Plin sau gol…

Mereu am auzit pe semenii mei făcând comparații. Până în 1989 se făceau comparații cu situația de dinainte de război. Majoritatea își aminteau cu nostalgie de vremurile acelea, când aveau pământul lor, când umpleau podul, magazia și pătulul de bucate, când nu dădeau cote, când nu li se lua pământul. Un țigan mi-a spus: „Înainte era mai bune, părinte! Aveam libertate! Nu te întreba nici Dumnezeu unde te duci și de unde vii!” A fost singurul om, care a pus mai presus de bunurile materiale libertatea. Românii socoteau pe primul plan averea, hrana, bunăstarea, țiganul libertatea.

După Revoluție, când s-au deschis granițele și a început roitul, comparațiile au continuat, însă de data aceasta pe alte planuri. Au început comparațiile între cele din țară și cele din afară, între România și alte țări, de cele mai multe ori țări supradezvoltate, foste imperii. De fiecare dată comparațiile se sfârșeau cu părerea de rău că ale noastre, inclusiv țara în totalitatea ei, sunt cu mult în urma celor străine: „Ăia sunt cu o sută de ani înaintea noastră, părinte!”. „Nici într-o sută de ani nu-i ajungem noi!” Toate ale străinilor erau puse la superlativ, toate erau de la excepțional în sus; toate ale noastre erau de proastă calitate, toate erau rudimentare, de mântuială, toate mormane de fier vechi. Străinii erau oameni vrednici, chibzuiți, inventivi, cinstiți, drepți, corecți, perfecțiunea întruchipată; românii erau leneși, mincinoși, vicleni, hoți, perverși, pârâcioși, reclamangii, cerșetori, gunoiul societății. Nu era vorba de modestie, de smerenie, asta ar fi făcut cinste românilor; era vorba de un dispreț profund față de tot ce e părintesc, de tot ce-i românesc. Această imagine sumbră, negativă, a  țării și a poporului român era o justificare nemărturisită a fiecăruia de a-și părăsi țara și locurile natale și a pleca vremelnic sau definitiv spre alte zări. Cu cât își denigra propria țară, cu atât spera că i se va cicatriza mai repede rana produsă în suflet de desprinderea de trunchiul matern. Era ca la un divorț: soții se iubesc, trăiesc unul pentru altul, cred că nimeni și nimic nu este mai frumos și mai bun decât soțul/soția sa. Deodată se produce acel declic și iubirea se transformă într-o ură nemăsurată. Gurile care rosteau doar cuvinte frumoase, pline de farmec și eleganță, încep de acum să arunce limbile de foc ale bârfei, ale acuzațiilor grave la adresa celuilalt, ale calomniilor și insultelor. Foștii soți sunt de nerecunoscut. Pe oricare din cei doi l-ai asculta, ai impresia că celălalt înmagazinează în el tot răul și toată răutatea din lume.

Nu știu dacă s-ar putea vorbi de o boală, de un păcat sau de o rătăcire această atitudine. Când ai în vedere o persoană anume e una; când vorbești de o comunitate e altceva. Oricum, această atitudine pesimistă nu e de bun augur. Ea dezarmează, distruge elanul, idealul, valorile materiale și spirituale încetățenite de veacuri. A vedea numai partea goală a paharului nu este semn de sănătate. O doză de optimism dă forță ființei, o smulge din nelucrare, precum benzina urnește mașina din loc. Nu ne este de folos să ne comparăm cu alții mai bogați, mai avansați decât noi. Fiecare s-a dezvoltat într-un anumit context istoric. Starea materială, nivelul de viață și de cultură, nu se creează peste noapte, ci este rodul muncii multor generații. Despre aceasta am mai vorbit în alte articole. Aș propune cititorilor noștri o altă optică de a vedea lucrurile, o altă scară a valorilor.

De ce să ne comparăm cu englezii, cu francezii sau cu alte națiuni mai avansate?! Mereu vom avea un gust amar, un sentiment de insatisfacție, de repulsie față de țara și de poporul nostru. Aș propune un alt mod de comparație: între prezent și trecut. Am fi mult mai  avantajați, iar comparațiile ne-ar da acel tonus de entuziasm, de optimism, ne-ar da garanția că suntem pe un drum bun, că suntem pe o treaptă superioară pe scara dezvoltării istorice. Aș pleca de la situația satului meu, pe care-l cunosc mai bine. Tatăl meu era flăcău, când a venit cu carul cu saci de făină de la moara din Colibași, unde avea rând și de la Malovăț până la Bârda i-au trebuit încă două perechi de boi ca să poată urca. Intra carul în noroi până la osie. Astăzi străbat același drum, asfaltat, cu mașina, iar pe unele porțiuni ating chiar și o sută de kilometri la oră.  E o deosebire! E un salt uriaș! Prin sat, primăvara și toamna, era o adevărată aventură să mergi pe drumul principal. Ca elev, coboram pe Ostrov, treceam ogașul la Pripor și urcam apoi pe Cracul Școlii ca să ajung la școală, evitând astfel drumul și pericolul de a mă afunda în noroi. Astăzi mergem prin sat pe drum asfaltat, de la Balta până la Muncești, iar ulițele laterale sunt pietruite. E o deosebire! E un salt! Patru ani am făcut naveta de la Bârda la Malovăț, ca elev. Erau patru kilometri la dus, patru la întors. Mergem pe jos, vară-iarnă. Alții din sat se duceau la școala din Bobaița, alții la Izvorul Bârzii. Astăzi vine mașina de două ori dimineața, de două ori la prânz, merge până în centru satului ca să ia sau să aducă elevii de la școlile din Malovăț. E o deosebire! E un salt! Până în 90, în satul Bârda era un singur telefon, la ferma de stat. Dacă era o urgență, te rugai de inginer, de contabil, de tehnician, de paznic sau de femeia de serviciu, ca să te lase să dai telefon la pompieri, la salvare, la miliție sau unde era nevoie. Am fost solicitat în miez de iarnă, la ora două noaptea, când crăpau lemnele de frig, să mă duc la Malovăț să dau telefon la salvare, fiindcă năștea o consăteancă. La fermă nu era nimeni, totul era încuiat. Astăzi nu cred că este familie în care să nu existe un telefon mobil. În altele sunt și trei-patru telefoane sau chiar mai multe. E o deosebire! E un salt! Se construiau case și înainte și acum. Erau case de piatră sau de lemne, cu două-trei cămăruțe, cu pământ pe jos, cu vatră, cu horn și zălar pentru atârnat căldarea, cu paturi de lemn așternute cu rogojină, cu garduri de stobori; observați o casă care se construiește azi: fondație de beton armat,  structuri de beton armat, izolații, tâmplărie  termopan, pereți izolați fonic și termic, apă curentă la bucătărie și baie, canalizare, mobilă confortabilă, garduri de fier forjat, de zid, de tablă ondulată sau alte materiale scumpe și rezistente. E o deosebire! E un salt! Zilele trecute auzeam pe cineva că și-a instalat camere de supraveghere, instalație de alarmă. E ceva! Eram copil, când a apărut primul patefon în sat, la Sabin al lui Cotăriță. Ședeau femeile cu cobelca în spinare în drum și ascultau patefonul. A apărut apoi aparatul de radio la George al lui Truț. În 1967 au cumpărat și părinții mei un aparat de radio „Miorița”. În toamna lui 1968 am avut prilejul, la seminar, să văd și eu un televizor. Astăzi sunt televizoare și calculatoare racordate la internet în aproape toate casele. De când deschid ochii, copii se uită la ,,desene animate”. E o deosebire! E un salt! În 1979 mi-am luat o mașină de ocazie. Nu știu dacă a fost chiar prima în sat, dar, oricum, printre primele mașini particulare. Astăzi, dacă ar fi atâtea vaci sau atâtea oi câte mașini sunt, ar scădea prețul laptelui în Severin!

Drumul de la Bârda la Severin îl făceau, majoritatea sătenilor, pe jos. Cei șaisprezece kilometri îi străbăteau în trei ore. Bunică-mea se uita după stele și știa când trebuie să plece, ca să fie în revărsatul zorilor în piață. Știa  să se orienteze după Carul Mare, Carul Mic, Cloșca cu pui, Toiegele, Luceafărul de dimineață, după cântatul cocoșilor etc. Ziua era mai simplu: umbra îi era ceas. Numai Stanciu lui Țușu avea ceas în tot satul. Nu se duceau goi la oraș, ci cu cobelca sau cu ranița în spate. În cobelcă aveau câte 2-3 cotărițe pline cu fructe, cu brânză, sticle cu lapte, zarzavaturi, flori, orice ar fi putut aduce bani în casă. Și eu am însoțit-o pe mama, pe jos, copil fiind, până la Severin. Numai că eu mergeam ,,gol”, pe când dânsa era cu cobelca cu struguri. Bunică-mea încărca struguri sau  cireșe de la via din Bremăna, o lua matca la vale până la Balotești, de acolo pe Izvorul Bârzii, Rascolești, Halânga până la Severin. Astăzi mă duc cu mașina la Severin. Îmi trebuie un sfert de oră să fac acest drum. Nu mai văd pe nimeni mergând pe jos, nu văd pe nimeni cu cobelca. E o deosebire! E un salt!

Exemplele și comparațiile de mai sus privesc situația concretă a unui sat, a unei comunități de câteva sute de persoane, dar ea poate fi extinsă la situația întregii țări. Decât să mă jelesc că eu n-am avion particular, că n-am lac și iaht, că n-am mașină cu caroserie blindată, că n-am hotel de șapte stele, că n-am miliarde în cont, că n-am rachetă interplanetară și altele asemenea, nu mai bine să mă bucur de ce am? Să mă bucur că am mult mai multe decât părinții, moșii și strămoșii mei; să mă bucur că duc o viață mai ușoară și mai îmbelșugată decât ei, că pot citi sau scrie o carte, că pot vedea un film, că pot ști tot ce se petrece în lume, că sunt mult mai în siguranță decât ei, că trăiesc o vreme de pace, că sunt sănătos. Fiecare poate găsi suficiente motive de bucurie, de încredere în viață, în viitor. Nu pierdeți ocazia să vă bucurați, chiar și de cele mai mici prilejuri pe care vi le oferă viața și societatea. Fiți mai optimiști, pentru că astfel îndepărtați de la dvs. multe boli ale sufletului și ale trupului. Nu plângeți după ce nu aveți; bucurați-vă de ce aveți. Nu jinduiți după ce are vecinul, sau prietenul, sau cunoscutul, fie că este român, fie italian, francez, german, spaniol sau de altă etnie. Bucurați-vă că existați, că sunteți români, că avem o țară frumoasă și bogată cum puține sunt pe pământ, că avem o istorie și o cultură  de excepție.

Bucurați-vă că aveți o pâine pe masă, în timp ce atâția în lume mor de foame! Mulțumiți lui Dumnezeu că ați ajuns la această vârstă; sunt atâția tineri, victime ale unor accidente sau boli, care ar da lumea toată să mai  trăiască un an, o zi, o oră măcar! Bucurați-vă și mulțumiți lui Dumnezeu că faceți umbră pământului, dacă nu puteți face mai mult! Câți alții sunt țintuiți la pat de boli grele și ar da oricât să mai facă măcar umbră  pământului! Mulțumiți lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate câte v-a dat. Și nu sunt puține!

Un răspuns la Plin sau gol…

  1. Radu spune:

    Da domnule autor aveți dreptate. Numai că de cel puțin 20 de ani încoace românii au fost intoxicați cu idei precum „trebuie să mă îmbrac cu haine de firmă” că altfel se uită stâmb la mine colegii, prietenii, cunoscuții etc, „trebuie să am mașină de nu știu care” că altfel e rușine față de tot natul…(am un prieten care având Dacia Logan își transportă copiii la școală în drumul său spre locul de muncă. Copiii lui l-au rugat să NU-I DUCĂ până aproape de accesul în școală, deoarece cunosc atitudinea celorlalți elevi, colegii lor, față de autovehiculele mai ieftine – Dacia Logan – adică râd de ei și fac „mișto” că nu posedă o mașină „de soi”.)
    Cultivarea, întreținerea dezvoltarea acestui fel de atitudine printre români nu este chiar nouă. Însă după 1990 a atins cote incredibile, încât astazi cea mai mare parte a tinerilor lucrează, muncesc doar pentru o viață în care lucrurile scumpe (nu neapărat de calitate) să existe din abundență.
    Soluția (poate) ar fi cumpătarea predată în cadrul unei materii din școală. Șansele însă sunt minime ca să nu spun zero.
    Cei care conduc în mod real țara noastră nu au niciun interes în chestiunea de față, sau mai bine spus interesul este să-i facă pe toți oamenii (tineri în special)
    să muncească pe brânci pentru toate aceste „minunății materiale”. Tot aceștia le sugerează tinerilor, și nu numai, împrumutul la bănci ca metodă de a obține rapid tot ce-și doresc, iar în cele din urmă avem oameni care nu mai au timp să gândească (fizic epuizați), total dezinteresați de problemele de fond ale țării și tot așa, perfect manipulabili, șantajabili și buni de scos în stradă pentru un interes sau altul.
    Întrebare: Unde erau „REZIST – enții” după ce s-a aflat că în România au fost primiți legal cca. 4000 de imigranți ? Că doar pentru a noastră țară au ieșit în stradă să dea jos un guvern și conducere stabilite în mod democratic !
    Răspuns: Nu au primit ordin sau ordinul a fost „să nu vă prindem la miting împotriva imigranților”…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*