Cavalerul trac și fortificaţiile dacice de la Polovragi (jud. Gorj)

Fortificaţiile cetății dacice de la Polovragi se află pe muntele Padeş, la o altitudine de circa 1000 m, pe malul stâng al râului Olteţ. Atât din punct de vedere strategic cât şi tactic, poziţia era foarte bună (între Bistrița Vâlcii și Tismana), având o excelentă vizibilitate spre sud, asupra bazinului mijlociu al Olteţului şi supraveghea drumul de plai care lega platforma Oltului cu Valea mijlocie a Mureşului trecând prin zona aşezărilor dacice din munţii Orăştiei. Documentele istorice atestă faptul că  pe vremea dacilor cetăţile din zonele muntoase erau adevărate fortificaţii, apărate cu ziduri din piatră. Ele erau construite în zone inaccesibile, ca nişte cuiburi de vulturi, aninate de piscurile stâncoase. Astfel, una din cele mai interesante fortificaţii a fost cea de la Polovragi (Polovraci, sau „Polul Vraciului”). Fortificaţia de la Polovragi era compusă dintr-o cetate „dava” plasată pe un mamelon, la 30 m deasupra Poienei Padeşului şi o „cetate de refugiu” – un platou de 6000 mp numit „Crucea lui Ursachi” (Crucea Ursului), folosit în acele vremuri drept loc de refugiu. Locuitorii acestei cetăţii dacice erau organizati într-o aşezare civilă, situată la ieşirea Olteţului din chei în timp ce conducătorii, garda lor şi reprezentanţii aristocraţiei militare şi sacerdotale locuiau în cetăţuie.

Istoricii consideră că fortificația de la Polovragi a fost  construită cu aproximație în jurul anilor 150 î.Hr (acum peste 2000 de ani). La început, Muntele Padeş („P, cel ce vine ades” (unde P = Gravida Cerului, Mama Fiului), ca și în cazul „Y-adeș”, semn al schimbării de drum, al Craci – unului (doi „craci”), al T – Izmanei (T=Tatăl, Zeul; Izmana cu doi „craci”)) a fost doar o stâncă golaşă de calcar pe care dacii au transformat-o într-o adevărată acropolă. Printr-o muncă grea și asiduă ei au reușit să amenajeze aici opt terase, distribuite astfel: şapte pe versantul nordic al muntelui şi una pe cel sudic. Alunecările de teren au fost prevenite prin adăugarea la fiecare terasă a unei zidării, lucrate din piatră de calcar nefasonată, dispusă în unghi de 45 de grade. Cu rol de apărare exista și un val din piatră spartă alternând cu lut, peste care se înălţa o palisadă de lemn. Pe platou s-au ridicat mai multe construcții, inclusiv un turn de observaţie. Din cauza faptului că cetatea de la Polovragi a suferit un incendiu în prima jumătate a secolului I î.Hr., dacii au ridicat alte construcţii, construind în jurul mamelonului un zid gros de 2 m şi, împrejurul terasei pe care au existat locuinţe, un alt zid puternic de piatră din blocuri de calcar, roci cristaline dure aduse de la mari distanţe şi blocuri de gresie prelucrată.  Se crede că cetatea de la Polovragi ar putea fi chiar cetatea antică Arcina, pe care Ptolemeu o considera drept „unul din cele mai strălucite oraşe din Dacia”. Potrivit legendelor locale, se presupune că ar fi existat un tunel care lega cetatea dacică de peștera aflată în apropierea mănăstirii, iar Zamolxis intra și iesea pe aici în locuința sa secretă din inima muntelui. Se mai spune că pe aici dispăreau dacii din cetatea asediată și apăreau altundeva, acesta fiind unul dintre secretele tacticilor folosite de aceștia în lupte. Pornind de la întretăierea drumului forestier cu pârâul, traseul ce duce la cetate durează cam 30 de minute, printre fagi și carpeni, până la „Cornet” (o denumire dată de localnici, de la „corn”?). Se urmează marcajul, pictat direct pe peticele calcaroase, apoi după încă 20 de minute se ajunge la „Sub cruce”. De asemenea, se spune că un capitan de plai pe nume Ursache a ridicat în anul 1808 o  cruce de piatră care marchează  amplasamentul complexului dacic.

Legendele vorbesc despre faptul că străbătând aproape 40 de km prin galeriile Peșterii Polovragi dacii puteau ajunge până la Sarmisegetusa. Platoul oferă o panoramă minunată atât asupra cheilor cât și asupra așezărilor din vale. În zonă se mai pot vizita două obiective turistice importante Peștera Polovragi și Mănăstirea Polovragi. Accesul la peștera se face de la Mănăstirea Polovragi, pe un drum forestier de aproximativ 1 km. De asemenea, iubitorii drumețiilor montane au câteva variante de trasee către Munții Căpățânii și Munții Parâng sau Cheile Oltețului.

Atacul direct asupra cetății dacice Polovragi era foarte dificil, deoarece de la drumul de plai singura cale de acces era o poiană lungă de circa 300 m şi lată de 60 m, al cărui cap vestic se ridică cu 30 m într-un mamelon cu pante abrupte, apărat dinspre vest şi nord de cheile Olteţului şi de râpe pe care se află fortificaţia „Cetăţuia”. La sud de acest mamelon separat de el printr-o şa îngustă şi puternic denivelată se află un platou de circa 6.000 m2, de asemenea bine apărat natural în special pe laturile de vest, sud şi parţial est platoul numit de localnici „La crucea lui Ursache” şi care a servit ca cetate de refugiu pentru populaţia aşezării ce se afla la poalele muntelui. Rolul principal în cadrul complexului de fortificaţii de la Polovragi l-a avut „Cetăţuia” unde stratigrafic au putut fi surprinse două faze constructive principale. În prima fază, mamelonul cu cota 1000 a fost amenajat pentru locuire şi apărare, atât platoul din vârful înălţimii, cât şi prin crearea pe versantul nordic a patru terase artificiale succesive. Pe platoul superior a fost construită o fortificaţie patrulateră cu laturile de sud şi de nord de 18 şi 19 m, iar cele de est şi vest de 8 şi 9 m. Fortificaţia constă într-un val de piatră locală de calcar, spartă şi din lut galben dispuse în straturi alternative. Pentru a împiedica alunecarea valului la piciorul pantei era amenajat un parament din blocuri de dimensiuni mai mari, care se sprijinea pe denivelările naturale ale stâncii, fie în şanţuri în formă de unghi practicate în rocă. În ce-a dea doua fază constructivă, survenită ca urmare a unui atac ce a dus la incendierea cetăţii, în valul de apărare din vârful mamelonului, s-a implantat un zid, iar un alt zid, s-a ridicat pe terasa de nord, care este de fapt singura ce se întinde pe tot arcul cuprins între râpa dinspre est şi cheile Olteţului spre vest. Alte ziduri, groase de aproximativ 2 m erau construite din blocuri de calcar, unele cu urme de fasonare, blocuri din rocă cristalină sau din gresie fasonată.

Cetatea de refugiu de pe platoul „Crucea lui Ursache” era apărată pe laturile de nord şi est de două valuri, diferite ca structură şi mărime, separarea lor făcându-se de la poarta de acces ce se afla în colţul nord – estic al cetăţii, pe latura de est. Panta foarte abruptă, aproape impracticabilă astăzi, de pe latura estică nu a necesitat crearea unei fortificaţii artificiale puternice, de acea, de-a lungul acestei margini a platoului s-a ridicat doar un mic val, lat de 5 m  şi înalt de 1 m. Latura de nord, singura care putea fi atacată, beneficia de un sistem de apărare mult mai puternic şi folosea un procedeu constructiv încă nesemnalat la alte fortificaţii dacice, care consta din calcinarea pe locul de construcţie a pietrei de calcar şi udarea ei ulterioară pentru a se transforma în var. Astfel, de-a lungul marginei platoului, pe o lăţime de 2 m s-a creat o platformă solidă, orizontală, groasă de aproximativ 50 cm printr-un fel de mortar constând din var şi din miezurile pietrelor de calcar, insuficient calcinate, peste care se ridică un zid de pietre de calcar legate cu lut. Tot acest sistem era înglobat într-un val de piatră şi pământ, lăţimea totală a acestui sistem de apărare fiind de 10 m, iar înălţimea actuală de circa 2 m. Locuinţele descoperite în ansamblul fortificat de la Polovragi sunt de suprafaţă. Ele fac parte din categoria celor cu podea din lut bătătorit şi cu pereţii din lemn cu relativ puţină lipitură de lut, cât şi colibe fără podină din lut, cu pereţii din lemn şi nuiele. Materialul arheologic cel mai numeros care a fost descoperit îl constituie ceramica atât ce-a lucrată cu mâna, cât şi ceramica lucrată la roată. Întâlnim tipuri de vase sub formă de borcan, ornamentate cu brâuri alveolate sau sub formă de şnur, căţuile (ceşti) lucrate cu mâna, fusaiole, castroane de diferite tipuri şi mărimi etc. Obiectele metalice descoperite constau în piroane, cuţitaşe, vârfuri de săgeţi şi lance, pinteni, catarame, fibule ş.a. Între descoperirile arheologice ce au avut loc la Polovragi o menţiune deosebită merită descoperirea de pe terasa VII din partea de nord a „Cetăţuii”, care constă într-o plăcuţă dreptunghiulară din bronz având dimensiunile de 101 x 66 mm şi este lucrată în basorelief pe ambele feţe. Pe avers, central, este redat un cavaler văzut din profil, înaintând spre stânga („De-a stânga Tatălui” – schimbarea de sens a timpului: timpul zeilor), personajul este bărbos şi poartă pantaloni strâmţi, o cămaşă pe umeri care-i flutură ca o mantie, iar pe cap are o bonetă răsfrântă în faţă (simbol al Cavalerului Danubian, Zamolxian, Trac; Marele Zeu Războinic). Calul, care îl însoţeşte pe acesta este redat proporţional mai mic decât natural în comparaţie cu călăreţul (Zeul este „Cel Mare”) și are un picior ridicat, simbolizând posibila deplasare (cele patru picioare ale calului țin fixate colțurile pământului; dacă acesta ridică picioarele, pământul se va face sul). La stânga şi la dreapta călăreţului, privind spre el şi salutându-l parcă cu mâna dreaptă ridicată sunt două personaje identice, redate din profil, cu fizionomia şi îmbrăcămintea corespunzătoare lumii clasice greco-romane. Cei doi acoliți, împreună cu Zeul, formează o triadă (trinitate). Ca și simbolistică este imaginea Fiului ce va veni (aducând sabia), împreună cu cei doi „tâlhari” ce îl încadrează. Pe reversul piesei este redat în centru un cantaros (vas grecesc „cărăbuș”; apa botezului), încadrat de două păsări probabil doi cocoşi (ce cântă venirea timpului anunțat). Totul este încadrat într-un chenar de semiove (jumătăți de ou; semn al Noii Creații ce va veni). Interpretarea unitară a plăcuţei, ca o piesă votivă, cu caracter religios, este dificilă, deoarece istorici consideră că aceasta nu reprezintă nici o divinitate. Reversul îşi găseşte anumite analogii cu reprezentarea reliefurilor cu cavalerul trac („T cel rac”, care va da timpul înapoi, care ne va da înapoi ca și civilizație) sau cavalerii danubieni („Is – tri – eni”, pentru că personajele sunt trei, formând o trinitate). Cu toate acestea, o explicaţie magico-religioasă ar fi posibilă ca o reflectare a contactului unei căpetenii dacice cu lumea sudică. Fortificaţiile dacice de la Polovragi se datează în secolul I î.Hr., în acest sens pledând toate descoperirile arheologice: ceramică, fibule, monede şi tehnica de construcţie. Săpăturile arheologice de la Polovragi, au mai dat la iveală descoperirea a trei monede republicane romane, din deceniul al IX-lea, al sec. I î.Hr. şi a două monede greceşti: una de tip Dyrhachium şi alta de tip Apollonia din sec. II-I î.Hr. Acestora li se adaugă şi monedele descoperite întâmplător pe „Cetăţuie” şi în aşezarea civilă, trei tetradrahme de argint de la Filip al II-lea sau imitaţii după acestea. Tehnica de construcţia a fortificaţiilor şi unele indicaţii cronologice: blocurile de gresie fasonată trebuie puse în legătură cu apariţia în lumea dacică a cetăţilor lucrate după model elenistic, eveniment ce s-a produs după anul 50 î.Hr., odată cu extinderea stăpânirii lui Burebista asupra oraşelor pontice. Momentul distrugerii fortificaţiilor de la Polovragi poate fi plasat la sfârşitul sec.I î.Hr., sau la începutul celui următor şi se datorează unor frământări interne în lumea dacică petrecute după moartea lui Burebista. Putem concluziona cu referire asupra fortificaţiilor de la Polovragi, că acestea făceau parte organic din sistemul defensiv dacic ce îşi avea centrul în munţii Orăştiei, dar care cuprindea numeroase cetăţi în jurul Carpaţilor, toate cu vădite funcţii de apărare, într-un moment când expansiunea romană se apropia de hotarele Daciei. Cetatea Polovragi, cu întregul său sistem de fortificaţii, rămâne sistemul dacic de apărare ca una din cele mai importante din zona Carpaţilor Meridionali şi în acelaşi timp ce-a mai importantă în rândul cetăţilor dacice descoperite în Gorj.

Tot aici există „Oborul Jidovilor”. Locul se afla pe versantul muntelui „Piatra Polovragilor”, deasupra peşterii Polovragi. Legenda spune că în această zonă, la Cheile Oltețului, ar fi trăit jidovii, oameni preistorici uriași, care stăteau cu un picior pe un munte și cu celălalt pe un altul și se spălau cu apa din Olteț. Tradiția mai menționează „Târgul de la Polovragi”. Încă din secolul al XVII-lea, la izvoarele Oltețului, pe Vârful lui Nedei, se ținea „nedeia”, o sărbătoare tradițională, prilej de cinstire a muntelui, animalelor și vieții. Aici se adunau în fiecare an, pe 20 iulie, ciobanii de la Săliște, Mărginimea Sibiului, Jina, Șugag, precum şi cei de la Polovragi, Novaci și Vaideeni. La această nedeie se făcea și un mic târg, unde negustorii aduceau clopote, șei de piele, cuie de șindrilă, hamuri, desagi, frânghii, încălțăminte. De atunci se organizează an de an, aproape fără întrerupere, târgul din comuna Polovragi. Desigur, forma de organizare s-a schimbat de-a lungul timpului, multe din obiceiurile de altadată s-au pierdut. Nu se mai întâlnesc acei olari care aduceau vasele din lut – străchini, ulcioare, oale mari cu două mănuși (două toarte) pentru fiertul mâncării la focul din vatră – împachetate în fân și așezate în carul tras de boi, tiribombe rotite de cal, tarafuri vestite în zonă la a căror muzică se încingeau hore și învârtite ungurenești, vânzători de limonadă. Ca un fapt lăudabil, pe lângă partea comercială, în ultimii ani s-a încetățenit organizarea unei serbări populare care constă dintr-o paradă a portului popular din zonă și a unui spectacol folcloric, ambele fiind o reușită de fiecare dată.

Plăcuța votivă de bronz descoperită în cetatea dacică de la Polovragi (sec.I î.Hr.), cu cea mai veche reprezentare a motivului Cavalerului Trac descoperită pe teritoriul României, se află în prezent expusă în cadrul expoziției „Istorie Străveche” (Pavilionul A, subsol), din cadrul Muzeului Militar Național din București. Această expoziție a fost reorganizată după o concepție nouă în anul 2005 și conține o serie de repere arheologice care ilustrată dezvoltarea să răspândirea epocilor pietrei, bronzului și fierului pe teritoriul României, dar și integrarea tipologică a acestora în ariile culturale europene.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*