Arhiva zilnică: 7 august 2017

Nu am mai murit pentru a fi liberi… Dar nici liberi nu am mai ajuns a fi…

Cauciuc în loc de coloană vertebrală, lașitate în loc de minimă demnitate și decență… Și nu, petiția nu este în sine o formă reală, ca implicații, de reacție socială, cu atât mai puțin de acțiune imediată… Ba, n-are nici măcar valoarea unei note de subsol a unor manifeste din alte vremuri, reprezentând doar o formă de închidere și izolare a problemelor în sertarele nepăsării. Un fel de comisii aidoma acelora prin care se „rezolvau”, până mai ieri, problemele sociale, economice, chiar și politice, din perspectiva acelora ce ne conduc, doar că, acum, devenim, pe lângă subiecți, și artizanii acelor felurite comisii. De prea mulți ani încoace, doar unele de cenzurare și autocenzurare. Iar petiția, la nivelul căreia ne-am restrâns manifestările civice, nu este nici măcar o umbră a implicărilor din trecut. Nici de mândrie, nici de relevare, nici de exprimare a curajului de cândva… Astăzi deja unul cu mult prea multe ghilimele… De aceea, nici măcar ca un minim preluat istoricește, nu ar trebui să ne relaxăm că am făcut și noi ceva… Am semnat ceva și pe undeva… Pentru că acel „Vom muri și vom fi liberi!”, care a stat la baza a ceea ce suntem azi (sau am fost până la un punct) nu a fost scris într-o petiție. Ci pe țarinele libertății noastre cu sângele Eroilor… Și, în fapt, cum ar fi arătat oare eliberarea și libertatea noastră dacă am fi pus însăși Revoluția într-o petiție?!… Da, nu am mai fi murit pentru a fi liberi!… Dar nici liberi nu am mai fi ajuns a fi…

Trebuie să dăm deoparte mâzga postdecembristă a acestor forme de mimare a democrației. A libertăților noastre de exprimare. Sau, cum deja par a fi, de neexprimare… Căci, dacă nu din motive de demnitate și mândrie istoric-patriotică, de venerare sau măcar respect față de înaintașii care au îndurat, suferit, s-au martirizat pentru libertatea noastră de peste veacuri, pentru dreptul de a ne decide singuri prezența de astăzi, de a ne impune în fața unor pseudonațiuni, biete rictusuri de popoare până mai ieri, așadar, măcar din considerente pragmatice trebuie să evităm aceste formule ale inacțiunii sociale. Petițiile. Petițiile în van… Pentru că, la felul în care suntem încorsetați în propriile cetăți, ziduri în și din noi, ne îndreptăm spre vremurile în care petițiile de azi vor fi devenit nu doar și mai fără rost, ci și încadrate în asocialul de „corectitudini” (politică, economică, mâine-poimâine chiar biologică), în asocialul prin care sistemul ne pune botnițe și lese, invizibile dar atât de apăsătoare în intrinsecul lor. Pentru că nu vor mai trece multe aclipe din neastralul postdecembrist până când acest fals exercițiu de manifestare în ne-am izolat, petiția, va fi agățat, la rându-i, în cuiul vinovățiilor în care atârnă deja oricum prea multe libertăți, prea multe drepturi, prea multe demnități și repere cedate…

Va veni ziua în care petițiile, pe care ne bazăm în forma noastră de mimi ai apărării istoriei, limbii, vestigiilor, drepturilor economico-sociale, vor fi anulate prin reglementările de anonimizare obligatorie a orice, când iscăliturile noastre, ba chiar și subiectele petițiilor, vor fi considerate a priori date confidențiale… Va fi momentul în care vom constata că singurul mod de acțiune pe care l-am păstrat, la care ne-am raportat aproape capital, dintre toate formele de exprimare și de acțiune pe care le aveam, nu va mai putea fi folosit pentru că nu va mai avea conținut… Pentru că vom constata că am risipit, nu doar formele deja arhaice (în raport cu Decembrie ’89) de exprimare a nemulțumirilor, de impunere a drepturilor, contopindu-ne cu simulacrul unui postdecembrism întârziat, ci am pierdut și formele reale de exprimare socială… Când vom vedea cum și petițiile vor fi fost cenzurate de sistem în același asocial, la care nu am fi ajuns, paradoxal, dacă nu ne-am fi câștigat libertatea (nu neapărat și demnitatea) de a protesta, de a ne exprima și de a acționa… Căci acolo vom găsi zăvorât tot ceea ce am crezut noi că ne-am păstrat ca rezervă de acțiune…

Dar este un drum ales de noi… Chiar dacă seamănă cu o grea cruce în vremuri… Căci, în fond, demnitatea și mândria, istoria, valorile, drepturile, libertățile, și însuși viitorul, nu se consemnează prin petiții, nu se pun acolo, chipurile, pentru a le proteja… Ci este nevoie de un exercițiu social imediat și real. O exprimare măcar la minimul a ceea ce am avut în 1989!…


Societățile secrete și democrația…

Toți ne punem întrebări când auzim de așa zisele „societăți secrete”. Ce sunt acestea și cu ce se ocupă, aduc plusvaloare, au făcut un nasture, un fermoar…? Scuzele mele! Recunosc, am aflat târziu despre ele. Când mergi la fabrică nu ai timp să te gândești la conspirații. Societățile secrete sunt organizații cu activități, dar și cu membri, care se țin în mare măsură departe de ochii publicului. Aceste societăți pot avea diferite scopuri și obiective, cum ar fi păstrarea și transmisia cunoașterii ascunse, promovarea anumitor idei sau filozofii, influențarea politicilor sau deciziilor, controlul resurselor sau puterii, sau chiar pentru realizarea unor ritualuri sau ceremonii specifice. Există numeroase societăți secrete cunoscute sau presupuse în istoria și cultura umană, unele mai notorii decât altele. Exemple de societăți secrete celebre includ Francmasoneria, „Ordinul Illuminati”, „Skull and Bones”, „Rosicrucienii”, Ordinul Cavalerilor Templieri și multe altele. Trebuie știut, multe societăți secrete sunt obiectul speculațiilor, conspirațiilor, sau sau doar ficțiune, așa că informațiile despre ele pot fi uneori neclare sau „secrete”.

Francmasoneria: Este una dintre cele mai vechi și mai cunoscute societăți secrete din lume, cunoscută și sub numele de Masonerie. Originile francmasoneriei sunt incerte, dar se crede că a început în jurul secolului al XVII-lea în Marea Britanie. Francmasoneria se concentrează în principal pe valorile etice, morale și spirituale, promovând dezvoltarea personală și fraternitatea între membri. Francmasoneria are loje (unități locale) în care membrii se întâlnesc pentru a participa la rituri și ceremonii specifice. Illuminati: Ordinul Illuminati a fost o organizație fondată în 1776 de către Adam Weishaupt în Bavaria, Germania. Scopul declarat al Illuminati era acela de a promova iluminarea și libertatea de gândire, opunându-se influențelor religioase și politice restrictive. Ordinul Illuminati a fost interzis și desființat de către autorități în 1785, iar de atunci a devenit subiectul multor teorii ale conspirației care îl asociază cu controlul secret al lumii.

În concluzie, francmasoneria este o societate secretă cu tradiții vechi, axată pe dezvoltarea personală și fraternitate, în timp ce Illuminati au fost o organizație scurtă în durată, cu obiective politice și filozofice radicale. Ordinul Cavalerilor Templieri, cunoscut și sub denumirea de Templierii, a fost o organizație militară și religioasă fondată în secolul al XII-lea în timpul cruciadelor. Nu vă mai vorbesc de ce și unde au apărut celelalte două, dar rămâne întrebarea: de ce unii vor putere, pentru ce…? Alexandru cel mare a avut putere și a pus să fie îngropat cu o mână afară din sicriu. A vrut să arate că nu a luat nimic cu el.

Mă gândeam și la cele două societăți mai puțin secrete, dar care au aceleași obiective: Puterea. Davos se referă la întâlnirea anuală a Forumului Economic Mondial care are loc în Davos-Klosters, Elveția. Forumul Economic Mondial de la Davos nu este o societate secretă, ci mai degrabă o organizație non-profit (dar bogată) care se concentrează pe abordarea provocărilor globale și pe promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, politic, social și cultural. Există unele speculații care sugerează că Forumul Economic Mondial de la Davos ar fi influențat de elitele politice și economice ale lumii și că ar avea unele trăsături ce amintesc de societăți secrete sau grupuri de influență. Totuși, aceste zvonuri și teorii ale conspirației nu sunt confirmate, doar noi avem „halucinații”. În general, Forumul Economic Mondial de la Davos este cunoscut pentru adunarea liderilor mondiali, oamenilor de afaceri, activiștilor, academicienilor și alți factori de decizie pentru a discuta și a găsi soluții la problemele majore cu care se confruntă lumea. Davos-ul a devenit un punct focal pentru discuțiile privind globalizarea, schimbările climatice, inegalitatea economică, tehnologia și alte teme de actualitate importante.

Grupul Bilderberg este o conferință anuală privată la care participă un grup select de lideri politici, oameni de afaceri, bancheri, academicieni și reprezentanți ai mass-media din Europa și America de Nord. Scopul conferinței Bilderberg este de a facilita discuții informale și de înalt nivel între participanți pe o varietate de subiecte, cum ar fi politică globală, economie, securitate, relații internaționale și alte chestiuni de interes. Grupul Bilderberg este menit să ofere un cadru pentru dialog și schimb de idei între membrii săi, care sunt invitați personal și participă în calitate de persoane private, nu în funcție de reprezentări oficiale. Adunarea este organizată de către un grup de organizatori numit Comitetul de Direcție Bilderberg, iar locația și lista de participanți sunt ținute secrete până în ultimul moment.

Legătura dintre Forumul Economic Mondial de la Davos și Grupul Bilderberg poate fi identificată prin faptul că unii participanți la ambele evenimente fac parte din aceeași elită globală a factorilor de decizie. Ambele conferințe sunt văzute ca oportunități pentru liderii mondiali să discute în mod privat și informal chestiuni-cheie care afectează agenda globală. Trebuie menționat că atât Forumul Economic Mondial de la Davos, cât și Grupul Bilderberg sunt organizații legale și sunt deschise la nivel internațional. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, ambele conferințe au fost criticate pentru lipsa de transparență în ceea ce privește discuțiile și deciziile luate acolo. Mi-a plăcut lecția de filosofie a lui Camil Petrescu din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”: Dragă, dar ce vor sofiștii aceștia. Vor să-i iubești tu! Dar ce fel de filosofie fac ei? Ei spun că dacă tot ne mințim toată viața, important este să ne mințim frumos. Să fie pace!


Aleșii noștri-s cei mai buni la strâmbe și promisiuni…

Cam câte rânduri de campanii electorale și de alegeri demo(no)cratice au avut loc în postdecembrism, mai exact din 20 mai 1990 (Duminica Orbului) până în 2024, an cu de toate (europarlamentarele comasate cu localele, pe urmă prezidențialele și parlamentarele)? Dacă se iau în calcul și referendumurile (pentru trecerea la parlament unicameral cu maximum 300 de membri, pentru demiterea lui Traian Băsescu din funcția de primul om în stat, pentru modificarea neesențială a Constituției), toate având darul să ilustreze că nu voința poporului este supremul argument politico-social în originala noastră făcătură, atunci cu certitudine că mulți dintre îndârjiții noștri concetățeni (cei pentru care prezența la urne este în primul rând o obligație și abia pe urmă un drept raționabil și amendabil) pot să fie mândri că, prin participarea la toate scrutinele, au intrat de zeci de ori în cabina de vot. Evident, cu rezultatele arhiștiute pentru România și grosul cetățenilor, lucruri care nu-i pun pe gânduri și nu le slăbesc nicicât elanul nătâng: (1)În pofida imenselor resurse ale solului și subsolului, precum și a redutabilului potențial economico-social din Decembrie 1989 (nu numai fără un cent datorie externă, ci și având de încasat creanțe de ordinul miliardelor de dolari), țara a fost secătuită și statornic așezată de politrucii postdecembriști în coada statelor din Uniunea Europeană (UE), la absolut toți indicatorii care reflectă nivelul general de trai și de educație; (2)În trei decenii și ceva, România crucificată a ajuns la uriașa datorie externă de peste 150 miliarde euro; (3)Prin neîntreruptul exod (unii sociologi îi spun dezțărare) din toată perioada postdecembristă (cel mai mare din mult încercata noastră istorie și din orice țară fără conflicte militare), s-a creat un gol populațional de circa șase milioane suflete, proces greu de stopat (cine naiba crede în cacealmaua repatrierii celor stabiliți de ani și ani în străinătate cu întreaga familie?!) după ce însuși președintele Băsescu-Petrov încuraja plecarea incomozilor („Cui nu-i place aici, n-are decât să plece!) și după ce toți cârmuitorii mari și mici n-au realizat mai nimic din ceea ce promiseseră în zecile de campanii (investiții, noi locuri de muncă, trai decent, reducerea birocrației, eliminarea flagrantelor inechități sociale și salariale) întru reținerea în țară a multora dintre cei mai valoroși români: specialiști (cadre medicale, cercetători, profesori, ingineri, economiști, oameni de cultură), meșteri și muncitori harnici, studenți înzestrați; (4)„Legile făcute de hoți pentru hoți” (T. Băsescu) au impulsionat infracționalitatea de toate vârstele și gradele (de la elevi și până la aleși, de la găinari și până la criminalii în serie), au adâncit până în vecinătatea catastrofalului decalajele dintre îmbuibații fără obraz (politruci, ciocoi, magistrați, ghinărari de doi bani) și imensa masă a sărăntocilor nedescurcăreți (sic!), au devitalizat învățământul și au distorsionat planul moral-spiritual al locuitorilor de pe aceste meleaguri (locul binelui a fost luat de binele discutabil sau chiar de răul sadea, al adevărului de minciună, al respectului de impertinență și mojicie), toate astea contribuind la actuala brambureală politico-socială: cârmuitori necalificați și puși pe căpătuială (de pildă, parlamentari și miniștri certați cu legea, edili de teapa lui Cătălin Cherecheș), indivizi găunoși și cu ifose, relații interumane încordate și nesincere, instituții supraponderale și exasperant de indolente/ineficiente pentru oamenii de rând.

Aceasta fiind detestabila stare de lucruri din România democratizată în stil iliescian, băsescian și globalisto-iohannian, tot ea ne oferă răspunsul (firește, indirect) la sâcâitoarea întrebare: Pe când mult promisa digitalizare generalizată? Mă rog, chestiunea pare a fi rezolvată de cârmuitorii de dreapta și de stânga (mai nou de dreapta-stânga) aidoma atâtor „grandioase” proiecte…pe hârtie: „România lucrului bine făcut”, „România educată”, „România în Schengen”, „Intrarea românilor fără vize în Statele Unite”, votul electronic (promis de Iohannis românilor în campania din 2014), dublarea alocației de stat pentru copii (promisiune făcută în urmă cu trei ani și, desigur, neonorată de primul aflător în treabă din statul nostru aparent și eșuat) etc.

Dar eu spun că treaba asta (mare) cu digitalizarea nu se va rezolva nici curând și nici integral, ci – la fel ca secularul proiect maramureșean cu tunelul pe sub Gutin (în mai puțin de un veac, cam câte megatuneluri s-au construit în Japonia sau Germania, două țări culcate la pământ de al doilea război mondial?) – mulți ani de-acu înainte va fi un inepuizabil subiect de campanii electorale, chit că în momentul de față există total inutilul Minister al Digitalizării (și nu numai), în frunte cu „înzestratul” Bogdan-Gruia Ivan. Din următoarele două motive nu se va face mai nimic concret la acest capitol: a) Motivul fizic: în România secolului 21 încă mai există câteva sute (poate chiar mii) de cătune și zone mărginașe neelectrificate, situație în care neghiobul proiect, dacă va fi realizat cândva în atari condiții anapoda, ar fi totuna cu așezarea căruței înaintea boilor; b) Motivul politico-ideologic al tuturor cârmuitorilor din statul la vedere și din cel paralel: ăștia nu doresc ca, printr-o reală digitalizare, tot omul curios sau interesat de pe aceste meleaguri să cunoască harababura din finanțele țării, județelor și primăriilor, cu colosalele cheltuieli ale instituțiilor statului (în mod deosebit ale celor centrale), cu frecventele și sterilele deplasări în străinătate ale ștabilor (președinte, parlamentari, miniștri, alți mulți băgători de seamă) și cu nesimțitele venituri, poreclite „confidențiale”, ale acelora care, indiferent de culoarea cârmuirii, mereu se situează deasupra legilor morale (aleși, magistrați, mulțimea generalilor și chestorilor, sforari nedetronabili ca Isărescu-Manole și Raed Araf(h)at, șefi de felurite comisii, servicii, comitete și comiții).

E clar, scopul acestor ridicoli și păgubitori luptători (cu gura) pe murdarele baricade ale politicii noastre de haram nu este acela de-a veni în ajutorul concetățenilor nevoiași (fac asta fie atunci când primesc ordin de la Bruxelles, fie în anii electorali), ci de-a se înfrupta cu toții (familie, gașcă, partid) din resursele financiare și materiale ale acestei țări, pusă pe butuci de ei și ai lor prin furturi directe (majorarea în regim de urgență a nemeritatelor lor venituri) și/sau indirecte (trafic de influență, privatizări frauduloase).

Prin urmare, la nivel central (președinte, parlament, guvern, agenții, servicii, comisii, autorități etc.) bătălia se dă pentru înșfăcarea sărmanului nostru buget (unul din puținele bunuri naționale neînstrăinate), știut fiind faptul că cei de la butoanele puterii iau partea leului pentru ei și ortacii lor.

„Bine, bine”, vor spune unii, „o fi așa cum spui la nivel central, de unde se face redistribuirea preferențială a banilor publici și a grosului fondurilor europene. Dar la nivel local, ce anume îi îndeamnă pe catindați să se încaiere pentru cele mai cu moț funcții publice (președinte și vicepreședinte de consiliu județean, primar și viceprimar, consilier județean, municipal, orășenesc sau comunal), mai ceva ca hienele flămânde pe un hoit? Că aici toate sunt la scară redusă și la mâna grangurilor centrali: putere, fonduri, lefuri și avantaje materiale. Nu cumva măcar pe ăștia îi mână la lupta politică bunul gând de-a veni, după puterile conferite de lege, în ajutorul comunității din care fac parte?”… Haideți să le luăm pe rând. Sigur că la nivel local, mult mai lesne ca la cel central (aici atitudinile curajoase și discordante nu doar că sunt rău văzute, dar chiar exemplar pedepsite), există aleși care se dovedesc vrednici prin aceea că, pe perioada mandatului, onorează/concretizează cam toate promisiunile făcute alegătorilor în campania electorală, prin extensie tuturor membrilor comunității. Alde ăștia (precum primarul comunei Ciugud, județul Alba, sau unii din primarii marilor orașe vestice – Oradea, Cluj-Napoca, Arad, Timișoara) sunt rari nu fiindcă fac minuni (mă rog, realizările lor, îndeosebi cu fondurile europene atrase, par minuni în comparație cu crasa nevrednicie a majorității edililor postdecembriști!), ci pentru că s-au devotat trebuințelor localității și cetățenilor ei, promisiunile din campania electorală și problemele locuitorilor constituind fișa postului său de cârmuitor local.

Nota: În ce mă privește, eu cred că foarte necesară într-o fragedă și originală democrație, precum cea de la noi, ar fi introducerea/deschiderea la consilii județene și primării a unor carte, în care să fie înscrise promisiunile președinților, primarilor și consilierilor din campania electorală, ăștia din urmă fie că sunt independenți, fie că sunt membrii de partid (se subînțelege, promisiunile formațiunilor politice din teritoriu sunt automat preluate de toți membrii lor cu funcții publice). Pe parcursul mandatului, toate aceste carte să poată fi consultate periodic (să zicem din șase în șase luni) de reprezentanții organizațiilor nonguvernamentale și/sau de delegații ale comunității, astfel încât toți aleșii să fie verificați, sancționați atunci când se dovedesc ineficienți sau rău intenționați (de pildă, sistematic și fără argumente temeinice boicotează propunerile constructive venite din partea adversarilor politici), iar în ultima instanță chiar să fie demiși fie pentru dezinteres, fie pentru rele practici. Mai departe. Alegerile locale au avantajele lor, care cu siguranță că-i atrag pe descurcăreții fără scrupule: lefuri consistente, mașină la scară, plimbări în țară și străinătate, relații cu duiumul, trafic de influență, comisioane grase din licitații aranjate. Nu în ultimul rând, funcțiile publice constituie pentru cei mai „destoinici” aleși locali (a se citi „cei mai nedemni și nepricepuți, însă impecabili în raporturile cu șefii politici”) rampa de lansare spre parlament, ministere, diplomație sau Parlamentul european…


Republica autonomă a românilor vlahi de lângă Sarajevo (Bosnia) din anii `90 – Romanija

Cronicarii medievali croați din perioada renașterii târzii considerau pe vlahi și morovlahi de aceeași obârșie ca și românii din Dacia romană. Documentele medievale din Dalmația pomenesc în anii 1404-1430, pe vlahi în punctul vamal Glasiniac, care se afla între Sarajevo și Vișegrad. La 1450 existau atât de mulți vlahi în acest areal bosniac încât principele Nicolae de Ujlak se intitula „rege al Bosniei și Valahiei”. O parte din vlahii din Bosnia se considerau protejați de regele Matei Corvin, fapt ce poate justifica emigrarea lor treptată din Panonia Valahă. La nord de Sarajevo se află localitatea Vlahinja și satul Lup, localități valahe, ca Rapta, cu nume care provine de la cuvântul românesc „ruptă”. Munții Bosniei au nume valahe: Vlasic și Drakuljica, ultima denumire provine din „dragonul” traco-dacic (steagul de luptă). De altfel o parte din vlahi, care erau păstori fugeau, ca să scape de incursiunile împăratului turc Baiazid, în Balcani pe vârfurile munților. Toponimia din Bosnia este covârșitorare de origine vlahă: Korda (coardă), Vlahic sau Vlasic. Vlahii erau buni soldați, ei fiind mercenari dăruiți de banii Bosniei orașelor italiene de pe coasta dalmată. La sfârșitul sec. XIV Ragusa folosea mercenari vlahi. Printre alte „Românii” de pe arelaul Europei centrale și de sud-est mai avem şi „Romanija”, care este o regiune muntoasă din Bosnia, situată la 30 km şi la nord-est de capitala Sarajevo, în care trăiesc de milenii ciobanii valahi. Nu numai că este o regiune întinsă, dar este şi cea mai mare din Republica Srpska, partea de federaţie a Bosniei locuită majoritar de sârbi ortodocşi și „rumâni”. După spectaculoasele chei ale râului Mojalka, pe drumul ce leagă Sarajevo de Belgrad, privirea îți este cucerită de o zonă cu munţi de înălţime medie: Munţii Românija. Aici există un cunoscut local: Rumanski Bar, în apropierea unui panou pe care scrie în engleză: „Welcome to Romanija”. Romanija din Bosnia este locuită de Vlahi/ sau Rumânii/Morlaci, ciobani care vorbesc o limbă română veche, similară potrivit studiilor, celei vorbite în România, prin secolele X-XI. Desigur că MAE nu s-a preocupat de a acționa în vedere apăstrării identității „rumânilor” din Bosnia.

Încă din vremea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenet (905 – 9057) se scria despre locuitorii din Dalmația, care își ziceau romani și vorbea o limbă latină și care au fost alungați de slavi. Slavii îi numeau vlahi pe urmașii romanilor. Imperatorul bizantin presupunea că acest popor ar fi urmașii romanilor aduși din Italia în timpul împăratului Dioclețian. Este prima menționare istorică a vlahilor din Dalmația. Cronica lui Nestor descria fapte din secolul al X-lea, arătând că nomazii unguri „au alungat vlahii (din Panonia și Transilvania) și le-au luat pământurile”. Datele despre vlahi din Cronica lui Nestor sunt confirmate de cronica Gesta Hungarorum. O parte din vlahii autohtoni din Panonia și Ardeal s-au retras spre sud în Munții Bosniei, alții au mers mai la nord în Munții Tatra. Vlahii din Dalmația au mai primit și denumirea de caravlahi. Aceștia au fost mentionați și într-o copie din secolul al XVII-lea a unei cronici anonime pierdute din Diocleea, datată nesigur (Cronica preotului din Diocleea/Chronicle of the Priest of Dioclea). Slavii din zonă îi denumeau pe morlaci vlaski și rumanski. În secolul al XVIII-lea naturalistul italian Alberto Fortis a descoperit obiceiul lor de a cânta poeme de dragoste (balada Hasanaginica). Dar vlahii din Bosnia s-au numit pe ei înșiși așa cum se auto-numesc românii dintotdeauna: rumâni sau români. Vlahii din Bosnia în evul mediu țineau de legea valahă (românească). Aveau cnezi, voievozi, jupani. Venețienii îi numeau morlaci, de unde și denumire amoro-vlahi. Un ținut întreg se numea Vlaska Draka adică ”vlahii dragoni”, lucru care ne face să înțelegem originea lor clară traco-geto-dacă cu influențe latine. Numeroase cuvinte albaneze de sorginte pastorala sunt identice cu cele din limba română, dar și cele folosite de vlahii din epoca medievală din Balcanii de vest. În albaneză există cuvântul ”urde”, iar în română cuvîntul ”urdă”, iar exemplele pot continua lingvistic. În arealul geografic nord-albanez era un sat numit Briza, de la ”brânză” și la 1405 era amintit un anume Gin Brînzi. (vezi Silviu Dragomir, Vlahii din nord-vestul Peninsulei Blacanice în evul mediu, Ed. Academia RPR, 1959). În acest triunghi etnic albano-româno-sârbesc a exista o toponimie și simbioză lingvisică comună. (vezi Dr. Milan Sufflay, Sârbii și albanezii, Belgrad, 1925 p. 75-76).

Istoricul Stanko Guldescu (1908 – 1990) într-un studiu sublinia că vlahii sau morlacii au fost o populaţie de păstori care vorbeau o limbă latină, au trăit în Balcani în vremea romanilor şi au fost menţionaţi de cele mai vechi cronici croate. Vlahi din Balcanii de Vest sunt urmaşii Imperiului Roman. În secolul al VII-lea, slavii şi avarii au năvălit decisiv ocupând unele provincii balcanice ale imperiului. Slavii migratori au distrus oraşe romane şi prin ferocitate au determinat retragerea locuitorilor autohtoni (numiţi vlahi de către slavi) în zonele împădurite sau muntoase. Bosnia şi Herţegovina este un stat preponderant muntos, iar zonele împădurite acoperă aproape 50 la sută din teritoriu, aşa că acest spaţiu a fost un mediu prielnic pentru vlahi. Primele menţiuni despre morlaci (vlahi) apar în documente bosniace înainte de apariţia turcilor în spaţiile sârbeşti şi bosniace. Vlahii erau munteni, care practicau păstoritul și participau la fenomenul transhumanței. Înainte de a veni triburile sârbe și croate pe aceste teritorii trăiau doar vlahii români. Serbia a fost populată în evul mediu masiv de vlahi. Așa cum afirmă istoriografia, vlahii din Serbia septentrională se numesc români și locuiesc în Timoc, Banat și Voivodina. În sudul Serbiei încă mai trăiesc aromânii, numiți cinciari în limba sârbă. Despre ștergerea din memoria bosniacilor a cuvântului „vlah” sau cum vlahii bosniaci au devenit sârbi bosniaci sunt mai multe explicații ale unor istorici sârbi. Principalul obiectiv al naționaliștilor sârbi era înlocuirea în nomenclatura etnică utilizată în Bosnia, dar și în Serbia, a cuvântului vlah cu cuvântul sârb. Academicianul clujean Silviu Dragomir (1888 – 1962) a scris studii valoroase despre vlahii din valea râului Cetina şi despre familia vlahilor Nelipiţi (Nelipici) care stăpâneau cetăţile Knin, Pocitelj, Srb şi Unac în 1345, în timpul timpul regelui Ludovic. Urmaşii familiei Nelipiţi au lăsat o parte din proprietăţi lui Nicolae Frankapan, comite de Veglia, prin înrudire. Un succesor al familiei Frankapan s-a intitulat „Cneaz al Vegliei, Modrussei, Cetinei şi Clissei” şi „Ban al Dalmaţiei şi Croaţilor”. Proprietăţile Nelipiţilor şi ale Frankopanilor au fost acaparate de regele Ungariei atunci când aceste familii nu au mai avut succesor pe linie bărbătească. Participarea vlahilor la lupte l-a determinat pe Frankapan să le reconfirme în scris „Legea vlahilor” în 1436, care acorda privilegii acestora. Vlahii din Croaţia au căpătat astfel autonomie, întâlnită şi în alte ţinuturi locuite de aceştia. Documentele croate amintesc deseori pe vlahii regali (Volahi regni nostri Croatie sau Olahus regalis în limba latină) din preajma cetăţilor Knin, Vrhrika şi Ostroviţa (cetăţi între Split şi Zadar), care erau supuşi ai regelui Ungariei şi sub jurisdicţia banului croat din Knin. Morlacii (vlahii) au fost documentaţi şi în regiunea Lika de la nord de Knin. În 1433 cnejii şi vătafii vlahilor iscăleau un document prin care acordau privilegii bisericii Sf. Ioan din Lika, situată aproape de Medak, o zonă locuită de vlahi. Ţinutul situat la vest de Velebit şi numit Podgorje era în secolul al XIV-lea plin de vlahi, numiţi de veneţieni morlaci. Din acest motiv, ţinutul Velebitului era numit Morlacca, iar marea spre insulele din faţă „canale de la Morlacca”. Vlahii/morlacii au fost menţionaţi în documente şi în zonele Vinodol, Kastav şi insula Krk. În secolele XVII-XVIII exista o populaţie vlahă/românească numeroasă în regiunea apropiată de Serbia, mărginită de oraşele Pozega, Pakrac şi Krievac, numită Vlahia Mică, iar centrul acestei comunităţi era la Kraljeva Velika. Vlahii/morlacii au lăsat un patrimoniu interesant: monumentele funerare cu decoraţiuni din Dalmaţia şi Herţegovina (stecci in limba sârbă). Vlahii din Balcanii de vest au contribuit la formarea principatelor Hum (Zachlumia) și Zeta. In Zeta, familia Balșa de vlahi și albanezi a condus principatul. Vlahii cu albanezii au fost ca frații în Balcani, poate datorită originii comune traco-getice și a limbii vorbite. Cel mai vechi document care menționează vlahii din Serbia și Herțegovina a fost dat de către jupanul Stefan Nemania prin anii 1198-1199 când vlahii erau într-o faza înaintata de asimilare, fiind sub jurisdicția arhiepiscopului de Zica. Documentele menționau nume precum Bukor, Bun Dedol, Mic, Mrgela, Singur, Sarban; alte documente emise de Stefan Uros I pe la 1253 și 1254-64 confirma prezenta vlahilor în Zachlumia (ținutul Hum).

Odată cu ocuparea turcă a Regatului Bosniei în 1463, o parte din români s-au retras spre Panonia în fața invadatorilor. Numărul membrilor comunității naționale române din această regiune din acea perioadă a fost întotdeauna simbolic. În perioada de după al Doilea Război Mondial s-a înregistrat o creștere treptată a numărului de membri ai comunității naționale române pe întreg teritoriul Bosniei-Herțegovina. Satele de vlahi din Bosnia sunt ca așezările montane din Apuseni, presărate ici-colo, din care răsar case mari cu până la 2 etaje, unele pierzându-se pe culmile muntoase ale Dinaricilor. În perioada dictatorului Tito, localnicii nu aveau voie să spună că sunt români. Li se repeta că Romanija şi România nu au nimic în comun. Cine spunea altceva era arestat şi putea primi chiar şi 10 ani închisoare. Acum sunt mândri de faptul că vorbesc „limba română” şi iubesc România, pe care o vizitează frecvent, scria într-un articol publicat în revista „Formula As” acum câțiva ani. Vlahii din Herțegovina formau familii extinse grupate pe cătune (sate) conduse de câte un cneaz, care avea și rol de judecător. Pe lângă păstorit, vlahii erau grupați în voinici (oșteni) și călători (cărăuși sau conducători de caravane). Stelian Brezeanu a arătat că Stari Vlah (Vlahia veche) este un toponim care atestă prezența elementului romanic în Bosnia și Herțegovina în evul mediu. Acesta era un teritoriu acoperind porțiuni din Herțegovina, Muntenegru și Serbia, remarcându-se zona munților Romania (Romanija) din apropierea actualului oraș Sarajevo. Numeroase nume vlahe au fost menționate în diverse documente medievale în ciuda slavizării: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor6. Există de asemenea și multe toponime vlahe: Vlasic, Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlasina, Vlaninja, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Valakonje, Vlahoni, Vlaškido, Vlaški, Vlasic, Vlase, Vlasi, Vlasotince, Novovlase, Vlaška Draca, Vlaška, Vlahi etc. În așezarea Doboj din Gornja Ostružnja s-a desfășurat acum câțiva ani o adunarea constitutivă a Asociației Românilor „Ostružnja”, avându-i ca președinte ales pe Stanko Marinković. „Înființarea asociației este deosebit de importantă pentru adunarea comună și munca românilor. Acest lucru va contribui la cultivarea și păstrarea tradiției culturale și istorice, precum și la organizarea și prezentarea acesteia în Doboj și în zona mai largă”, spunea într-un interviu oferit presei locale Srni Marinković. Pe drumul ce leagă Sarajevo de Belgrad, privirea îți este cucerită de o zonă cu munţi de înălţime medie – Munţii Românija, care se scrie şi se pronunţă ca în limba română. Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, a fost unul dintre principalele centre ale „Vlasilor”, numele dat de populaţiile slave românilor. Nici portul tradiţional nu este departe de cel românesc autentic, fiind o simbioză între cel al moţilor şi cel al macedonenilor. Principalele oraşe cuprinse în regiunea Romanija sunt Pale (capitala Republicii Srpska), Sokolac şi Han Pijesaka. În Pale există şi un club de fotbal cu numele de FK Romanija. Sârbii sunt mândri de frații lor valhi.

La sfârșitul Războiului din Bosnia (fosta Iugoslavia) din 1996, regiunea Sarajevo-Romanija a fost înființată administrativ, ca una dintre cele 7 regiuni ale Republicii Srpska și care este situată în estul Bosniei. Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, este unul dintre centrele principale ale „Vlasilor” (de unde și-a luat numele). În anii 1991-1992 a existat aici așa-numita Regiunea sârbă autonomă Romanija („Srpska autonomna oblast Romanija”), o regiune autonomă creată de sârbi, care a fost o parte a republicii sârbilor bosniaci în timpul Războiului din Bosnia din 1995-1996. Republica autonomă Romanija a fost înființată de valahi și a funcționat în cadrul Republicii Srpska. Vlahii din această republică autonomă cu adminsitrație în limba română au fost aliați cu guvernul sârb de la Pale. Din noiembrie 1991, această regiune a fost extinsă prin adăugarea zonei sârbe din Birac (situată în jurul orașului Vlasenica) și pusă sub președinția lui Drago Blagojevic, iar, până în 1992, a fost încorporată în republica sârbă existentă în prezent în Bosnia. Azi, românii (vlahi) din republica sârbă locuiesc masiv și în capitala Republicii Srpska și sunt mândri de originea lor românească. Toate aceste „pâlcuri” etncie de români dovedesc că etnogeneza română s-a format pe un areal larg din Europa centrală și de est până în sudul Balcanilor. Din păcate republică autonomă românească de lângă Sarajevo a fost desființată de regimul bosniac după 1996. Această „țară Romanija” ar fi putut fi un cadru statal autonom care ar fi menținut și perpetuat identitatea vlahilor români din Bosnia. Restaurarea culturală, spirituală și lingvistică a „Românijei” este o obligație morală pentru statul român. Interesant că românii din Românija bosniacă consideră că originea limbii române provine din Munții Bosniei și apoi s-a transmis în arcul carpatic. Vlahii români din Romanija vorbesc o limbă românească din secolul XIII, care ar trebui cercetată și studiată de cercetătorii Academiei Române. Realitatea istorică și istoriografia românească se conformează treptat unei noi teorii a etnogenezei formării poporului român și a limbii române, pe un areal mult mai larg, de la Adriatica la Nipru și de la Marea Egee la Munții Tatra.


Pașaportul climatic și cazierul amprentei de carbon…

Vasele de croazieră din Europa emană de patru ori mai multe gaze sulfurice decât toate cele 291 de milioane de automobile personale ale europenilor, la un loc. La fel stau lucrurile și cu „codoiul”… Cu vasele comerciale și, mai ales, militare, lucrurile stau cu mult mai grav. Ordinul de multiplicare a emanațiilor toxice și poluante în raport de amprenta de carbon a simplului particular este o cifră cu două zerouri. Media emanației de CO2 a unui om obișnuit este de patru tone pe an. Americanii au o amprentă de carbon de patru ori mai mare (16 tone/an), iar britanicii, de trei ori mai mare. Ca să se încadreze în criteriile pseudo-științifice menite a reduce temperatura globală cu două grade până în 2040, americanii, britanicii și noi, restul, amărăștenii, trebuie să ne reducem amprenta de carbon de maxim două tone/an. Sunt curios ce reacție ar avea occidentalii dacă ar ști asta… Ca să se ajungă la o asemenea reducere se vor folosi taxe – sancțiune pe emanația de carbon și costuri mărite ale călătoriilor cu avionul sau cu vaporul (de minim 1,5 la sută pe an, zice CNN, dar taxa va fi cel puțin dublă față de rata inflației, deci românii trebuie să se aștepte la creșteri de 15 la sută pe an).

Cel mai interesant, din perspectiva industriei fact checking – ului (afacere oengistă de zeci de miliarde de dolari pe an) este că pseudo-specialiștii în amprenta de carbon au propus deja guvernelor, încă din noiembrie 2023, instituirea unui credit – carbon, adică, o cantitate maximă anuală de emanație de codoi la care are dreptul „gratuit” un om normal. Amprenta de carbon de două tone pe an se consumă într-un zbor dus – întors New York – Londra, ca să înțelegi proporțiile gogoriței. Mai aproape de noi și, mai ales, de cei care lucrează în străinătate: două tone de codoi înseamnă două curse dus – întors Londra – București. Pentru ceea ce excede emanația de codoi de două tone/an, se va plăti suplimentar. Mult. Cursele low cost vor dispărea. Zborurile internaționale se vor reduce, probabil, la nivelul celor din epoca Hrușciov – Kennedy… Creditul – carbon va fi inclus în … pașaportul climatic.

Iată o teorie a conspirației căreia i-au fost necesare doar 18 luni ca să devină propunere de reglementare și fapt „științific” sustenabil. De la pașaportul „verde”, impus pentru covid, la pașaportul climatic nu a fost decât un pas. Iar pasul a fost făcut deja… Se presupune că amărăștenii vor călători mai puțin, căci va fi prea scump. Cu identitatea digitală gata, cazierul climatic, la fel ca și cel sanitar sau bancar, va fi fost la un click distanță. Nu vă gândiți că veți putea păcăli grănicerii sau că veți plăti pe loc costul suplimentar – sistemul vă va rejecta automat. Simplu, aseptic, fără excepții în ce-i privește pe amărășteni. Adică, pe noi. Evident, nu va fi scump și nici prohibitiv pentru bilgheiț, care are 11 private jet – uri. Le utilizează pe toate ca să meargă la conferințe unde le spune oamenilor că trebuie să respire mai puțin, să călătorească mai rar, să mănânce insecte și carne artificială (făcută de el) pentru a combate poluarea cu… gazele vacilor, și să se injecteze mai des. Evident, nu va fi o problemă pentru Zuckerberg să iasă din buncărul său de 250 de milioane de dolari și să urce în yachtul său de 400 de milioane pentru a ajunge la o conferință de încălzeală globală (emanând gaze sulfurice și codoi mai multe decât 10 mii de automobile și o sută de avioane low cost). Nici pentru Bezos, care și-a tras rachetă în formă de falus ca să călătorească în spațiu. Care spațiu este hiper-poluat electromagnetic de zecile de mii de sateliți ale sale și ale lui Musk. Fyi – poluarea de acest fel distruge treptat albinele. Bănuiesc că știți ce ar fi Pământul fără albine – un Arrakis/Dune adus din romanele lui Frank Herbert în realitate. Nu mai zic de consumul monstruos de electricitate al bazelor de date ale Big Tech, utilizate pentru a ne ține pe noi eficient în colivia digitală.

Nu vă plac teoriile conspirațiilor? Nici mie. Mai ales când conspirațiile se dovedesc reale. Și letale pentru democrație, libertate și umanitate. Pentru conformitate, cercetați linkul din primul comentariu. Este de la CNN Travel citire.


Râul și Canalul Aranca din Banat – în perioada cetății antice Morisena a fost navigabil

Aranca este un râu lung de 117 kilometri, din care 76 kilometri în regiunea Banat din România și apoi în Serbia. Este un afluent al Tisei. Aranca izvorăște la sud-vest de municipiul Arad, după care își începe parcursul spre vest, prin județul Timiș, pe lângă localitățile Sânpetru Mare, Saravale, orașul Sânnicolau Mare, apoi intră în comunele Dudeștii Vechi și Vâlcani, unde iese din România, după ce a parcurs 76 kilometri pe teritoriul acesteia. Restul de 41 kilometri până la vărsarea în Tisa, Aranca străbate teritoriul Serbiei, unde este numită Zlatica. Pe o porțiune de 1,4 kilometri râul marchează frontiera româno-sârbească. Odată intrată în Serbia, cursul Arancăi face o cotitură spre sud-vest, primește din dreapta apele canalului Kikinda, prin care se conectează la canalul Dunăre-Tisa-Dunăre, la sud. Mai departe trece pe lângă localitatea Padej și se varsă în Tisa la Ada, un oraș pe malul drept al Tisei. Canalul Aranca este un vechi curs al Râului Mureș care în perioada cetății antice Morisena se presupune că ar fi fost navigabil, dovadă fiind corabia (barca) scufundată în albia Arancăi și descoperită mult mai târziu. Din legendele trecutului una spune că Atilla, conducătorul hunilor, după ce a fost încoronat pe albia Arancăi, aceștia au modificat cursul râului Mureș în forma actuală. De-a lungul timpului canalul Aranca a fost colectorul principal al câmpiei Aranca, deoarece solul din teritoriul câmpiei a fost sub influența direct și accentuată a apelor de suprafață și subterane, ceea ce a făcut să aibă un proces de geneză și evoluție cu totul caracteristic. Aranca izvorăște din lunca Mureșului de la Felnac (unde s-a început construcția unui dig în 1816) și se varsă în râul Tisa. Canalul Aranca trece prin mijlocul orașului Sânnicolau Mare și a fost canalizat începând cu anul 1888, după inundațiile din primăvara acelui an.

De fapt, începând cu anii 1887 – 1894 s-a construit sistemul hidrotehnic Aranca ce cuprinde și suprafețe teritoriale ale orașului pentru a deservi o suprafață de 98,4 km2. Sistemul a funcționat până în anul 1919, când bazinul Aranca a fost dezmembrat cu actuala frontieră.

În urma proiectului din 1931 și apoi din 1932, după inundațiile din același an, s-a trecut la amenajarea canalului Aranca cu proiecte tehnice în colaborare cu țara vecină, Iugoslavia. Între anii 1932 – 1954 au existat preocupări pentru o mai bună folosire a sistemului și de abia începând cu anul 1954 s-a început propriu-zis executarea lucrărilor în amonte și aval de oraș, finalizate spre sfârșitul anilor 1986. Ca date tehnice, Canalul Aranca are o lungime de 84,750 km., fiind marcat prin 81 de borne kilometrice. Canalul Aranca este divizat în patru compartimente, zona Sânnicolau Mare fiind situată în campartimetul II (de la km. 81,7 – km 42. La limita teritorială a orașului, canalul are a lungime de 10, 532 km., lățimea variind între șase și 16 metri, cu baza mică de trei metri. și o adâncime cuprinsă între unu și trei metri. Panta este de 0,1 – 0, 15 metri cu o diferență de nivel între intrare și ieșire din teritoriul localității de 2,5 m. Viteza apei este de 0,8 – 1,2 m/s, iar debitul maxim este de 2,5 m/s. Canalul Aranca în localitate este traversat de opt poduri și trei podețe, iar în afara orașului de poduri la intersecția de canale și drumuri. Canalul are legătură cu râul Mureș prin două canale reversibile, pe fiecare fiind amplasate câte o stație de pompare. Râul Mureș izvorăște din munții Hășmașu Mare, străbate Podișul Târnavelor, Defileul Toplița – Deta, trece prin dreapta Munților Apuseni, coboară în depresiunea Alba Iulia, trece apoi prin Munții Zărandului și Dealurile Lipovei, intră în Câmpia de Vest trecând prin orașul Arad, formează apoi frontieră cu Ungaria și se varsă în Tisa, pe teritoriul Ungariei. Are o lungime de 756,200 kilometri. În vremuri îndepărtate, era o cale navigabilă ce transporta lemnul, sarea, piatra de pavaj și alte produse din central Transilvaniei spre Occident, fiind astfel a doua cale comercială, de-a lungul văii Mureșului.

La ora actuală nu mai este navigabil. Râul Mureș este și apa de frontieră pe o lungime de 22,50 kilometri. Râul Mureș are limitrofe hotarele localităților Sânpetru Mare, Saravale, Sânnicolau Mare și Cenad, iar pe teritoriul maghiar, localitățile Apattfalva și Cenadul Maghiar. Are un număr de 26 de insule, din care 14 aparțin statului roman, în urma măsurătorilor făcute din 1996 (măsurătorile se fac din zece în zece ani). În dreptul stației de pompare, la borna PP55, pe timpuri, se afla un port cu instalații de acostare, de încărcare și descărcare a mărfurilor. Canalul Mureșanul (Mureșelul) este un afluent al Arancăi, ce izvorăște din lunca Mureșului, actual amenajat ca și canal de irigații. În trecut acesta trecea prin fața Cetății Morisena, fiind cel de al doilea obstacol natural de apărare al cetății, împreună cu Aranca. Mureșelul are o lungime de 9,3 kilometri și o lățime de cinci-zece metri. și o adâncime între unu și cinci metri de la baza canalului. Canalul Silvia este un canal construit în cadrul sistemului hidrotehnic, fiind un canal principal de distribuție a apei pompate de la stația de pompare de pe râul Mureș, borna PP55. Are o lungime de 2,7 kilometri, cu o lățime de 25-30 metri. și o adâncime de trei-cinci metri. Este traversat de două poduri din ciment. Celelalte 73 de canale principale și secundare de pe teritoriul orașului sunt de dimensiuni reduse și formează împreună sistemul hidrotehnic Sânnicolau Mare din Sistemul hidrotehnic Aranca.

Aranca a fost și rămâne „coloana vertebrală” a unui întreg sistem hidrotehnic care a protejat oamenii și locurile prielnice lor. Apele acestui râu au purtat și bune și rele pe undele lor. Să avem grijă de moștenirea pe care am primit-o spre administrare. (G.V.G.)


Numărul 665

Descarcă PDF


Aceiași actori, alt scenariu…

Cum să uităm ceea ce s-a întâmplat în pandemie? Apoi au început războaiele. Undeva a apărut ideea să declarăm război dioxidului de carbon, energiei, suinelor, puilor de găină, vacilor. Ușor, ușor, am trecut prin toate scenele din acest teatru ieftin impuse de aceiași actori de duzină. Acum ce ne mai lipsea? Maestrul Cristoiu a dat o definiție a ceea ce ne lipsea: „Demonstrație de asasinate cu sânge rece, pentru ai speria pe ruși”. Am revăzut la televizor filmul Rambo și mă gândeam: Ce bine au primit americanii eroii de război, așa cum a fost primită și doamna Ashil Babbit, erou de război asasinată la „Capitoliu”. Acum dacă sunt eroi, pot fi până la capăt… Cam asta spun mai marii, care stau prin birouri și concep strategiile de război. Dar în teatru sau în lumea cinematografică, actorii joacă un rol veridic prin interpretarea și aducerea la viață a personajelor din diverse scenarii. Dar cum ar fi să ne imaginăm situația în care aceiași actori ar juca în alt scenariu, unul complet diferit de ceea ce le este obișnuit? Schimbarea scenariului ar putea oferi actorilor oportunitatea de a-și demonstra versatilitatea și talentul într-un mod nou și provocator. De exemplu, un actor cunoscut pentru interpretarea unor personaje de acțiune ar putea juca acum rolul unui personaj delicat și sensibil într-o dramă romantică. Acest proces ar oferi publicului o perspectivă diferită asupra capacităților actorului și ar demonstra natura sa artistică într-un mod inedit.

Pe de altă parte, există și provocări asociate cu această idee. Actorii ar trebui să depună eforturi suplimentare pentru a se adapta la un nou scenariu și pentru a-și construi un nou personaj într-un mod credibil și convingător. De asemenea, fanii ar trebui să fie deschiși la schimbare și să accepte posibilitatea ca actorii lor preferați să își asume roluri total diferite decât cele la care sunt obișnuiți. Ideea de „aceiași actori, dar alt scenariu” este una fascinantă și provocatoare în lumea cinematografiei. Prin explorarea teritoriilor noi și prin îndrăzneala de a încerca ceva complet diferit, actorii pot consolida legăturile lor cu publicul și pot demonstra că talentul lor artistic este mai vast și mai profund decât s-ar fi putut crede.

Așa e în teatru sau cinematografie, dar ce facem cu aceiași actori în politică? În jocul politic, liderii sunt asemănați adesea cu actori care își interpretează rolurile în fața publicului larg. Dar cum ar fi să ne imaginăm scenariul politic văzut prin ochii acestor „actori politici”, într-un context diferit de cel obișnuit? Transferând conceptul de interpretare actoricească în sfera politică, putem să ne gândim la modul în care liderii ar putea aborda politica dacă ar fi privită ca un scenariu nou și provocator. Pentru un politician care a fost mereu asociat cu o anumită doctrină sau orientare politică, interpretarea unui rol diferit ar putea oferi oportunitatea de a-i surprinde pe cetățeni și de a oferi o perspectivă neașteptată asupra viziunii lor politice. Prin imaginația și creativitatea asociate cu actorii politici, scenariul diferit ar putea oferi posibilitatea de a explora soluții alternative pentru provocările politice sau sociale curente. Liderii politici ar putea fi provocați să-și extindă orizonturile și să încerce abordări noi și inovatoare în gestionarea problemelor publice, oferind astfel un cadru fresh și inspirațional pentru dezbaterea politică. Totuși, există și provocările și riscurile asociate cu această idee. Un politician care ar încerca să-și joace un rol politic complet diferit ar putea fi acuzat de incoerență sau lipsă de credibilitate, iar schimbarea bruscă a direcției politice ar putea fi percepută ca o manevră care nu este oportună de către adversarii politici sau de către electorat. De asemenea, publicul ar trebui să fie deschis la acceptarea unor idei noi și la explorarea unor abordări politice neconvenționale.

Acum vedeți de ce cei mai mari președinți au fost actori? Și mă gândesc la Ronald Reagan care chiar a fost un mare președinte. Voi la cine vă gândeați?

Maria Vladimirovna Zakharova este un politician rus care ocupă funcția de director al departamentului de informații și presă al Ministerului Afacerilor Externe a Federației Ruse. Doamna a spus în legătură cu actul de terorism de la Moscova: „Reprezentantul oficial al Consiliului de Securitate Națională al SUA, Adrienne Watson- Ucraina nu este implicată în atacul terorist de la Krasnogorsk, de vină este ISIS interzis. Dacă ar putea rezolva așa repede asasinarea propriului președinte Kennedy. Dar nu, de mai bine de 60 de ani nu au reușit să afle cine l-a ucis. Sau poate și ISIS? Sau vor mai amâna încă 60 de ani cu specificul, jucându-se cu orice „incertitudine constructivă”? Sau să luăm atacul terorist de pe Nord Stream? Acolo, potrivit Statelor Unite (și The New York Times a citat comentarii de la oficiali), ucrainenii au fost implicați. Adevărat, atunci autoritățile americane au mers în jos. Așa că încă caută acolo în identificarea scafandrilor de la Kiev sau ISIS. Nu s-a rostit nici măcar un cuvânt de la Washington care să ceară Danemarcei și Suediei să nu înceteze căutarea celor responsabili, iar propunerea Rusiei de anchetă sub auspiciile ONU a fost blocată de anglo-saxoni în Consiliul de Securitate. Toate acestea sugerează că elitele politice americane au devenit pricepute de-a lungul deceniilor în a distrage atent atenția de la crimele de mare profil și de la tot felul de montări. Prin urmare, până la finalizarea anchetei asupra atacului terorist de la Primăria Crocus, orice frază de la Washington care justifică Kievul ar trebui considerată drept probă. La urma urmei, finanțarea activităților teroriste ale grupului criminal organizat de la Kiev de către liberal-democrații americani și participarea la schemele de corupție ale familiei Biden au loc de mulți ani.”

Nu vreau să închei articolul fără să pomenesc despre episodul 83 al lui Carlson Tucker: „Administrația Biden încearcă să trimită un veteran de 82 de ani la închisoare pe viață pentru infracțiunea de repetare a „dezinformării rusești”. Cel mai înfricoșător, cel mai important caz penal despre care probabil nu ai auzit niciodată”.

Mulți actori, dar scenele se răresc. La fel și scenariile, toate sunt trase la indigo…


Nu de război și nici de moarte ar trebui să ne fie frică. Ci de Dumnezeu!

Frică. Frică de război. Frică de viruși. Frică de spitale prost echipate, cu medici din ce în ce mai puțin empatici. Frica de vaccinuri. Frica de ziua de mâine. Frica de ruși. Frica de AI. Frica de ecumenism. Frica că ni se iau copiii. Frica de transumanism. Frica de reptilieni. frica de Ocultă. Frica de moarte… Dar nu de toate acestea ar trebui să ne fie frică. Ar trebui însă să fim îngroziți de lipsa de încredere în autorități. În lipsa de încredere în toți politicienii corupți care nu au făcut nimic bun, ci ne-au dus și ne duc către hău. Că instituții naționale, europene și mondiale nu au dat și nu dau doi bani pe noi! Ne-au spus că ne omoară virusul. Dar niciun politician important al lumii nu a murit de Covid sau de vacsin. Niciun președinte de stat. Niciun finanțist. Nu am auzit de niciun șef important care să fi murit subit. Și acum, suntem ținuți sub tensiune cu tot felul de scenarii ilogice, se debitează pe toate canalele tot felul de inepții și gogorițe care ne jignesc inteligența. Ne spală pe creiere cu știri care ne țin sub tensiune. Știri care se bat cap în cap.

Când ar trebui să aibă mare grijă la contextul internațional în care ne aflăm, ai noștri încă se ceartă pe ciolanul la care visează pentru următorii patru ani, fac alianțe contra naturii ideologice. Mai marii lumii ne sacrifică pe noi ca să nu își piardă ei credibilitatea și prin urmare, scaunele prea mari pentru creierele lor prea mici, pentru inimile lor de lichele și pentru setea lor de putere. Ca să arate că fac ceva, după ce ne-au pus să umblăm cu trențe pe față, să ne înțepăm și să plătim seruri experimentale, ne-au pus să plătim pentru un război care nu este al nostru și vor să cumpărăm tot de la ei armament cu bani împrumutați tot de la ei.

Ar trebui să fim îngroziți pentru că nu mai putem avea încredere în nicio instituție publică menită să ne apere, pentru că toate sunt puse .numai să ne sărăcească, să ne înrobească! Drepturile și libertățile ne-au fost îngrădite sub promisiunea unui bine general și noi încă credem că așa ne-a protejat și ne protejează cineva. Preturile cresc, nivelul de trai scade. Copiii ni i-au îndobitocit cu ecrane și lecții online, ni s-au sălbăticit, se droghează, sunt agresivi. Ni se induce o stare teribilă de panică din toate părțile. Ceva, rațiunea, instinctul, ne spun că suntem mințiți, că suntem manipulați, dar preferăm să încercăm să credem ce ni se servește pentru că alternativa ne-ar face să ne pierdem mințile și de aceea pare ne neconceput. Și între fricile acestea și frica de imbecilitatea criminală a celor care ne conduc, preferăm să ne fie frică de orice în loc să ne fie frică de dictatura informațională criminală în care trăim.

O dictatură unde domnește frica, minciuna, lipsa de dialog, lipsa de transparență. Lipsa de speranță! O dictatură care îi îngrașă și mai mult pe îmbuibații și puternicii lumii și ne slăbește, ne înnebunește și ne omoară pe noi, cei care îi îngrășăm și le dăm putere lor, acelora care nu dau pe noi nici măcar o para găurită. Nici pe noi și nici pe copiii noștri. Suntem atât de anesteziați că nici nu înțelegem că am ajuns noi maimuțe în tot circul ăsta dirijat. După Plan Demonium și susținerea unui război străin, dar care ne-a afectat grav pe fiecare dintre noi, ar trebuit să fim de nu știu câte ori pe străzi, să le cerem socoteală, în fața clădirii Parlamentului, a Președinției, în fața deputaților, senatorilor și a președintelui, pentru că lor le-am dat voturile noastre și să îi întrebăm jocurile cui le-au făcut și le fac, ale cui interese le reprezintă ei de fapt?! Că pe ale României și poporului român în niciun caz. Să îi întrebăm de ce s-au perindat peste tot în lume și în mass media, și la ski și naiba să îi pieptene pe unde mai umblă toți pe banii noștri in loc să pună toți osul la treabă.

Dar nouă ne e mai frică și de umbra noastră decât de faptul că în acest ritm, România nu va mai avea niciun viitor. Și nu din cauza lor, ci din cauza lipsei noastre de reacție și a fricii, de panica ce ne-a invadat din toate părțile și care ne-a paralizat și îndobitocit. Până să vină Putin sau reptilienii să ne omoare părinții, copiii și pe noi înșine ni-i omoară lipsa unui sistem de sănătate funcțional cu adevărat, mâncarea proastă, chimicalele, alcoolul, drogurile, efectele adverse. Până să vină rușii și marțienii să ne ia țara, ne-au luat-o ăștia care ne vor binele, până să vină rusul să zică iarăși „Davai ceas!” ne vor fi luat ăștia și chiloții din fund! Până să vină blackoutul total, eclipsa de soare de o săptămână, până să ne cadă o nucleară în cap vom fi deja morți de foame sau de stres! Pentru că de toate ne e frică, doar de Dumnezeu nu ne e! Altfel am fi știut ce e de făcut! Și nu am fi stat ca niște momâi…


Împotriva coșmarului de la Davos…

Ei au îndrăzneala păcatului de moarte de a-l „concura” pe Dumnezeu prin „omul” de tip circuit integrat, de a demonstra că pot face o altă lume care să funcționeze mai bine decât Creația. Mecanismul este răsturnarea sensurilor primordiale prin eliminarea lui Dumnezeu din acestea și înlocuirea Rânduirii divine a Binelui cu o rânduire „umană” a „binelui”. „Revoluția” de la Davos, nume generic pentru globalism, nu-si propune salvarea omului, ci salvarea planetei de oameni, impunând practic antiteza om-planetă,, ceea ce in Creație, nu este o antiteză, ci o armonie intre om si natură, pe care o găsim implicit în Post. Postul are desigur esența pocăinței în fața lui Dumnezeu, jertfa pe care o facem în semn de iubire și mulțumire, fiind un mijloc de mântuire. Dincolo de această primordialitate, postul presupune așa cum spuneam implicit și vestita gestionare a resurselor. În post găsim totul, de la înfrânarea consumului de alimente, în special al celor de origine animală, până la înfrânarea sexuală dintre bărbat și femeie. Davosul înlocuiește, răstoarnă de fapt conceptele postului cu hrana artificială și cu ideologia lgbt. Nu spune „consumați” cu măsură pentru gestionarea resurselor, ci dimpotrivă, consumați cât mai mult, dar într-un sens contrar Creației. Poți mânca oricât de multă carne, dar să fie artificială sau din lăcuste, poți avea oricât de multe relații sexuale, dar să nu se nască copii în urma lor și cel mai sigur mod în acest sens, este ca acestea să se producă între persoane de același sex.

Se înlocuiesc toate resorturile umane, sufletul, mintea, trupul și nu în cele din urmă, națiunile, neamurile, pentru ca în cele din urmă să fie înlocuit chiar omul in sine. Sufletul este dezvățat de Credința în Dumnezeu și dresat să adere la noua „credință”, salvarea planetei, mintea este dezvățată de gândire și dresată să urmeze inteligența artificială, trupul este la rândul lui dezvățat de cele firești și dus în cele nefirești, hrană artificială și relații homosexuale. Baza relațiilor de sânge și credință dintre oameni, anume Națiunea, Familia mare, se desființează, asa cum se desființează conceptul de familie, formată dintre un bărbat și femeie. Forța esențială a păstrării umanității o reprezintă neamurile, căci ele sunt rânduite de Dumnezeu pe pământ, ele sunt chemate la Judecata de Apoi, ele caracterizează destinul omului de a nu trăi singur, ci în comunități istorice, legate prin același sânge, aceeasi tradiție, aceeasi credință. De aceea de fapt atacul esențial al Davosului se exercită împotriva națiunilor, prin metisare, pentru a le distruge caracterul primordial. Se anulează Istoria milenară înlocuindu-se cu un istoric recent al unei populații „universale”. Punctul zero al Creației divine, semănarea neamurilor pe pământ de către Dumnezeu este înlocuit cu un alt punct zero, făcut de Davos, nașterea unei populații universale.

Ștergerea diferențelor între rău și bine, acest gri „universal”, se translatează către națiunii pentru a le distruge practic.

Anulând comunitatea, extrăgând omul din ea pentru a-i lua puterea identitară, acesta devine vulnerabil, fiind singur. El se poate asftel cu ușurință dezumaniza, căci nu mai are legături cu rădăcinile, nu mai are arbore genealogic, familie, națiune. Se produce un vid al naturalului, pentru a se face loc altcuiva, anume opusului Creației divine, inumanului, un fel de „om” care are un singur resort, un cip. Cyborgul, idealul Davos, nu are suflet si nici minte sau trup naturale. Cyborgul nu are nevoie de Națiune, este „universalul” perfect fără niciun fel de caracteristică proprie, este la fel ca un laptop sau telefon smart care asculta de o comandă. La „apogeu” nu va mai avea nevoie nici de hrană, nici măcar de cea artificială și …abia acum urmează punctul final al misiunii Davosului, adică punctul maxim al sfidarii Creației: Cyborgul este nemuritor pe pământ. El este „elita” care a „salvat” planeta de oamenii care produceau carbon, distrugând-o. El spune că viața veșnică nu este în Ceruri, în Împărăția lui Dumnezeu, ci aici, pe pământ și vrea să demonstreze asta. Davosul, generic vorbind, propune veșnicia unei viitoare populații, cu condiția ca ea să nu se înmulțească, să nu aibă dorințe, regrete, sentimente în general. Aici este sensul final al declarației lui Klaus Schawab ,, Nu veți deține nimic și veți fi fericiți”. Nu veți deține suflet, asta vrea sa spună în cele din urmă. In viziunea lui satanica, fericirea însemnând starea inertă a unui robot, nu fericirea generată de credința în Iisus Hristos Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

De aceea atacurile principale se dau împotriva Bisericii, a preoților cu precădere, împotriva națiunilor, ținta fiind eroii, martirii și luptătorii care au clădit națiunile, împotriva producătorilor de hrană naturală, adică țăranii, fermierii. Soluția împotriva așa zisei revoluții de la Davos, a așa-zisului om, circuit integrat este singura revoluție din istoria omenirii, anume aceea a creștinismului, a lui Iisus Hristos Mântuitorul.