A cincea etapă a genocidului bolşevic a început în 1950 şi ea a constat în deportări ale populaţiei pe motive religioase. „Vina” noului val de deportaţi era considerată slujirea lui Dumnezeu, iar noii deportaţi erau numiţi „duşmani ai socialismului”.
În primăvara anului 1950, un nou val de represiuni s-a abătut asupra bucovinenilor – în localităţile Cupca, Corceşti ş.a. au fost operate numeroase arestări, persoanele respective fiind duse la Cernăuţi, urcate într-un marfar şi deportate la est de munţii Ural spre Krasnoiarsk. Peste un an, aceeaşi soartă au împărtăşit-o şi familiile lor, când un alt tren a luat drumul Siberiei – la vatra strămoşească cei ce au supravieţuit au revenit doar peste 15 ani. La 8 aprilie 1951, din Cupca au fost deportate în regiunea Irkutsk din Siberia opt familii (26 de persoane) pe considerente religioase.
Această nouă ofensivă asupra elementului autohton a fost precedată de strămutarea unor familii şi chiar a unor sate în regiunile Herson şi Zaporojie din Sudul Ucrainei. Numai în baza hotărârii IV-84/1 din 21 februarie 1950 a comitetului executiv regional, din satele raionului Herţa urmau să fie strămutate cu forţa 360 de persoane.
De la mijlocul anilor ’50 şi până către sfârşitul anilor ’60 ai secolului al XX-lea, cei represaţi, care au reuşit să supravieţuiască, precum şi urmaşii acestora au obţinut dreptul să revină la baştină.
De multe ori, au fost nevoiţi, însă, să-şi construiască case noi, dat fiind faptul că gospodăriile lor fuseseră distruse, trecute în patrimoniul colhozului sau ocupate de alte persoane din sat sau de „specialiştii” veniţi de aiurea.
Se estimează că s-a întors mai puţin de jumătate dintre cei care au fost supuşi represiunilor comuniste.
Dar nici nu toţi cei întorşi la vatra strămoşească au avut parte măcar de o reabilitare morală sau, cel puţin oficială. La 17 aprilie 1991, Sovietul Suprem al RSS Ucrainene a adoptat legea „Cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice în Ucraina”, pe baza căreia oamenii au început să depună cereri de reabilitare.
Până la data de 10 aprilie 1995, potrivit notei Direcţiei MAI pentru Regiunea Cernăuţi, 12.554 de cetăţeni (supravieţuitori ai GULAG-ului stalinist) primiseră adeverinţe de reabilitare, în timp ce petiţiile a 157 de persoane au fost respinse. În această din urmă categorie au intrat acei care au refuzat să facă serviciul militar în Armata Roşie sau care au luptat împotriva puterii sovietice.
La acea dată nu erau depuse cereri încă de la persoanele judecate în baza a încă 837 de dosare.
Pe linia Procuraturii şi a Serviciului de Securitate al Ucrainei, până la 1 ianuarie 1995, au fost reabilitate 6.610 persoane, 1.700 de dosare (ce priveau peste 2.000 de persoane) încă nu erau examinate.
Încă 1.783 de cetăţeni au primit răspuns negativ. Din ultima categorie făceau parte persoanele condamnate în anii 1940-1941 pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei, care nu intra sub incidenţa legii din 1991.
Era, însă, o nedreptate – un lucru strigător la cer, pentru că aceşti 1.783 de martiri în realitate erau adevăraţi supravieţuiitori ai coşmarului de „dincolo de Cercul Polar”. Cei deportaţi din acel motiv aproape că nu aveau şanse să se reîntoarcă acasă.
Iată ce mărturiseşte Simion Opaiţă din Ropcea:
„…Trei luni am fost ţinut într-o celulă fară geam şi doar o dată pe zi primeam un polonic de ciorbă. În acele trei luni nu mi-au dat voie nici să mă spăl, nici să-mi rad barba. În fiecare noapte mă scoteau la interogatorii. Mă întrebau una şi aceeaşi: câţi ropceni am trecut peste graniţă şi câţi grăniceri sovietici am culcat în timpul „operaţiilor banditeşti” împotriva lor… N-aveau dovezi, dar ceva-ceva ştiau… Nu le mărturiseam nimic şi după trei-patru ceasuri de chin şi batjocură, adus în celulă, nu eram lăsat să-mi odihnesc ciolanele „înmuiate” cu iscusinţă … – eram ţinut în picioare cu mâinile duse la ceafă… Am fost… condamnat la 25 de ani de detenţie, 5 ani fară drepturi cetăţeneşti şi 10 ani fară dreptul de a mă întoarce în regiunea Cernăuţi… La închisoarea din Lvov… nu primeam altceva de mâncare decât un fel de zoi sărate, după care setea mă stingea de pe lume. Peste trei săptămâni am fost urcaţi în vagoane şi duşi în celălalt capăt al lumii, la Vladivostok, spre Japonia şi Coreea, şi băgaţi într-un lagăr de pe teritoriul unui port maritim…. Apoi ne-au pornit spre „vestita” Kolyma, la urşii polari… – dincolo de Cercul polar… Era un ger de vreo -50 de grade şi noi, fiind îmbrăcaţi subţire, în portul nostru românesc (aproape toţi deţinuţii de acolo eram români), simţeam cum ne îngheaţă sângele în vine. Am primit haine mai groase şi am fost împrăştiaţi care şi încotro, că până la urmă nici nu mai aveam cu cine vorbi româneşte, …şi din momentul acelei repartizări cu români de-ai noştri nu ne-am mai întâlnit. La minele de aur, unde mă speteam ca un rob, dacă nu îndeplineai norma, trei zile nu primeai mâncare. Dacă nu te îndreptai, erai băgat la carceră, apoi la „bur”, iar de la „bur” – pe lumea cealaltă. Celor care mureau, le erau sparţi creierii cu un piron ascuţit de fier, ca să fie siguri …că nimeni nu se prefacea … Cadavrele erau aruncate într-o văgăună şi lăsate acolo pentru totdeauna. Am avut noroc că eram voinic şi sănătos…
După ce a pierit Stalin, situaţia noastră s-a mai îmbunătăţit… Am fost rejudecat… M-am întors la Ropcea după doisprezece ani… Cât n-am fost acasă, floarea satului s-a irosit pe la munci silnice în Donbas, Karelia, Arhanghelsk, Republica Komi, pe ţărmul lacului Onega, la Peciora, la Viatka, în lagăre de muncă din Armenia. Toţi bărbaţii duşi pe ţărmul Mării Albe la munci peste puterile lor, de-o vorbă, au murit acolo, numai 3 – Petrea Opaiţ, Cozma Meglei şi Gheorghe Costinean au venit oarecând în oase şi piele…”.
Dat fiind tuturor celor relatate mai sus, putem constata, că intrarea armatei roşii şi înglobarea părţii de nord a Bucovinei, plasei Herţa şi părţii de nord a Basarabiei în RSS Ucraineană şi instaurarea regimului totalitar-comunist au fost însoţite de numeroase crime împotriva populaţiei românești din teritoriile respective.
În urma prigonirilor staliniste, constând din execuţii fără cercetări şi judecată, masacre, deportări, trimiteri în lagărele de muncă, strămutări de populaţie, numărul locuitorilor de origine română a scăzut în regiunea Cernăuţi în mod catastrofal.
Pentru a exemplifica, aducem aici exemplul „Golgotei” doar a 2 sate unul de pe Valea-Siretului (a satului natal al autorului acestui capitol) şi altul din Ţinutul Herţei.
„Comună românească din fostul judeţ Storojineţ, Pătrăuţii-de-Jos (pe Siret) a avut de înfruntat, ca şi întreaga parte a Bucovinei rămasă la sovietici, nelegiuirile săvârşite de acei care pretindeau că ne-au adus „lumină şi izbăvire de sub jugul cotropitorilor români”. „Eliberarea”, războiul, mişcarea de rezistenţă a băştinaşilor faţă de oprimatorii stalinişti, prigonirile la care au fost supuşi românii de aici au avut consecinţe nefaste în plan demografic. Deportările în Siberia şi Kazahstan, trimiterea ţăranilor la muncă silnică în regiunile nordice ale fostului imperiu roşu, aruncarea sutelor şi miilor de români în închisori şi lagăre de concentrare, executarea multora fără cercetări şi judecată, pe de o parte, şi exodul populaţiei în România, pe de altă parte, au dus la împuţinarea catastrofală a numărului populaţiei româneşti ce s-a pomenit sub administraţia sovietică. Vom da răspuns, chiar şi pe baza mutaţiilor demografice negative dintr-o singură comună, la întrebarea celor care în derâdere ne iscodesc: „Unde vă sunt românii?”. „Odată am fost mulţi, am fost stăpâni pe aceste meleaguri, dar ne-a împuţinat urgia stalinistă”. Numai din Pătrăuţii-de-Jos, satul nostru natal, în timpul măcelului de la 1 aprilie de la Fântâna-Albă au fost omorâte 16 persoane iar 21 au fost arestate şi deportate în Siberia, 26 de pătrăuceni au fost deportaţi în „noaptea plângerii” din 13 iunie 1941 şi nu s-au mai întors la baştină, 32 au murit în război, 7 au murit la muncile silnice din Karelia, 16 au fost deportaţi din motive politice, 93 s-au refugiat în România şi doar 36 persoane deportate în 1941 ulterior au revenit la baştină!. În sat a fost ridicat un monument în memoria celor 142 martiri – victime ale represariilor staliniste. Este de remarcat, că la ultimul recensământ de până la război (1930) în sat locuiau 2.771 persoane, inclusiv 2.248 români, 330 poloni, 111 evrei, 21 ucraineni, 20 germani şi 41 de alte etnii; din 2.771 săteni – 2.259 recunoşteau drept maternă româna şi doar 21 – ucraineană Deci din 2.248 de români de pănă la război au cunoscut represii 247 persoane, iar satul a pierdut 211 de români sau 9,4 la sută (sic!) pentru totdeauna, nemaivorbind de cei refugiaţi, muriţi în urma „foametei organizate” din 1947 şi „plecaţi benevol la lucru”… Conform statisticii oficiale, la 1 ianuarie 1992 numărul locuitorilor comunei Pătrăuţii-de-Jos (pe Siret) era de 2.681, dintre care 2.514 de români, iar ucrainenii şi românii care s-au lăsat deznaţionalizaţi constituiau cifra de 134; aici s-au mai stabilit, prin căsătorii mixte sau ca „specialişti” trimişi de sus, 13 ruşi, 1 evreu, o persoană de altă naţionalitate, mai trăiesc 18 poloni băştinaşi (din 842 de locuitori ai cătunului Arşiţa, care se află pe teritoriul primăriei din Pătrăuţii-de-Jos, 596 sunt români, 19 – ucraineni, 238 – poloni, iar o persoană era de altă naţionalitate). Folclorustul satului, istoricul Veleriu Zmoşu, ne aduce şi concluzia durerii: „Populaţia acestui sat putea fi cu mult mai mare şi, evident, neaoş românească, aşa cum fusese până la război, dacă el nu era văduit de cei mai buni gospodari, de tineret, prin deportări, masacre sângeroase, condamnări la ani grei de detenţiune şi la munci silnice, prin executări fără cercetări şi judecată, prin îngroşarea rândurilor de refugiaţi în România. Tăvălugul politicii staliniste de oprimare şi deznaţioanlizare a românilor din nordul Bucovinei a trecut şi peste acest sat de vrednici gospodari, provocând răni adânci în sufletele localnicilor, răni ce încă nu s-au cicatrizat”.
Acest lucru se poate vedea şi din următoru exemplu: în anul 1930 satul Proboteşti din fostul judeţ Dorohoi (Ţinutul Herţei) avea o populaţie de 2.026, în 1940 – 2.146, în 1947 – doar de 780, iar în 1992 – de 1.181 locuitori. Din acest sat au fost deportate 26, trimise la munci silnice în Karelia – 19, împuşcate la graniţă – 7, mânate cu forţa la minele de cărbuni din Donbas – 17, trimise la FZO – nouă, condamnate în rezultatul „deschiaburirii” – trei, scoase abuziv din casele care au fost demolate din aşa zisa zonă de frontieră şi din masivul colhozului – 283 de persoane, iar în România s-au refugiat 693 de oameni!
Deci, chiar şi după şase decenii populaţia acestui sat n-a putut atinge cifra din 1940. Dar câte asemenea sate-martire au fost în Ţinutul Herţei, nordul Bucovinei şi Basarabiei?
Un exemplu elocvent despre ceea ce se întâmpla în familiile româneşti „rămase acasă”, în Valea-Siretului, ne aduce Natlia Bogatâr din oraşul Storojineţ care mărturisea: „… Mama avea numai 30 de ani… Când mă aflam la şcoală, mama, bolnavă, i-a chemat pe cei trei copii, i-a numărat, i-a sărutat şi le-a şoptit: „Dragii mei copii de-acuma-s pierduţi”. Aşa s-a şi întâmplat. Când crescusem mari, destinul ne-a împrăştiat departe unul de altul. Sora Olga a ajuns în România, fratele Iordache — în Germania, fratele mai mic, Toader, care avea numai 2 anişori pe atunci şi a adormit pe pieptul mamei moarte, a ajuns în Rusia…”.
Celor deportaţi „din motive de relaţii de rudenie cu duşmanii poporului…” puterea sovietică le „pregătise o soartă nouă”.
Domnica S. Hostiuc din Mahala, raionul Noua-Suliţa, mărturisea:
„În 1940 au venit în nordul Bucovinei sovieticii, iar tata a plecat cu românii. La două luni după asta fratele mai mare, Ion, a vrut să meargă la tata. La graniţă, la Siret, a fost prins, spintecat cu baioneta şi aruncat în apă…
La 28 mai 1941 au venit oamenii stăpânirii bolşevice să ne ridice şi, dacă ne-au luat, ne-au dus în adâncul Siberiei. Eşalonul nostru era de 72 vagoane şi unele au fost desprinse în regiunea Omsk, altele în regiunile Tomsk şi Tiumen. Noi, fiind într-un vagon de la capătul eşalonului, am nimerit în Republica Autonomă Komi, pe apa Peciorei, care se varsă în Oceanul Îngheţat. Pe malul acelei ape am stat două săptămâni, am dormit în corturi, apoi a venit un vapor, care, după ce am fost îmbarcaţi, a luat-o în susul apei. A tras la mal în dreptul unui sătişor şi acolo iar a început numărătoarea noastră.
Cei care aveau copii, au fost daţi de o parte, iar acei buni de lucru – de altă parte. Când ne-a venit rândul, mama tare s-a rugat să ne treacă între acei fără copii. Îi spusese o localnică că cei cu copii mergeau direct la moarte. S-au uitat cei din comisie la noi, ne-au măsurat cu privirile şi au strâns din umeri. Dar mama, ştiind ceva ruseşte, i-a încredinţat că ne va scoate şi pe noi la lucru. Dacă a zis aşa, aşa trebuia să rămână. Unul dintre membrii comisiei ne-a răspuns: „ – Aici de lucru nu prea este. O să vă ducem în altă parte, unde de-ai voştri sunt”.
Fără zăbavă ne-au dus în alt loc şi acolo ai noştri erau toţi umflaţi de foame. Erau scoşi la doborât copaci, dar ei, de slabi ce erau, cădeau şi nu puteau lucra. Am fost şi noi mânaţi la tăiat pădure pe un ger de -40 – -50 grade. Haine de iarnă nu aveam, foamea ne subţiase, dar planul trebuia de făcut.
În iarna anului 1942 deportaţii au început să moară unul după altul. Doamne, zilnic erau duşi la groapa comună câte şase, câte opt. Dar nici groapa nu era groapă adevărată. Era săpată în omăt, căci pământul era îngheţat mai mult de un metru, iar morţii, toţi la grămadă, erau sloboziţi în ea fără sicrie şi fară rânduială creştinească.
Văzând aşa o nenorocire, mama m-a lăsat într-o baracă în care locuiau la vreo 60 de persoane şi undeva s-a dus. Fratele cel mic, Gheorghe, a murit, iar fratele Mihal a pornit în căutarea mamei.
Rămasă singură, cumpăram 200 grame de pâine, miroseam pâinica şi a doua zi o vindeam, ca să pot cumpăra alte 200 de grame. „Jocul” acesta n-a durat mult, căci într-o zi am căzut sleită de puteri. Am fost transportată la punctul medical şi acolo venise la practică o studentă a unei şcoli de medicină, … care mi-a dat o bucată de pâine şi un sahan de borş. Încetul cu încetul mi-am revenit. Am început să umblu la lucru şi îmi primeam bucăţica de pâine. Vara s-a întors şi mama. Dar din 360 de persoane, câte am fost acolo la început, au rămas la vreo 60.
Am fost îmbarcaţi iarăşi pe vapor şi duşi în sătucul de unde am venit. Acolo trebuia să ne spetim la o fabrică de cherestea. Vara ne mâncau ţânţarii. Erau aşa de mulţi că, dacă aruncai batista în sus, se oprea pe ei şi nu mai cădea. Iarna, însă, te ardeau gerurile de până la -60 de grade.
Am lucrat acolo până în 1947, iar în acel an, când m-am întors în satul natal, eram fată în lege. Eram săracă lipită pământului, neavând nici ce mânca, nici ce îmbrăca.
Unui băieţan din vecini, făcându-i-se milă de mine, căci ştia ce-i necazul (al lui tată a fost escortat într-un lagăr de muncă de pe ţărmul lacului Onega), m-a cerut de nevastă şi m-am căsătorit cu el. Ne-am dus amândoi să lucrăm la colhoz.
Ca să ne prindem la ceva şi să putem măcar o lună mânca pe săturate, bărbatul a luat de pe câmp un săcuşor de grâu. A fost prins şi condamnat la 6 ani de puşcărie. Pe el l-au luat, iar eu am rămas însărcinată.
Am plâns şi am zis că mă duc să mă omor, că nu eram în stare să le rabd pe toate. Ilie al meu a venit după cinci ani şi a găsit băieţelul măricel… Nevoile l-au silit, însă să mai ia de la colhoz un sac de răsărită. Iar l-au prins. Şi de data asta i-au dat 10 ani de închisoare.
Dacă am văzut că nu am viaţă, am luat băiatul şi m-am dus la bărbat, în lagăr. Am stat acolo 4 ani. Bărbatul, pentru purtare bună, a fost slobozit din lagăr după 7 ani de detenţie.
Când ne-am întors la Mahala, casa ne era la pământ. În ea nu se mai putea locui. Am adus paie, lut, apă şi-am făcut lampaci, din care ne-am zidit o căscioară mai acătării. Parcă am început să trăim ceva-ceva mai bine, dar necazul şi scârbiile nu ne-au părăsit.
Când a împlinit 21 de ani, băiatul nostru s-a însurat. A trăit cu soţia numai doi ani şi a murit într-un accident rutier. La 14 zile după moartea fiului, nora a adus pe lume o fetiţă.
Când fetiţa a fost de nouă luni, a lăsat-o în grija mea de parcă eu am şi născut-o. Şi aşa necăjită cum eram, am crescut-o şi în lacrimi am scăldat-o, cu amar am legănat-o. Am purtat-o la şcoală, a făcut unsprezece clase, apoi când a trebuit să-mi deie şi mie un piculeţ de ajutor, s-a dus în Italia…
Când am avut 60 de ani, m-am gândit să-i fac Ilenuţei, nepoţelei adică, o casă mai mândră.
Cum nu prea aveam bani, am început să fac comerţ, să vând şi să cumpăr, aşa, să-mi rămână ceva parale, pe care să le tot adun şi pe care să procur materiale de construcţie… Dar pe atunci nu era voie să faci ceea ce se poate face acum… şi am fost privată de libertate pe un termen de un an şi jumătate. Din sala judecăţii m-au dus în închisoarea din Dneprodzerjinsk…”.
Zeci de mii de familii de românii autohtoni au avut aceeaşi soartă…
Deloc nu se cunosc cifrele celor muriţi de foame… Chiar şi până în prezent, nu se cunosc cifrele exacte privitoare la diverse categorii de reprimați (împuşcaţi fară judecată în localităţile de origine; arestaţi şi condamnaţi; arestaţi sau ucişi fară a se fi dat vreo sentinţă; deportaţi în lagăre de muncă; deportaţi în diverse zone ale Siberiei şi Kazahstanului; ridicaţi şi duşi la munci forţate etc.).
Potrivit datelor oficiale, în perioada anilor 1944-1952, din regiune au fost deportate 4.298 de persoane. Alte calcule mărturisesc că, în anii 1940-1941 şi în anii 1944-1952, în Siberia şi Asia au fost deportaţi 11.145 de locuitori ai regiunii Cernăuţi.
Potrivit estimărilor realizate de către redacţia cernăuţeană a cărţii „Reabilitaţi de istorie”, care urmează să includă numele tuturor victimelor stalinismului, în perioada 1940-1952 au fost supuşi represiunilor politice circa 50.000 de locuitori, reprezentând aproape 10 la sută din totalul populaţiei regiunii Cernăuţi.
După cum menţionează pe bună dreptate Dr. Ştefan Purici, „în loc de „eliberarea” de sub „jugul boierilor şi capitaliştilor români”, sovieticii au distrus temeliile unei societăţi liberale, au nimicit forţele productive şi creatoare, în primul rând ale comunităţii româneşti, dar şi ale celorlalte etnii din regiune… „Având în vedere faptul că cele mai masive arestări şi deportări s-au facut în zonele de frontieră cu România, putem presupune că, în rândul românilor, numărul victimelor represiunilor sovietice s-ar putea apropia de 15-20 la sută”.
Iată de ce aşa de mult s-au împuţinat românii din zona istorică din nordul Ţării-de-Sus a Moldovei.
Nu în zadar ziaristul Gheorghe Frunză insista asupra faptului „că puterea sovietică … în nordul Bucovinei a fost în stare de război faţă de populaţia locală, mai ales faţă de românii băştinaşi”. Dar la început trebuia divizată în „români” şi „moldoveni” şi începerea „moldovenizării”.
În anul de învăţământ 1957/58 în Ucraina doar în regiunea Transcarpatică funcţionau 12 „şcoli româneşti”, în reguinea Cernăuţi funcţionau în limba maternă doar 103, care erau deja „moldoveneşti”. Iar în anul 1958/59 era semnalată funcţionarea doar a 32 instituţii de copii preşcolare – toate cu instruire în „limba maternă moldovenească”.
Numărul românilor nu avea dreptul să depăşească 20 la sută, băştinaşii trebuiau să devină o minoritate neînsemnată, divizată în două, şi fără de perspective de a supravieţui din punct de vedere etnolingvistic – trebuia să să contopească şi să se dizolve în masa poporului unic al Patriei unice din URSS, în masa poporul sovietic.
Doar imaginându-ne numărul celor căzuţi pe front, cel al refugiaţilor în România sau în alte ţări ale Europei, numărul celor aduşi în ţinut din alte zone ale Ucrainei şi Rusiei, divizarea artificială a populaţiei românofone în „români” şi „moldoveni” vom putea înţelege… fenomenul diminuării ponderii românilor în ansamblul populaţiei actualei regiuni Cernăuţi în anii ’40-’60 ai secolului XX şi cauzele lui – regimul totalitar se pregătea de primul recensământ sovietic oficial din acestă zonă – recensământul din 1959. (va urma)
Lasă un răspuns