Sindromul ceh la scriitorii români

 – Domnule profesor ION COJA, ce amintiri aveți din vara lui 1968. Unde erați la 21 august când Ceaușescu a ținut celebrul său discurs?

– Eram la Constanța, acasă, discursul l-am ascultat la radio, cred că nu aveam televizor. Eram cu maică-mea și mă miram de atitudinea ei. Exulta pur și simplu! Eu eram mai rezervat. Perspectiva războiului cu rușii invadatori era foarte plauzibilă, iar ideea de a fi trimis pe front în calea unui glonț rătăcit nu putea fi ignorată! Maică-mea însă nici vorbă să se gândescă că avea doi feciori și un ginere numai buni de chemat la arme „pentru neam și pentru lege”! Am avut atunci o revelație, pe care trecerea timpului a confirmat-o: dacă a existat o vitejie românească, ea s-a datorat și femeilor, mame și soții, capabile să-și încurajeze bărbații din casă să plece cu inima ușoară la război! Când, după încheierea transmisiunii, am discutat despre ce urmează să se întâmple, maică-mea, deodată practică, a zis că trebuie să ne grăbim să-l botezăm pe Dinu, nepotul nostru de numai patru luni, că dacă vin rușii s-ar putea să avem probleme!… În paranteză fie spus, maică-mea ținea la Ceaușescu. Când ne auzea pe noi înjurându-l, intervenea: „Mă, ăsta nu-i om rău la suflet!” Urma apoi corul nostru de proteste! Ce știa bătrâna pe ce lume trăiește?!…

– Care era atmosfera în Constanța?

– Ne-am dus seara la Mamaia cu toată mahalaua, erau pline restaurantele de oameni care discutau cu însuflețire evenimentele. La Mamaia, ca de obicei, o mulțime de turiști veniți din Cehoslovacia. Îi căutam să le strângem mâna, să le dăm de băut, să schimbăm câteva vorbe, să le arătăm că nu sunt singuri. Cei mai mulți dintre ei au ținut să participe la defilarea de 23 August, au făcut o coloană spontană și s-au deplasat la Constanța, spre mirarea organizatorilor. Scene emoționante pe bulevardul Tomis, din păcate n-am fost de față. A fost prima oară când am regretat că n-am mers și eu la defilare… N-am făcut-o niciodată, nici măcar ca spectator, pe trotuar! În viața mea n-am participat la niciun miting comunist! Doar la cel din 22 decembrie 1989… În toată țara au fost zile de exultare și elan patriotic, anti-sovietic. N-a durat mult, au intervenit discret autoritățile să punem surdină!… Din acel elan s-a pornit, după părerea mea, și mitingul studențesc spontan din ajunul Crăciunului. Studenții, care pe atunci nu aveau vacanță de Crăciun și erau toți în București, au plecat cu colindul de la un cămin la altul, apoi văzând cât sunt de mulți, au plecat spre Universitate pe bulevardul 6 Martie… Printre colinde au început să se strige și lozinci patriotice, politice… Iarăși nu am fost de față! Ca-n fiecare an, de Crăciun și de Paște eram nelipsit de acasă, la Constanța!… S-au cam speriat autoritățile și curând au schimbat legea: au dat vacanță studenților de Crăciun, au introdus armata după terminarea liceului la băieți, la fete au introdus armata în ultimii trei ani de studiu, o zi pe săptămână. Am comentat cu Ion Coteanu sensul acestor schimbări. Aveam aceeași interpretare: grija de a nu le oferi studenților ocazia de a se întruni în număr mare, fără controlul autorităților… Grija de a nu conștientiza că sunt o forță! Această măsură a avut însă un efect colateral foarte neplăcut: de la părinții grijulii care veneau să-și vadă băieții militari a început coruperea ofițerilor. Eu făcusem armata la terminarea facultății, în 1965, eram om matur! Nimeni nu se gândea să ofere vreo „atenție” ofițerilor care ne comandau. Dar după numai patru ani, după 1969, părinții care veneau să-și vadă odraselele catană au început să caute un dram de bunăvoință din partea ofițerilor și au găsit cum să introducă în unitate cadouri, cafea, Kenturi, coniacuri… La fel cum în învățămîntul superior corupția au inaugurat-o studenții străini cu dolarii lor, care aveau acces la magazinele pe valută!… Safteaua au făcut-o profesorii de la Medicină…

– Revenim la anul 1968. Ce lucru memorabil ați mai aminti?

– Meciul de fotbal dintre Dinamo București și Banik Ostrava, care a fost pentru mine o tristă revelație… S-a jucat în septembrie cred, în cadrul a ce era pe atunci Liga Campionilor de azi. Primul meci a fost la Ostrava. Mă așteptam să asist la vreo manifestare cât de firavă de simpatie din partea cehilor față de echipa românească! În definitiv noi ne-am riscat pielea ca să le arătăm solidaritatea noastră în fața opresorului comun!… Și ce să vezi: când au intrat românii pe teren s-a pornit un cor de huiduieli care nu s-a oprit tot meciul. Cum atingeau românii mingea, numai huiduieli. Și nota bene: se juca primul meci, nu puteai să invoci vreun comportament ne-sportiv al românilor din meciul precedent!… A fost ceva dezgustător, nici azi nu sunt sigur că am înțeles cauza acestui comportament de o ingratitudine penibilă.

– Și care ar fi fost totuși cauza? Revelația de care ați avut parte?

– Domnule, mi-am dat seama că cehilor nu le-a plăcut gestul lui Ceaușescu, al românilor! Lor le-ar fi convenit să spună și să creadă și ei că nu era posibilă nicio rezistență în fața atacului sovietic. Nimeni din lagărul socialist nu-și putea imagina o rezistență sau o opoziție militară față de ruși! Or, atitudinea lui Ceaușescu și adeziunea totală a românilor, le demonstra cehilor că n-au avut „sânge în instalație”, cum se spune în ultima vreme despre comportamentul laș, ne-bărbătesc! Atitudinea românilor developa slugărnicie și lașitate din partea celorlalte partide și guverne comuniste din Europa Răsăriteană. Demonstra că dacă ții la demnitate și la valorile perene ale umanității, nu ești sortit pieirii! Înfrângerii!… Era oarecum de așteptat să trezim antipatie în tot lagărul comunist! „Sindromul ceh” l-aș numi! Îl întâlnești des în viață! Eu, la nivel personal, de nenumărate ori! L-au arătat și polonezii de curând, când au uitat să ne invite La Varșovia, când s-a comemorat începutul lui WW2. Război în care România a fost singurul vecin loial al Poloniei! Loial și de bine făcător! Deh, recunoștința este o povară grea pentru obrazele…

…De fapt, încerc să-i înțeleg: toată planeta urmărea cu sufletul la gură meciul dintre David ot Scornicești și Goliath de la Kremlin… Comparația dintre România și celelalte țări comuniste, atât de obediente față de Moscova, se făcea inevitabil. Cu același rezultat! Trebuie să fi fost greu de suportat rușinea lașității! Destul de repede însă agenții KGB din România au lansat zvonul ticălos că Ceaușescu a fost în înțelegere cu Brejnev și mulți proști s-au grăbit să creadă, s-au lăsat păcăliți, nu le convenea momentul de excelență mondială al cizmarului… Al unui român! A fost ceva extraordinar, un veritabil „moment astral” din istoria noastră. La data aceea nu ne-am dat seama prea bine! Mă refer la mine și la prietenii mei. Am continuat să-l înjurăm pe Ceaușescu. Să-l înjurăm și de ta-su, nu numai de mamă!… Deh, mintea de pe urmă…

– A urmat momentul planetar numit Jan Pallak. Cum a fost?

– De vreo câțiva ani presa anunța mereu câte un act de sinucidere al unor tineri preoți budiști din Vietnamul de Sud, care își dădeau foc în semn de protest față de ocuparea țării lor de către americani. Erau filmați, îi vedeam la buletinul de știri! Teribil de impresionant. Când în iarna lui 1969, în februarie parcă, Jan Palak și-a dat foc în piața centrală a Pragăi ca semn de protest fațîdeinvazia sovietică, eu am fost de-a dreptul șocat: cum a putut face asta un european, un student la filosofie?! M-am întrebat cum a fost posibil să se petreacă în Europa acest gest atât de străin de spiritul nostru rațional și creștin. Din această mirare s-a născut un text literar, o piesă de teatru anti-sovietică. Abia după ce am scris-o mi-am pus întrebarea ce să fac cu piesa! Nu exista nicio șansă ca piesa să fie jucată în România! Așa că m-am gândit s-o scot din țară. A contat mult și faptul că în aprilie 1969 trupa studențească de teatru PODUL participase cu mare succes la un festival de teatru la Nancy, unde românii fuseseră revelația festivalului, cu un spectacol după piesa mea ADIO, JULETA, ADIO, inspirată de ridicarea zidului de la Berlin!… O piesă cu tentă anti-comunistă, dar și anti-rasistă, anti-discriminatorie… De data aceasta, piesa REQUIEM PENTRU JAN PALAK era pe față anti-sovietică! Nu mai era alegorică! Am reușit s-o scot din țară și să ajungă la Europa liberă, la însăși Monica Lovinescu. Cel puțin suspectă ți de neînțeles lipsa de reacție a „marei doamne” a exilului românesc. Dar și mai surprinzătoare pentru mine a fost lipsa de reacție a cehilor față de piesa, scrisă de un străin, nu de un ceh, despre eroul lor național. Din nou „sindromul ceh”? După 1990 am dus textul la ambasadă, la atașatul cultural, am dat-o și unui lector de limba cehă venit la București pentru doi ani, i-am trimis-o lui Havel, la o doamnă din Praga care face traduceri din literatura română! La directorul ICR din Praga, un fost student! Nimic! Nimic! Nici cea mai mică tresărire de interes!… Îi deranja că piesa dedicată cehului Jan Pallak era scrisă de un străin, nu de un ceh? Îi deranja că acel străin era un român?!

– De ce oare?

– N-am nicio explicație!… Am auzit însă de la un coleg din Vatra Românească, suspectat de mine că a colaborat cu serviciile, deci bine informat, zicându-mi că Jan Palak se pare că nu a murit, că ar fi fost o înscenare arderea sa de viu, așa cum înscenare a securității cehe a fost și moartea tînărului care în toamna lui 1989 a declanșat „revoluția de catifea” a cehilor! Să tot faci revoluții de catifea, manageriate de securitate!… Nu-mi vine să fac „săpături” pe acest subiect! Deja am trăit dezamăgirea să aflu că disidența lui Havel este cam incertă, îndoielnică!… Oricum, din toate astea eu m-am ales cu o anti-patie contre coeur față de cehi!… Până la proba contrarie! Până când mă vor invita la Praga la premiera piesei Requiem pentru Jan!…

– Am auzit și eu de meciul pe care dumneavoastră l-ați avut cu Securitatea înainte de 1990 pentru vina de a fi scos din țară un text anti-sovietic, anti-comunist!

– Am avut parte de o anchetă, cu care ocazie am cunoscut în carne și oase un securist de toată isprava: colonelul Wagner! Am rămas cu impresia că gestul meu era agreat / acceptat neoficial sau măcar în particular de domnul colonel! Nu l-ar fi deranjat dacă piesa s-ar fi jucat în Occident! Am rămas cu această impresie! Dar mă înșelam probabil. Nici din partea confraților scriitori români nu am de ce să mă plâng!… Mai ales nu mă plâng de cei care fac analize savante ale „rezistenței prin cultură” din acei ani. Nimeni nu pomenește că unul dintre ei a scris și a trimis în Occidentul liber o lucrare literară amplă, închegată, pe un subiect anti-comunist! Și nu pomenesc nici de dezintersul Occidentului! Deh, cum zicea un prieten: nu eram pe lista disidenților, a viitorilor „disidenți”! Cu ghilimele, te rog! N-aș greși prea mult dacă aș zice că acești colegi au comportament de cehi!… Ilustrează perfect sindromul ceh! Care se manifestă la toate popoarele! Fiecare popor are „cehii” săi! I-am întâlnit la foarte mulți colegi, universitari sau scriitori!

– De ce tac toți criticii și istoricii literari, de ce se feresc să vă pomenească numele și faptele?

– Nu pomenesc acești bravi colegi, în frunte cu cei care fac carieră scriind despre „trădarea intelectualilor”, deoarece îi deranjează ce am făcut eu, dar și alții! „Cojismele” mele sunt dovada că regimul nu a fost, cel puțin după 1964, atât de opresiv cât susțin mai toți! Le convine să dea vina pe regim. Se cenzurau singuri, de frică sau din oporunism, și dau acum vina pe cenzură, pe regim! Câți au scris „pentru sertar” înainte de 1990? Destul de mulți! Un I.D.Sârbu, un Corneliu Dida, generalul Eremia… Dar nu-i pomenește nimeni dintre istoricii literari, dintre criticii care se dau îndrituiți să dea ora exactă în viața literară… Dar să discutăm altă dată acest subiect. Să revenim la august 1968! Atunci s-au decis să intre în PCR foarte mulți români de calitate, oameni care se regăseau în discursul lui Ceaușescu! La noi în facultate am intrat un grup numeros, încurajați de profesorul Romul Munteanu, care ne-a luat pe fiecare în parte și ne-a explicat că „sistemul nu poate fi îmbunătățit decât din interior!” Același îndemn l-am auzit și de la Petre Țuțea când i-am cerut sfatul: să intru sau nu în PCR?! „Intră!”, mi-a zis!

– Ați regretat vreodată?

– Nu-mi aduc aminte. Nu cred! În schimb am multe amintiri plăcute, reconfortante, de la adunările de partid, când am avut ocazia să spun multe din nemulțumirile mele și ale colegilor! Iar multe s-au îndreptat în Universitate datorită acestor intervenții, la care, am aflat de curând de la dl Iulian Costache, studenții mă aplaudau cu mâinile ascunse sub bancă, să nu fie văzuți de cei din prezidiu… Niciodată nu am regretat că am spus „ce nu trebuia spus”! Multe nopți n-am dormit de grija adunării PCR de a doua zi: să spun sau să nu spun ce mă apăsa pe suflet? Am regretat numai atunci când tăceam și nu spuneam tot ce aveam de spus!… Nu e laudă de sine în ce vă spun! Aș fi tăcut mai departe, tac de 27 de ani, dar nu mai pot suporta să văd câte minciuni se spun azi despre anii aceia. Se minte mai mult ca înainte de 1990! Am să vă povestesc data viitoare despre Petre Ghelmez, înainte și după 22 decembrie 1989, ora 13. Un caz cu totul exemplar.

– În țară nu s-a jucat Requiemul pentru Jan Pallak?

– Să lăsăm pentru altă dată, să facem o discuție numai despre acest subiect. Publicul nu trebuie obosit, să nu plece din sală! De acord?

– De(h)… Dar totuși o ultimă întrebare, obligatorie: Ați vorbit numai de cehi! Dar atunci erau și slovacii în ecuație! De ce-i acuzați numai pe cehi?

– Nu-i acuz de nimic pe cehi. Îi fac doar atenți că au de plătit o datorie! Am răbdare, aștept! Nu-i amestec pe cehi cu slovacii, logodna lor, decisă la un conclav ocazional, nu putea să dureze: nepotrivire de caracter! Eu le dau dreptate slovacilor care se consideră urmași ai dacilor liberi slavizați… Se vede clară diferența față de cehi și alte popoare slave!

A consemnat Tommy Stoicuț

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*



„Parfumele nebunelor dorinți”

Click aici pentru film




de Matei Mihai








  • PARTENERI

/script-homepage.js">'; //} ?>