„La marginea lumii” – un volum unic în întocmire, întindere, profunzime şi frumuseţe

Un poet „liber pînă la capăt”, vorba lui Păunescu, ale cărui sentimente de dragoste sînt aduse în legătură cu varii valori şi realităţi spirituale, Emil Proşcan, un romantic incurabil, adîncit şi încărunţit în metaforă, împreună cu mai tînăra Ecaterina Bargan, sînt surprinşi „La marginea lumii”, în flagrant delict de sensibilitate, cu o colecţie din cele mai valoroase poeme de dragoste. Nişte bijuterii în filigran, confecţionate din materialul de preţ al inspiraţiei, atent şlefuit, pînă la ceea ce psihologii ar numi „persecuţia adoraţiei”. Din Mizil şi din Basarabia se aude vibrînd graţios şi răscolitor lira celor doi sensibili poeţi. Strune stilistic întinse merg de la o imagistică sonoră pînă la inflexiuni ale unei unde filozofale. În fantasia versificărilor abile, în pregnanţa imaginilor făurite, în structura de adîncime a unui univers imaginar, temperamentul celor doi poeţi presară valenţe romanţioase, semne, cu adevărat, emoţionante, punînd în serviciul lor, fibre specifice unui patos echilibrat, unei sensibilităţii, parcă, nemaiîntînite. Poemele din volumul „La marginea lumii” – Editura TipoMoldova, 2014, constituie partea cea mai temeinică a operei celor doi autori, de pe clina simţirii, inspiraţiei şi expresiei, prin puterea lor de a crea atmosferă, de a comunica sugestii şi causerii poetice, de o eleganţă şi frumuseţe accentuată.

Despre ce este vorba în volum? Despre ceea ce, de regulă, vedem prea puţin, dar, mai ales, simţim, auzim, ceea ce numai poeţii pot cu adevărat simţi, şi anume: simfonii lăuntrice de o sensibilitate răscolitoare, clapele unui pian, atinse de firave şi parfumate degete: „cât de mult mi-am dorit…să cânt la pian,/ să calc pe clapele albe, pe clapele negre, ca pe nisipul desculţ,/ exact ca amintirile pe care le-avem împreună/ escaladând sinuos vârtejul coborârilor zbor,/ ultima dată coborârea a fost simplă,/ din viteza luminii pe care-o aveam în tălpi,/ braţele tale m-au prins şi totul a devenit lumină…/”.

Cum să nu guşti tu, cititorule, sublimul, această muzică a dragostei grăitoare, care ne locuieşte sau ne-a locuit pe fiecare din noi? Prezenţa acestui uriaş volum în literatura prezentului ne face mai îngăduitori cu poeţii visători, ne limpezeşte totodată, distanţa dintre noi şi frumuseţile neatinse sau uitate ale lumii. Din dorinţa invincibilă a celor doi autori de a da o formă poetică, o stare lirică, sentimentelor şi speranţelor, chiar şi celor care zac în zona închipuirilor omeneşti, din nevoia de a impregna tuturor lucrurilor, din orizontul lor imaginar sau din cel înconjurător, virtuţi poetice, s-a născut acest volum stăruitor în bine şi în frumos. Un vers el, un vers ea sau ca şi cum o umbră ar genera o altă umbră, sub impactul unei subiectivităţi onirice, întruparea poemelor s-ar datora şi naufragiilor pe itinerarii caracteristice literaturii timpului nostru. Sonografia mesajului reuşeşte să extragă expresia lirică din orice flux de sensibilitate şi acea rafinare a notaţiei fulgurante, dar atent şi discret elaborată: „ne îndemnă mamele la dorul ancestralul neplâns,/pământul ne uneşte,/ în el se lungesc rădăcinile umbrelor de paşi ca nişte râuri pe o hartă înmărmurită a tăcerii./ o să te aştept în fiecare seară să mă întrebi dacă sunt fericit,/ să văd ce se mai întâmplă în mine/”.

O anumită seninătate, dar şi opţiunea pentru neîngrădirea sentimentelor, urmăresc transmiterea anumitor emoţii, poemele celor doi nefiind bibelouri plăcute vederii, asemănătoare stampelor japoneze, ci un nucleu de trăiri amplificate de inspiraţie şi imaginaţie: „pot trece eu, prin fum, prin noapte, fără să le simt apăsarea/ ignorant altruist improvizând deşart libertatea,/ libertatea mea cea pe care am păzit-o atâta,…/”. Neastîmpărul pe care îl trăiesc autorii are paşi de balet care se apropie, uneori, doritori, alteori se îmbrăţişează şi se alungă prin ochii cititorului, într-un imens cerc rotitor, într-un fel de dans al notelor, îndepărtînd gîndul oricărei regii… Miezul acestei rotiri se reduce la un lirism integrat în domeniul emoţiunii – a emoţiunii de dragoste, ca forţă uriaşă, ce poate incendia sau cuceri întreg universul, prin expansiune, sau îl poate reduce la un punct tenace şi vizibil, ce nu poate nicicînd să se topească: „măcar din când in când suntem unul într-altul/ precum anotimpurile care se alungă/ pentru ca spectacolul să fie total/ locuim în case rotunde/ pentru ca serile şi nopţile să aibă centrul în visele noastre/”.

Emil Proşcan şi Ecaterina Bargan, purtători de cuvînt ai dragostei virtuale, ai unor jocuri interioare, dar poetice în fragilitatea lor spectaculoasă, au dat glas autentic frămîntărilor şi expresiei spontane, capabile să cimenteze o legătură trainică între poeme şi stările modelatoare ale inspiraţiei, convinşi fiind că numai creaţia autentică este, cu precădere, autobiografie, este mărturisire intimă: „e timpul iubito, aşteptarea a albit înaintea noastră,/ e timpul să dau muzica mai încet, / să ne auzim, să ne eliberăm rătăcirea/”.

Volumul „La marginea lumii” este, cu adevărat, unic în întocmire, întindere, profunzime şi frumuseţe. În literatura de pînă acum, nimeni n-a mai scris un volum-fluviu, de la distanţă, pe Messenger. Registrul liric al celor aproape 800 de pagini atrage cititorul într-un fel de voiaj apocaliptic – un gen de apocalipsă dulce, unde versul curge în voie, ţinîndu-şi, parcă, respiraţia, pe o tastatură la Mizil şi pe una din Basarabia. Un vers unul, un vers celălalt, timp de un an şi ceva, autorii îşi dădeau întîlnire, zilnic, pe „mess”, astfel că firul epic s-a înnodat într-o continuitate de metafore şi înţelesuri, de la primul pînă la ultimul punct, într-un volum remarcabil, cum remarcabile sînt şi proeminenţele discursului liric şi deschiderea personalizată spre vizionarism, spre fantasmare: „Să nu te-apleci, să nu te-ntorci cu spatele, stânca din tine este demult în nisipul clepsidrei pe care l-am cules împreună în nopţile zile când azvârleam pe rând câte o piatră pe deasupra valurilor/ improvizând nemurirea/”. Provocări lirice susţinute, aproape maladiv, de o ştiinţă a construcţiei simbolic-imaginare, poemele de „La marginea lumii” surprind şi conving prin obiectivarea sentimentului de dragoste: „Îmi amintesc când te-am sărutat prima dată, aveai o eşarfă la gât/ şi cearcăne-adânci sub ochii senini, de nesomn, luciditate în ele/ zăream şi luciditatea aceasta n-am reuşit să o străbat până la capăt/ şi poate că acolo în capătul nestrăbătut al lucidităţi tale se află/ sclipirea de care eu am nevoie să nu mă mai depărtez de tine, de mine/”.

Autorii mizează pe impactul comunicării intempestive, dar şi pe un fel de fotografiere lirică a semnificaţiilor şi semnificanţilor, pentru că nu poate fi vorba despre o reală poveste de dragoste între autori, ci despre o confesiune poematică cronică, acută, într-o lărgire a cadrului imaginativ: „…sunt momente când mă rătăcesc/ şi drumul spre tine se sparge în bucăţi tăioase ce-mi însângerează/ tălpile şi mâinile cu care vreau să te mângâi, şi înaintea-mi fulgii/ se îndesesc într-o ceaţă care se ridică asemenea unui munte vânjos/ ce mă îndeamnă la luptă…, dar nimic nu mă opreşte,…/nici muşuroaiele de gânduri peste care calc,/ nici zgomotul armatelor de paşi din jur, nici chiar urmele tale/ îngropate adânc în nisipul clepsidrei ce nu lasă urme, dar prin/care mă scurg, să mă ajung, să te ajung înainte de răsăritul nedespărţirii…/”. Versurile par proiectate cu aplicaţie de arhitect, cititorul este pătruns de cuvînt, de foc mistuitor, de şoaptele de „la marginea lumii” şi, mai presus, de dinamismul unor spirite neliniştite, parcă, veşnic, în trăirea detaliului, incitate, în egală măsură, de ispită: „şi-mi vine să fug,/ şi-mi vine să mă strâng tare de tine, cât trenurile-mprejur ar fi să vuiască/ de graba de-ajunge acolo unde mereu/ cineva le aşteaptă într-o gară,/ să-i iau din mâini destinului un zar, desperecheat, să-l las să mă caute acolo/ unde eu îmi doresc, unde nu e loc pentru teamă când vrei să spui că iubeşti/”.

Pentru acestea toate, pentru altele nespuse aici, afirm, fără sfială: cei doi autori par a fi învăţat, pe de rost, crezul artistic şi menirea creaţiei. Cu adevărat, vă spun, poemele ţîşnesc din pagini ca picurii de ploaie din nori, se scutură ca o livadă de cireşi înfloriţi în bătaia unui vînticel, se topesc unele în altele precum oamenii de zăpadă, se agaţă de cîte un curcubeu, de cîte un soare dătător de speranţă; curg în carte precum vinul vechi şi bun din robinetele veşnic deschise ale suflului lor poetic: „…fericirea despre care se tace, o aştept precum amintirile aşteaptă/ să se învechească, pentru că, aidoma unui vin vechi/ păstrat în sfinţenia pământului, să o scoată la zi mare/ când dorul îşi pune hainele de duminică, gust licoarea/ şi în beţia albastră îţi desenez zâmbetul pe cerul unei zile frumoase,/ întorcând invers un curcubeu. În el ne-am putea legăna amândoi,/ ştiind sigur că cineva, sus, ţine strâns acest scrânciob cu ambele braţe./ Împreună cu noi s-ar clătina nişte pomi plini de nostalgia/ unei melodii care nu a mai fost auzită, dar care le vine din sevă direct,/ aşa cum din dragoste se naşte sentimentul care emană vibraţii/ continue în mersul tuturor lucrurilor”.

Aşadar, evadează preţ o carte, poate şi mai mult, dincolo de realitate – în poezie – şi intră în veşmintele ei, cei doi autori scînteietori, învăţînd să cînte pe tastaturi transparente, ca pe o claviatură, note ştiute şi neştiute, fantezii din arii visate. Un microcosmos se auto-rotunjeşte şi se consumă în lăuntrul lor, poemele valorificînd simultan, ca pe o sevă comună, căutările, dorinţele şi sensul semnelor imaginare. Versurile se scriu parcă unul pe celălalt, zvîcnesc şi cresc unul din altul, urmînd un curs cristalin, cu rezonanţele şi ecouri atent supravegheate. Visarea, vraja, iubirea, ca o apă neîncepută, toate se consumă în condiţiile stării de aruncare în braţele poeziei, pe care autorii o iau în serios, pentru că transferă în propria lor existenţă seva proaspătă a dragostei: „îmi hrănesc/ dorinţa de tine, o fac să respire şi-mi place s-o aud/ şuierând /ca un zefir iubitor de înserări pe coame de dealuri, ca/ o lumânare/ aprinsă e aşteptarea, o lumânare ce arde în coloana/ infinită a cerului,/ din vreme în vreme ochii mi se umplu cu lacrimi, dar/ nu-i mai ascund,/ din vreme în vreme te caut şi mă pornesc înspre tine,/ dar nu te ajung/ cu claritatea înţelegerii şi a căldurii din sângele ce ne-ar putea îmbujora obrajii,/ eşti prea peste tot şi nicăieri, serile îşi îngrămădesc/ pustiul în golurile pe care le tot luminez pentru tine/, pentru tine/ sunt şi mă tot îngrijorez pentru existenţa ta…/”. Este firesc să bănuim că atitudinea celor doi autori e de natură eruptivă şi vizează dezlănţuirea unei energii pure, care creează nu numai o poezie sonoră, ci şi optică şi tactilă, ce ţinteşte spre ingeniozitatea unor jocuri psihologice de imagini, însă cu o solemnitate lipsită de insinuare.

Cei doi se fac vinovaţi de a fi poeţi ai visărilor dulci, care tulbură intim dar discret cuvintele prin care ei trec, ca o aură vie ce ajunge pînă la cititor, lucrînd spre ispita lui, aşa cum un pictor de biserici dă viaţă şi respiraţie sfinţilor: „Am să te întreb într-o zi/ câtă durere muşcă în tine dragostea mea şi dacă ai puterea să ierţi”/ această încrâncenare de a-mi trăi în sânge lava vulcanică unui trecut/ ce există de unul singur. Ştiu, ţi-ai păstrat mereu echilibrul şi neştiută/ ţi-a fost arsura perpetuă a trecerii dincolo de imposibil./ O să te întreb asta atunci când ne vom elibera de tăcere/ şi epuizaţi de îmbrăţişări ne vom lipi spatele de pământ să-l simţim/ şi să privim cerul spre dimineaţă./ O să te întreb cât de mult te doare dragostea mea,/ Apoi am să te rog să nu-mi răspunzi./ Să nu îmi răspunzi/”.

De o frumuseţe aparte mi se pare tendinţa de captare în poem a celor mai subtile trăiri, în încercarea de a le defini. Parcă la semnalul unei voci mai presus de voinţă, metafora fuzionează cu ritmurile lor lăuntrice, versul susură implacabil, susţinut de un fior mistic, aidoma unui izvor de munte: „atunci când te apropii, am nevoie de acea mângâiere plăpândă, sublimă/, a adierii respirului tău, ca să-mi desfac carapacea din piept/ şi să te primesc cu gesturi la fel de fireşti cum sunt cele cu care/ deschid geamul, îngrijesc de o plantă sau mă-ntind/ după ultimele castane-ale toamnei şi nu aş mai vrea/ ca respiraţia mea să mă piardă/”.

Compuse parcă pentru a privi dincolo de semnificant, prin propria filosofie asupra sensurilor ascunse ale existenţei, şi asupra artei poetice, ca atare, poemele oferă mai multe stadii de trăiri, în care gradul de sensibilitate se mută în frumuseţi locuibile, aidoma unei omizi, care se transformă în fluturi de azur. Poemele se oferă pur şi simplu cititorului, ca o contemplare a universului îndrăgostit al autorilor şi par că dau suflare pînă şi pietrelor. În ceea ce priveşte exploatarea sentimentului de dragoste, autorii amintesc de Frank Herbert şi de starea de refuz a justificărilor. În concluzie, o apocalipsă dulce, aşa ar putea fi descrisă cartea celor doi, o carte care poate stăpîni, în timp, multiplele sensuri şi mesaje, pe care poemele le generează sau le va dobîndi pe măsură ce va întîlni noi cititori: „Când ai să vii la fel de nesupusă în seara asta di-naintea nopţii,/ vreau să te întreb câte ceva despre copaci şi asemănarea cu noi,…/”. Aşadar, un volum deasupra căruia dăinuie iubirea – un scut – mereu iubirea, care face ca, sub tastatura celor doi, cireşii să-nflorească şi melancolia să renască. Volum candid, erotic, de forţă şi oniric, relevînd viziunea incredibilă a unor iubitori ai cuvîntului, ai iubirilor trecătoare. Lirica de evaziune (evadare din real şi dobîndirea, prin fantezie, a unor repere şi înţelesuri noi) dezvoltă rostirea visătoare faţă de tot ceea ce este limitat, închis, obişnuit. Evadarea în iubire fiind proiectare în infinit, reculegere, meditaţie, revelaţie a tainelor naturii, vieţii şi morţii, în acelaşi timp, imortalizarea fiinţei iubite şi o ieşire din existenţa limitată.

Un răspuns la „La marginea lumii” – un volum unic în întocmire, întindere, profunzime şi frumuseţe

  1. IO...gereules spune:

    Doamna Diana daca multi zidari,constructori,lucratori in ale simturilor umane,ar intelege,si ar transmite enoriasilor culturii si naivilor pierduti in manipulari ridicole,ceace simt si dezvalue altii din interiorul fiintei lor,prin prisma caleidoscopului ce cu delicatete il tineti in mana,literatura si cultura romaneasca s-ar imbogatii fara limite.Romania este plina de poeti.Marele necaz il reprezinta furtunile care se abat mai mereu peste plaiurile Romaniei si astupa,temporar sau definitiv canalele de comunicare intre oameni,intre romani.Menirea mingaietorilor de arta,a dezvelirii,in public,a frumusetilor ascunse in scrierile trestiilor prea ginditoare dintree oamni,adica a criticului de arta,este un act de intregire a sufletelor celor pierduti,rataciti printre valurile acestei vieti care ne inalta si ne spulbera,iar Dumneavoastra o faceti cu o daruire exemplara,va mulumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*