Pensionarul

În ultimul timp se gândea destul de des la cele şase decenii de viaţă pe care le avea în spate, cu bune şi rele, dar mai ales cu cele bune, fiindcă fusese fericit, avusese nenumărate satisfacţii profesionale, dar şi personale. De a doua zi începea o nouă viaţă, la fel ca în ultima zi de liceu, când nu ştia dacă va intra la facultate sau nu, ori ca în ultima zi de studenţie, când termina pentru totdeauna capitolul de studiu şi începea un altul, lung şi anevoios, de punere în practică a cunoştinţelor.

– Sper că nu te vei îngropa în bârfe politice sau în jocuri de şah pe tarabele slinoase din piaţă, amice!, îi spuneau colegii mai în glumă, mai în serios.

– În nici un caz, ofticoşilor! Voi o să rămâneţi şi o să cădeţi laţi pe aici de oboseală, iar eu o să mă trezesc la orice oră, precum boierii, zâmbea el.

Dan ieşi apoi în curtea spitalului, să respire aer curat. Nu-i venea să creadă. Era ultima zi de serviciu şi tocmai îşi luase la revedere de la colegii cu care lucrase mai bine de treizeci de ani. De mâine avea să aibă un nou statut, cel de pensionar, o prospătură autentică şi încă energică, dornică să răstoarne noua lume în care abia intra.

Trecu prin dreptul unei vitrine şi se privi curios: ochelarii aceia cu lentile groase îi dădeau aerul unui intelectual de prim rang, cu ifose de mare vedetă în domeniul chirurgiei, semeţie câştigată de-a lungul anilor, amplificată odată cu înălţimea vârstei. „Să mă aşez pe o bancă, să văd cum este să stai pur şi simplu, se derulezi amintiri din memorie şi să fii pierdut între prezent şi trecut” , îşi spuse atunci când ajunse în parcul de lângă mica parcare.

Se aşeză sprinten, apoi îşi destinse muşchii întinzându-se cât era banca de lungă. Duse mâna instinctiv la buzunarul de la piept al hainei şi-şi scoase portofelul, cu gândul de a mai privi o dată legitimaţia aceea uzată de medic chirurg, însă la prima filă dădu de cealaltă fotografie de care nu se despărţea niciodată.

O poză veche, albnegru, care-l înfăţişa pe el şi soţia lui, făcută în tren, în luna de miere, pe drumul către Sinaia, când obosiţi şi fericiţi, adormiseră în compartiment. „Simpatică doamna cu aparatul…” Avusese bunăvoinţa să le trimită fotografia o săptămână mai târziu, iar el o pusese de atunci în portofel şi nu o mai scosese niciodată.

Însă un zâmbet şi mai larg apăru pe tot chipul atunci când, la a doua filă, dădu cu ochii de propria fotografie. Micul document arăta un chip degajat, senin şi matur, care privea spre obiectiv aproape zâmbind.

Gândul răsfăţului de sine izvorî cu duioşie şi-şi citi propriul nume cu o infatuare mută: „Dan C. Mihăilescu”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*