ele merită să intre într-un catalog al Doamnelor Frumoase.

Până la urmă, cred că le-am înțeles. Distinsele doamne fac poduri de flori, poduri europene, deocamdată, fiindcă noi nu suntem în stare să facem poduri pentru noi, între noi, de la un român la altul, nici un  poduleț măcar, nici o bârnă de pe un mal pe celălalt. Iar dacă nu suntem în stare să facem poduri pentru noi, mici, cât de mici, nu megalomanice, precum voia unul, Pasarelă, să facă poduri supraetajate peste București, ca la Tokio, cum să fim în stare să facem megapoduri internaționale?! Ei, aici e șpilul, că Doamnele Creatoare vor să ne contrazică!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*