Fenomenul Petrache Lupu de la Maglavit

În vara anului 1935, la Maglavit (jud. Dolj) -, un sat din apropiere de Dunăre, situat în Câmpia Desnățui -, unui cioban pe nume Petrache Lupu, i s-a arătat Dumnezeu. Gângav din naştere şi analfabet, după ce a primit porunca divină să aducă lumea înrăită şi nărăvită pe drumul cel bun, ciobanul a început să vorbească şi să facă minuni. Aşa s-a născut unul din cele mai faimoase fenomene religioase din România, care a adunat mulţimi de sute de mii de oameni, veniţi din toate judeţele ţării, deopotrivă intelectuali, preoţi, politicieni şi ţărani. În România, „fenomenul Maglavit” este unul ciclic. Locul lui l-au luat astăzi marile pelerinaje de la Nicula, de la Iaşi şi Prislop, care atrag milioane de credincioşi. Să fie oare religiozitatea românilor aceea care atrage asemenea fenomene spirituale? Să fie vorba despre nevoia de comunicare directă cu Dumnezeu? Să fie presentimentul unor timpuri istorice grele ce au fost şi vor mai veni? Oricum toate acestea sunt întrebări retorice.

A repovesti istoria Maglavitului şi a fenomenului Petrache Lupu, de dragul pitorescului ei, ca pe o întâmplare miraculoasă, inexplicabilă, aşa cum a rămas şi în caietele părintelui Nicolae Bobin, cel care a notat cu fidelitate acele „spovedanii” ale consăteanului său, precum şi mărturii ale unor oameni care l-au cunoscut îndeaproape pe „Sfântul”, poreclă (supranume) cu care ciobanul căruia i s-a arătat Dumnezeu a trecut în lumea de dincolo, este un act de amintire, de a mai pune un semn în calea uitării neiertătoare. În acea vară a anului 1935, vestea că Dumnezeu s-a coborât pe pământ, arătându-i-se unui cioban de la Maglavit, s-a întins, în timp de câteva zile, în aproape tot Bărăganul, din sat în sat şi din cătun în cătun, până a ajuns mai departe, în Moldova şi Transilvania, ba chiar până în Maramureş. Oamenii ce au aflat au început să coboare de peste tot, din munţi şi dealuri, către câmpie, pe malul Dunării, acolo unde a avut loc vedenia, să îl asculte pe Petrache Lupu şi vorbele ce îi erau transmise acestui de către Dumnezeu. Venind pe jos, prin colbul Bărăganului, sau în căruţe ce coborau din inima munţilor, oamenii se întovărăşeau pe drum şi afluiau cu toţii, cu sutele, cu miile, în acel sat necunoscut, numit Maglavit (denumire venită posibil de la „mâglă”, ca măgură, grămadă, movilă, tumul). Unii veneau din credinţă, alţii ca să se vindece de vreo infirmitate trupească sau sufletească, iar alţii să asculte cuvintele lui Dumnezeu, rostite prin gura acelui cioban. Cu toţii veneau, se rugau şi sărutau pământul pe unde Dumnezeu „zburase” alături de Petrache Lupu. În doar câteva săptămâni, islazul unde Petrache îşi păştea oile a devenit neîncăpător pentru mulţimile venite să îl asculte. Sute de mii de oameni aşteptau ca Petrache să le vorbească. De la Calafat, de la Craiova şi de la Bucureşti, alaiuri de preoţi cu cruci şi icoane, au pornit în procesiune să vadă dacă este într-adevăr o minune dumnezeiască, sau o şarlatanie ieftină. Când ajungeau la Maglavit, se minunau şi se cruceau văzând şirurile de oameni întinse pe kilometri întregi înaintea intrării în Maglavit şi multimea ce asculta încremenită vorbele unui cioban analfabet, până mai ieri surdo-mut. Acesta nu ştia să scrie, nu ştiuse niciodată să citească, iar când era nevoie se iscălea punând degetul. Acum, sub influenţa „vedeniei” sfinte, vorbea ore întregi mulţimii, fără să mănânce nimic şi chiar fără să bea apă. Urcat pe un mic amvon improvizat, acest bărbat mic de stat, îmbrăcat cu iţari şi încălţat cu opinci, vorbea mulţimii ore întregi despre Dumnezeu, deodată luminat şi ţinut în tot ceea ce făcea parcă de o putere nevăzută. Când mai marii bisericii l-au luat la întrebări, el le-a spus mereu şi mereu aceeaşi poveste: cum se întâlnise el cu Dumnezeu, iar acesta îi poruncise să îndrepte lumea. La scurta vreme, în Maglavit au început să se petreacă diferite minuni. Oameni ce aveau suferinţe sufleteşti sau trupeşti îşi aflau aici vindecarea, iar vestea lor dusă mai departe aducea noi puhoaie de lume în lunca Dunării. Oamenii ce veneau făceau şi importante donaţii, iar banii se strângeau în grămezi. Toţi banii erau puşi în saci şi sacii încărcaţi în căruţe ce porneau încolonate, în pasul domol al cailor, spre Craiova, unde erau depuşi la bancă. Cu acei bani s-a început construirea unei biserici, exact pe locul unde i s-a aratat Dumnezeu lui Petrache Lupu. S-a început construcţia de case pentru pelerini, de băi publice şi toate celelalte trebuincioase mulţimilor ce veneau fără oprire. Vestea celor întâmplate la Maglavit a ajuns până la rege şi acesta a dorit să îl vadă pe cioban. Regele Carol al II-lea a trimis o limuzină să îl aducă la palatul său de la Peleş. Iată că Petrache Lupu putea să transmită şi celui mai mare om din ţară mesajul lui Dumnezeu, aşa cum acesta îl sfătuise. Petrache a stat mai multe zile la palatul regal. Carol i-a şi botezat cel de-al doilea copil, dându-i numele de Mihai, şi i-a dat cadou o icoană de preţ şi o candelă. Acest fapt nu l-a schimbat cu nimic pe „Omul Sfânt”, şi acesta, cu aceiaşi iţari şi încălţat cu aceleaşi opinci ţărăneşti, plin de bunăvoinţă şi modestie, a continuat să le predice oamenilor pe mai departe, săptămână de săptămână. Apoi Romania a intrat în război şi bărbaţii au fost luaţi în armată. Lumea a început să se teama, crezând că acesta este sfârşitul propovăduit de Petrache Lupu. Acum soseau focul, durerea şi sărăcia, provocate de Dumnezeu. Generalul Antonescu l-a chemat atunci pe cioban şi l-a luat cu el în avion. Au zburat pe deasupra frontului, şi Petrache a spus o rugăciune pentru soldaţii români. Generalul i-a arătat pe pământ un fir argintiu, şerpuitor: era Donul. Unde râul făcea un cot, acolo era linia întâi a frontului. Petrache a privit şi după ce a spus rugăciunea, şi-a întors ochii către general: „Războiul se pierde. Vin şi trec ruşii”. Atât i-a spus generalului. La aterizare, acesta a dat ordin să nu cumva să ajungă aşa vorbă la soldaţi, să îi demoralizeze. Petrache Lupu s-a întors acasă. A pornit apoi din Maglavit în pelerinaj prin toată ţara, ca să ajungă cuvântul lui Dumnezeu şi la cei ce nu reuşiseră să vină în lunca Dunării.

S-a spus că românii n-au cunoscut mari profeţi. Şi poate că este adevărat. Însă, au existat câţiva semnificativi, iar unul dintre aceştia a fost ciobanul Petrache Lupu. Un om naiv, curat sufleteşte, care a generat un fenomen religios fără precedent în România. Apoi, acest ultim profet a fost izolat, o lungă perioadă, de securitatea comunistă. Odiseea lui Petrache Lupu este cunoscută, precum şi tot ce s-a petrecut la Maglavit după ce el s-ar fi întâlnit cu cel pe care îl numea așa de familiar, Moşu’. Ce se ştie mai puţin este modul în care autorităţile comuniste au încercat să-l strivească pe prooroc şi să înăbuşe fenomenul religios generat de el. După război, noua ordine politică impusă de la Moscova a cuprins rapid şi România, iar ateismul era unul dintre cuvintele de ordine ale puterii abia instalate. Pe neaşteptate, Petrache Lupu din Maglavit le-a spus sătenilor că o să le transmită un mesaj – vorba cea mare lăsată de Dumnezeu. Vestea s-a răspândit cu repeziciune, iar înspre Maglavit au început să curgă din nou puhoaie de oameni. Fireşte, autorităţile comuniste au intrat în alertă şi, la scut timp după ce Petreche a făcut anunţul, doi ofiţeri au descins în casa ciobanului dintr-un GAZ (marca de mașină a timpului) al Securităţii. I-au pus cătuşele fără prea multe vorbe şi l-au băgat în maşină. Se zice că Petrache îi aştepta îmbrăcat, de câteva ore. Însă, motorul GAZ-ului n-a mai vrut să pornească după ce l-au ridicat pe cel care suţinea că l-a văzut pe Moşu’, aşa că şoferul a ridicat capota şi a încercat să depaneze defecţiunea acolo în drum, dar nimic. Maşina parcă era pironită. Atunci, Petrache le-a cerut securiştilor să-i scoată cătuşele şi s-a rugat în genunchi în faţa maşinii care-l ducea în temniţă. Conform sătenilor din Maglavit, martori ai evenimentului, după ce ar fi făcut o cruce mare, Petrache a zis precum Iisus Cristos după ce a fost răstignit: „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac”. („Tată iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac” – Luca). Ca prin minune, motorul GAZ-ului securităţii a pornit şi ciobanul dus a fost, fără să fi apucat să spună vorba cea mare de la Dumnezeu pe care o aşteptau oamenii. După trei luni, Petrache Lupu a apărut în gara de la Calafat. Slab, cu ochii în fundul capului. Mai mult mort decât viu. Un nepot l-a adus acasă. O lungă perioadă omul a zăcut la pat. Se ridica doar să se roage la o icoană şi abia mânca câte ceva. Cu greu, în timp, s-a întremat. N-a spus niciodată prin ce chinuri a trecut. A lăsat doar să se înţeleagă faptul că a fost încarcerat la Jilavă. Nimic mai mult. Apoi, Petrache şi-a revenit, dar n-a mai primit ziua străini în casă, iar celor care veneau la el în speranţa că se vor vindeca, indiferent din ce loc, le spunea că nu-i nici medic, nici vraci, nici sfânt. Niciodată nu vom şti ce s-a petrecut cu adevărat la Jilava în acea perioadă. Oare ce l-a făcut pe Petrache să amuţească din nou, precum era înainte de întâlnirea cu Moşu’ la salcia de lângă Maglavit? Ţinând cont de atrocităţile petrecute atunci în puşcăriile comuniste, e greu de crezut că omul n-a fost schingiuit şi ameninţat. Nepotul său povestea însă că, uneori, Petrache mai intra cu oamenii într-o cameră a casei, unde avea icoana sa. Acolo se rugau împreună. Pe unii chiar îi ungea cu o alifie ţinută sub candelă. Atât. Pentru că niciodată n-a mai pomenit despre „vorba cea mare lăsată de Dumnezeu”. În anii ’89, după căderea lui Ceauşescu, sătenii din Maglavit s-au strâns ciorchine la poarta lui Petrache Lupu. Avea bătrânul 82 de ani. Era aproape orb. Nu părea prea interesat de momentele istorice prin care trecea ţara. Le-a spus însă să se roage, că o să vină răul peste România, fiindcă l-au omorât pe conducător în ziua de Crăciun. În 1994, Petrache Lupu s-a stins din viaţă şi probabil că s-a întâlnit din nou cu Moşu’.

Fenomenul despre care a vorbit toată lumea atunci s-a petrecut în locul numit „La buturugi”, într-o pădurice din preajma Dunării şi a fost exploatată intens de presa interbelică, dar şi de autorităţile locale, politicieni şi reprezentanţii Bisericii. În prezent, în apropiere de locul cunoscut ca fiind cel al apariţiei divine a fost ridicată o mănăstire, în a cărei construcţie s-a implicat şi afaceristul George Becali, recunoscut mecena. Petrache Lupu îşi are locul de veci chiar în curtea mănăstirii din Maglavit, însă nu îl depăşeşte în prezent, ca faimă, pe Arsenie Boca. În anii 1930, zona era un imens loc de pelerinaj, iar faima „minunilor” sale era neîntrecută. Petrace Lupu ar fi stat de vorbă cu Dumnezeu când avea 28 de ani. Era peltic şi suferea de o formă de debilitate. „În ziua de 31 mai 1935, era într-o vineri, trecând Petrache Lupu în dreptul a trei buturugi din pădure, i-a ieşit în cale un moş cu barbă albă şi lungă până la brâu, cu mustăţi foarte lungi şi împreunate cu barba. În loc de îmbrăcăminte avea peste tot numai păr alb ca mătasea, care îi acoperea corpul până la degetele picioarelor, ca un fel de sarică ciobănească. Sta în aer, la vreo souă palme de pământ. De la el venea un miros aşa de frumos cum nu se întâlneşte la nicio floare pe câmp sau în grădină, ceva care aduce cu mirosul de smirnă”, scria medicul Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Române, în cartea „Lourdes şi Maglavit”, publicată la tipografia ziarului Universul în 1936. Petrache i-a povestit preotului din sat că personajul misterios care i-a apărut cu înfăţişarea diafană l-a avertizat că „va fi foc” (apocalipsa prin foc ceresc) dacă oamenii nu se îndreaptă în credinţă. Petrache ar fi început să vindece şi oameni. Mărturii ale unora dintre miile de oameni care ajungeau zilnic la Maglavit pentru a-l vedea pe ciobanul Petrache Lupu, a cărui faimă era exploatată la maximum de reprezentanţii Bisericii, de presă şi autorităţi, îl prezentau ca pe un om capabil să facă minuni. Bolnavii se vindecau după câteva zile petrecute în preajma sa, informa presa vremii. „Radu Manolescu din Ianca, judeţul Brăila, de 54 de ani, a venit cu mâna şi piciorul drept paralizate. După o şedere de şapte zile la buturugi a plecat vindecat. Costică Trandafir din Coşereni, judeţul Ialomiţa, mut şi surd de 17 ani, dormind o noapte la buturuga mare a început să vorbească perfect. Domnişoara Elena Constantinescu din Constanţa, bolnavă de epilepsie de şapte ani, stând două săptămâni la buturugi s-a făcut sănătoasă”, scria Gheorghe Marinescu. Prima profeţie relatată de tânărul cioban ar fi fost auzită la „întâlnirea” cu Dumnezeu. „Va fi foc” dacă oamenii nu se vor îndrepta spre credinţă. Altele au fost trecute de preoţi în contul său. „Nu-ţi fie frică. Să te duci să spui la lume, la părintele, că dacă oamenii nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele şi dacă nu vin la biserică, atunci, foc, atunci le rup muncile”, a fost una dintre ele, atribuită lui Petrache Lupu. „El este numit prea sfântul, rugăciunile le face el, lumea se închină şi îl roagă pe el să intervină la Moşul”, afirma autorul volumului „Maglavit şi Lourdes”. Tânărul nu accepta bani pentru serviciile sale, însă de colectarea donaţiilor se ocupau unii preoţi. În perioada 1935 – 1938, circa două milioane de pelerini au ajuns la Maglavit, potrivit statisticilor vremii. După începerea războiului şi mai ales cu instaurarea comunismului, mitul lui Petrache Lupu s-a stins treptat. În Maglavit, o stradă îi poartă numele, iar în faţa primăriei i-a fost ridicată o statuie din bronz, spre neuitare. Biserica nu a mai mediatizat fenomenul. L-a lăsat să se stingă încet, deși focul anunțat de Petrache Lupu arde planeta din an în an mai puternic, iar oamenii nu se întorc către cele spiritual…

Poveştile despre Petrache Lupu şi locul în care acestuia i s-a arătat Dumnezeu sunt nesfârşite. Poate cel mai simplu pentru a înțelege fenomenul este să mergi acolo și să vezi locul din pădure, numit „la buturugi”, unde „Moşul” s-a arătat, sau la salcia de care el s-a sprijinit şi de-atunci picură apă tămăduitoare din ea, sau la crucea din luncă, de lângă cei patru duzi, de unde Petrache, un cioban orfan şi analfabet, a ştiut să spună cuvântul lui Dumnezeu. Ajuns în acel loc tainic, nu ai cum să nu simţi puterea, apăsarea acelui loc întins de la marginea pădurii de salcâm. Dacă stai nemişcat în aerul plin de lumină, auzi Dunărea, auzi murmurate rugăciunile de altădată, împletite în bătaia simțitoare a zefirilor. Şi parcă se aude un glas ce merge înaintea tuturor, uşor de recunoscut: este glasul lui Petrache Lupu, „Sfântul”, sau „Omul lui Dumnezeu”, cel ce a anunţat focul care ne va arde planeta dacă nu ne întoarcem fața spre spiritualitate și credință.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*