Evenimentele dramatice din vara anului 1940 au întrerupt brusc viaţa paşnică a locuitorilor Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa. În decurs de şase zile (28 iunie – 3 iulie 1940) România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 km2 (inclusiv 6.262 km2 în Bucovina) cu o populaţie de cca. 3.776.000 de locuitori. Chiar din primele zile, regimul totalitar-stalinist a purces la sovietizarea teritoriilor anexate, fenomen ce avea drept consecinţe impunerea ideologiei totalitar-comuniste şi distrugerea vieţii politice şi a structurii socio-economice tradiţionale în teritoriile respective.
Dumitru Covalciuc în studiul său „Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic” demonstrează că „prin promovarea politicii staliniste de genocid etnic, în perioada 1940-1941 şi în perioada 1944-1952 au existat cinci etape legate de modificarea structurii etnice a populaţiei rămase în teritoriul ocupat”. Şi fiecare etapă a constituit o verigă a unui lanţ de măsuri şi metode represive, necunoscute până atunci de o populaţie „eliberată” nici mai mult, nici mai puţin, decât „de sub jugul cotropitorilor burghezo-moşiereşti români”.
În acest sens, s-au adoptat legi privind interzicerea fostelor partide politice, naţionalizarea pământului şi a întreprinderilor, socializarea imobilelor, colectivizarea agriculturii, au fost desfiinţate societăţile culturale, au fost suprimate toate publicaţiile periodice etc.
Deoarece pentru perioada de până la primul recensământ sovietic din 1959 nu există date oficiale sistematizate privind schimbarea structurii etnice a regiunii Cernăuţi şi cauzele acesteea, pentru a păstra obiectivitatea, pe parcursul cercetărilor ne-am bazat doar pe mărturiile martorilor oculari, făcând trimiteri la acelea, care deja fusese date publicităţii.
Prima etapă au constituit-o execuţiile izolate ale „elementelor antisovietice”, urmate de masacrarea organizată a populaţiei.
Imediat după „eliberare”, noile autorităţi au declanşat pe teritoriul regiunii Cernăuţi sistemul de fărădelegi şi crime oribile îndreptat împotriva populaţiei băştinaşe.
Sub inventatul pretext al intenţiei de a trece frontiera şi de a se stabili în România, sute de oameni au fost împuşcaţi fără cercetări şi judecată, în curţile lor, pe drumuri, pe câmpuri, în locuri publice. Alţii au fost executaţi pentru că ar fi făcut spionaj… în favoarea României. Membrii fostelor partide politice din perioada interbelică, foştii primari, ofiţeri, jandarmi, preceptori, preoţi, care n-au dovedit să se refugieze în România, au fost arestaţi şi escortaţi în direcţii necunoscute, de unde nimeni nu s-a întors.
Până la primele „alegeri libere” din 12 ianuarie 1941, acţiunile de lichidare fizică a românilor nord-bucovineni, herţeni şi nord-basarabeni, care făceau parte din componenţa regiunii Cernăuţi, au avut un caracter oarecum mai izolat şi victime ale regimului bolşevic au devenit în temei aşa-zişii „exploatatori” ai oamenilor muncii, aceia care nutreau sentimente ostile faţă de Armata Roşie, care încercau să fugă în România etc.
Bazându-se pe materiale documentale inedite, pe studiile serioase ale unor istorici ucraineni, precum şi pe multe mărturii ale martorilor oculari, publicate pe parcursul a mai multor ani în almanahul „Ţara fagilor”, istoricul din Suceava, originar din localitatea suburbană Ostriţa din regiunea Cernăuţi, Dr. Ştefan Purici în studiul „Represiunile sovietice în regiunea Cernăuţi (anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea)” în mod obiectiv a reuşit să descrie „acel calvar”.
„Chiar în primele săptămâni, noua stăpânire a confiscat de la proprietarii legitimi, fară a acorda vreo despăgubire, 225 de întreprinderi industriale, 74 de bănci, 294 de instituţii comerciale ş.a. Până la sfarşitul anului 1940, sectorul privat în comerţul regiunii Cernăuţi constituia doar 13,5 la sută.
În locul multitudinii de ziare şi reviste, tipărite în română, ucraineană, germană, poloneză etc., autorităţile au înfiinţat, la 30 iunie 1940, un singur ziar – „Радянська Буковина” („Bucovina Sovietică”) – organul partidului comunist, căruia i s-a adăugat, din 3 iulie 1940, „Комсомолець Буковини” („Comsomolistul Bucovinei”), organul tineretului comunist (ambele în limba ucraineană). Pentru populaţia românească a început să se editeze, din februarie 1941, cu litere latine, ziarul „Adevărul bolşevic (ulterior acest ziar al oficialităţilor avea să se transforme în „Zorile Bucovinei” şi din 15 februarie 1941 pănă în vara 2005 „scoase prin lumina tiparului” peste 13,5 mii de numere).
În vederea aplicării în practică a măsurilor de sovietizare şi comunizare a noilor teritorii, au fost aduse numeroase cadre din zonele răsăritene ale Ucrainei.
În urma unei decizii adoptate de Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Ucraina, în regiunea Cernăuţi au fost trimise 4.970 de persoane pregătite să traducă în viaţă directivele autorităţilor centrale, dintre care 893 de activişti de partid, 1.004 activişti sovietici, 777 de specialişti în domeniul industriei, 540 de recepţioneri, 195 de specialişti în domeniul comerţului, 137 de lucrători ai justiţiei şi procuraturii etc. Dintre aceştia, 3.145 erau membri plini sau candidaţi de partid. „Specialiştii” nou-veniţi au fost numiţi în toate funcţiile superioare de conducere. Autohtonilor li s-au rezervat posturi de ranguri inferioare. În total, până la 22 iunie 1941, din rândul acestora au fost promovate aproape 14.000 de persoane.
O direcţie distinctă în acţiunile sovieticilor a constituit-o depistarea aşa-zişilor „duşmani ai orânduirii socialiste”, eliminarea oricărei opoziţii, deportarea nemulţumiţilor. Teroarea a facut „parte integrantă din procedeele şi obiectivele bolşevice, motiv pentru care – spre deosebire de teroarea iacobină, care a durat numai un an, – ea avea să însoţească regimul totalitar comunist de-a lungul întregii sale existenţe”.
Deportările şi întemniţările erau şi o modalitate de a forţa naţionalităţile din noile regiuni să se subordoneze total lui Stalin.
În acest scop, în teritoriile anexate, într-un mod accelerat au fost constituite organele de represiune. Astfel, la 1 septembrie 1940 erau deja organizate şi completate cu cadre Direcţia pentru Regiunea Cernăuţi a Comisariatului Popular pentru Probleme Interne (cunoscut sub abrevierea NKVD), secţiile ei raionale, iar în februarie 1941, pe baza acestei Direcţii, au fost create Direcţii independente pentru Regiunea Cernăuţi ale NKVD-ului şi Comisariatului Popular pentru Securitatea Statului (NKGB), cu lucrători recrutaţi din diverse regiuni ale Ucrainei şi ale altor republici sovietice. Prin ordinul NKVD-ului Uniunii Sovietice, din 7 septembrie 1940, şi a unuia similar al NKVD-ului Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, din 20 septembrie 1940, s-a dispus înfiinţarea pe teritoriul regiunii a patru închisori: două la Cernăuţi (nr. 1, prevăzută cu 128 de angajaţi şi un plafon de 700 de întemniţaţi; nr. 2, cu 46 de angajaţi şi 160 de deţinuţi), una la Hotin (42 de angajaţi şi 100 de întemniţaţi) şi alta la Storojineţ (41 de angajaţi şi 60 de deţinuţi). În plus, la Cernăuţi a fost organizat un arest preventiv, cu 40 de angajaţi şi cu un plafon de 160 de deţinuţi. În scurt timp, însă, cifrele de deţinuţi vor depăşi de câteva ori cele planificate.
Cel mai puternic a fost afectată populaţia românească.
Practic, deja în a doua jumătate a lunii iulie 1940, din fiecare comună au fost supuşi represiunilor foştii primari şi secretari de primărie, agenţi fiscali, sanitari, membrii partidelor politice, animatorii vieţii cultural-naţionale, foştii jandarmi, intelectualii de valoare etc. Numărul celor arestaţi era de ordinul sutelor[viii]. Este de remarcat, că în primul rând erau persecutaţi reprezentanţii elitei naţionale.
Deja la 2 august 1940, Bogdan Kobulov, adjunctul Comisarului NKVD al URSS, semna un ordin de deportare a 12.191 de „elemente antisovietice” din regiunile româneşti încorporate RSS Ucrainene la 28 iunie 1940. Acest fapt demonstrează că fişarea persoanelor respective s-a desfaşurat într-un termen mai mic de o lună de zile. De la Cernăuţi, în luna august 1940, în Siberia au fost expediate două eşaloane cu deportaţi[ix].
Însă operaţiunea de depistare şi deportare a bucovinenilor nu s-a oprit aici.
Toţi aşa-numiţii „duşmani ai puterii sovietice” au fost trecuţi iniţial în tabele speciale, fiind apoi arestaţi şi condamnaţi, iar familiile lor deportate în regiunile estice ale Uniunii Sovietice. Astfel, la 4 decembrie 1940, Martynov, căpitan al Securităţii de Stat, şeful Direcţiei NKVD pentru Regiunea Cernăuţi, trimitea la Ministerul de Interne de la Kiev un tabel cu numele a 2.057 de persoane care urmau a fi deportate. Pe aceste liste au fost trecuţi 855 mari comercianţi, 302 mari proprietari de imobile, 245 înalţi funcţionari, 227 industriaşi, 141 foşti poliţişti, 77 foşti agenţi ai Siguranţei, 80 prostituate, 74 moşieri şi 26 alb-gardişti. În perioada imediat următoare, toţi aceştia au fost deportaţi în Siberia.
În februarie 1941, la prima Conferinţă regională a Partidului Comunist, Ivan Hruşeţki, prim-secretar, sublinia că numărul „duşmanilor puterii sovietice”, depistaţi în ultima vreme numai în oraşul Cernăuţi, se ridică la 658 de persoane, provenind din categoriile sociale menţionate mai sus. Casele confiscate de la proprietarii legitimi erau trecute în mâinile miilor de „specialişti” aduşi din regiunile estic.
La sate, unde trebuia distrusă baza socială a capitalismului pentru a putea realiza cooperativizarea şi a putea organiza colhozuri, s-a aplicat „politica de deschiaburire”. Către sfârşitul lunii februarie 1941, pe liste speciale au fost incluse 3.970 de gospodării ale chiaburilor din întreg ţinutul. Aceştia, împreună cu familiile lor, au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în vederea „reeducării”.
Deja în primele luni de ocupaţie a început un aflux masiv de oameni din diferite regiuni ale URSS, care se stabileau cu traiul în locuinţele şi casele bucovinenilor şi basarabenilor refugiaţi sau deportaţi.
În februarie 1941, în regiunea Cernăuţi funcţionau deja 10 colhozuri şi erau constituite 38 de grupe de iniţiativă. Către mijlocul lunii iunie 1941, aici existau 62 de colhozuri, incluzând 4.476 de gospodării ţărăneşti, cu o suprafaţă de 15.379 de ha.
Desfaşurarea fulgerătoare a evenimentelor de la sfârşitul lunii iunie 1940 a făcut ca multe familii să se pomenească despărţite de noua linie a frontierei sovieto-române.
Foarte multe persoane, mai ales în mediul rural, dar şi în cel urban, au fost surprinse de vertiginoasa înaintare a Armatei Roşii şi nu au avut timp să se retragă împreună cu armata şi administraţia românească.
Mulţi au fost întorşi din calea de refugiu de către soldaţii sovietici.
Din 3 iulie 1940, aşa cum informa populaţia un anunţ oficial, noua frontieră cu România a fost închisă „cu lacăt”, lipsind oamenii de posibilitatea legală de a se refugia.
Această situaţie i-a constrâns pe locuitori, mai ales pe cei de origine română, văzând ce înseamnă în realitate „raiul bolşevic”, de a încerca să traverseze clandestin noua linie de demarcaţie. Unii au fost arestaţi de grănicerii sovietici şi persecutaţi, alţii au reuşit totuşi să ajungă în România.
Potrivit datelor oficiale sovietice, din sectorul detaşamentului 97 grăniceri, care se întindea de la graniţă până la 7,5 km de Cernăuţi, în primele cinci luni de ocupaţie (iulie – noiembrie 1940), au trecut ilegal frontiera 471 de persoane din diverse localităţi ale raioanelor Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ.
Din satele mai îndepărtate de frontieră, din raioanele Vaşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţa, Sadagura şi Cernăuţi rural, s-au refugiat clandestin în România, către sfarşitul lunii decembrie, 628 de persoane. Trebuie să subliniem faptul că emigrarea nu cunoştea graniţe etnice sau sociale.
În primul an al dominaţiei sovietice, potrivit datelor unui cercetător ucrainean, numărul refugiaţilor din regiunea Cernăuţi în România a fost de circa 7.000 de persoane. Cu siguranţă, numărul acestora a fost mult mai mare, reieşind din faptul că numai până la 23 august 1941, în circa şapte săptămâni de administraţie românească, au revenit la casele lor 6.827 de persoane, procesul continuând şi în perioada următoare, mai ales că o parte dintre refugiaţi şi repatriaţi nu s-au mai reîntors la baştină, preferând să rămână în alte zone ale ţării.
Pe lângă întărirea pazei frontierei, autorităţile bolşevice au început să alcătuiască liste cu familiile ale căror membri (unul sau mai mulţi) au plecat în România după instalarea stăpânirii sovietice şi erau consideraţi „trădători ai patriei”.
Deja la 1 ianuarie 1941, în tabelul alcătuit de grănicerii sovietici din date preliminare, pentru localităţile ce intrau în zona detaşamentului 97 grăniceri, au fost trecute numele a 1.085 de persoane. Din celelalte localităţi, din datele adunate până la 7 decembrie 1940, pe liste au fost incluse 1.294 de persoane
De asemenea, în urma unor denunţuri ale consătenilor, au fost luaţi în evidenţă şi persoanele care aveau doar intenţia să plece în România.
În categoria de „trădători ai patriei” au fost încadraţi şi bărbaţii care, desfaşurându-şi serviciul militar în armata română, nu au revenit, după 28 iunie 1940, în localităţile de origine.
Mulţi dintre fugari apelau la serviciile unor călăuze provenite din rândul sătenilor din localităţile de frontieră, însă autorităţile bolşevice au creat, în scurt timp, propria reţea de „călăuze”, care îi conduceau pe refugiaţi direct în mâinile sau – şi mai tragic – sub focul grănicerilor.
Cei reţinuţi erau transportaţi într-un lagăr de „arestaţi”, care fuseseră prinşi pe graniţă. Un asemenea lagăr se afla în curtea proprietarului Cârjiţchi din comuna Vadul-Siret. După cum ne mărturisea Dumitru Nimigeanu din Tereblecea, în timp de numai o lună după invazia Bucovinei, în acel lagăr se aflau deja 2.400 de persoane. Afară de acesta, mai existau încă nouă asemenea lagăre, toate pline. „Acesta era lagărul pentru zona noastră, în care se aflau închişi preoţi, profesori, învăţători, primari, funcţionari şi foarte mulţi pensionari, cărora comuniştii nu le-au plătit nici o pensie. Printre aceştia erau şi doi generali ieşiţi la pensie, al căror nume nu-l ştiu… Numai 5 la sută au scăpat…, restul de 95 la sută au fost încărcaţi în camioane şi duşi în gara Vadul-Siret, unde au fost urcaţi în vagoane de marfa cu destinaţia Siberia”
După şase luni de ocupaţie comunistă, în închisorile din Cernăuţi nu mai era loc pentru arestaţi, umplându-se şi cazărmile cu oameni nevinovaţi. Astfel „erau pline cazărmile regimentelor 3 Grăniceri, 11 Roşiori şi 4 Pioneri. Mii şi mii de oameni gemeau sub lacăt. Mulţi din ei s-au stins chiar atunci, în 1940”
Din acest motiv, mai multe grupuri de bucovineni au căutat să fie pregătite în eventualitatea unei ciocniri cu ostaşii sovietici. La 19 noiembrie 1940, 40 de familii, în număr de 105 persoane, din satul Suceveni, având 20 de arme şi muniţia necesară, au încercat să treacă clandestin frontiera în zona localităţii Fântâna-Albă. În confruntarea nocturnă cu grănicerii, trei oameni au fost ucişi, doi răniţi au fost capturaţi de sovietici, restul grupului, inclusiv cinci răniţi, a ajuns cu bine la Rădăuţi. În schimb, în scurt timp rudele apropiate ale celor 105 persoane au fost arestate şi deportate.
Mult mai norocoşi s-au dovedit a fi cei peste 100 de locuitori din Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte sate, care au reuşit, în ianuarie 1941, să treacă graniţa şi să ajungă în România. Acest fapt a inspirat încredere altor săteni. Drept urmare, în noaptea de 6/7 februarie 1941, un grup de peste 500 de persoane din Mahala, Cotul-Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbană şi Ostriţa a încercat să treacă în România. La orele 6 dimineaţa, sătenii, ale căror intenţii erau cunoscute deja autorităţilor prin intermediul unui turnător, au fost descoperiţi de către grănicerii sovietici. În urma unor rafale de mitraliere trase din două sau chiar trei direcţii, vreo cinci sute de refugiaţi au fost ucişi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. Circa 57 de persoane au reuşit să ajungă în România, profitând de întuneric, iar 44 au fost arestaţi şi deferiţi justiţiei în calitate de „membri ai organizaţiei contrarevoluţionare”. La 14 aprilie 1941, tribunalul Districtului militar Kiev a condamnat la moarte 12 persoane, ceilalţi 32 fiind pedepsiţi cu câte 10 ani de muncă silnică şi 5 ani lipsire de drepturi politice fiecare, precum şi cu confiscarea avutului. Ca şi în cazul precedent, toţi membrii familiilor acestor „trădători ai patriei” au fost deportaţi în Siberia.
Universitatea din Cernăuţi, deja la 13 august 1940, a devenit o instituţie superioară de învăţământ de tip sovietic. În locul profesorilor români refugiaţi au fost angajaţi în principal ruşi şi ucraineni din estul Ucrainei şi din regiunile centrale ale Rusiei, care erau preocupaţi în principal de extinderea influenţei limbilor rusă şi ucraineană.
În regiunea Cernăuţi a fost permisă funcţionarea a 538 de şcoli, dintre care 408 ucrainene, 111 în limba “moldovenească”, 10 ruseşti şi 9 cu alte limbi de instruire. În noul an de învăţământ 1940/1941 minorităţilor din regiune li s-a permis funcţionarea deja a 114 şcoli „moldoveneşti”, 11 ruseşti şi 9 evreeşti.
Însă din prima lună „s-a procedat la recensământul şi verificarea cadrelor didactice”.
Au fost excluse cadrele care s-au dovedit a fi făcut politică în trecut sau la care s-a depistat că ar fi avut simpatii politice faţă de unele partide din România. Ordinea de preferenţă a noilor „culturnici” era, în primul plan profesorii de origine evreiască, pe urmă cei de origine ucraineană şi numai pe ultimul plan veneau cadrele de origine română şi poloneză… Această ierarhizare sa păstrat tot tompul şi în toate sferele de activitate”.
Chiar de la bun început sub lozinca „alegerilor organelor sindicale” încă la 22 iulie 1940 au fost lichidate „sindicatele burgheze”, printre care şi sindicatul muncitorilor români „Breasla”.
Cu ajutorul comitetelor sărăcimii, create în localităţile nord-bucovinene, au fost inventariate casele şi averile părăsite de către persoanele refugiate în România, au fost întocmite listele foştilor primari, perceptori, jandarmi, ofiţeri, membrilor partidelor politice din România, care n-au avut popsibilitatea să se refugieze în momentul ocupării nordului Bucovinei de către trupele sovietice şi care au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori şi lagăre de concentrare încă din vara anului 1940.
După trei luni de stăpânire sovietică pentru etnicii germani din aceste teritorii deja nu mai exista nici o îndoială, că nu au o alternativă mai bună decât să se repatrieze în patria lor istorică.
În deosebi, generaţia tânără, opta pentru o repatriere organizată în Germania.
De asemenea mulţi români şi ucraineni s-au hotărât să se repatrieze.
Problemele economice, precum şi frica faţă de teroarea totalitaristă, au jucat un rol decisiv în luarea acestor hotărâri.
Comisia germană de repatriere şi-a început activitatea la Cernăuţi la 15 septembrie 1940. Primii 1.000 de repatriaţi au plecat spre Germania la 17 septembrie, iar peste două luni, la 17 noiembrie, ultimul transport cu germani bucovineni a plecat din Cernăuţi.
Timp de două luni, pe această cale au părăsit nordul Bucovinei 43.641 de persoane. Totuşi încă 3.446 de germani din nordul Bucovinei au rămas în teritoriul ocupat de sovietici.
Pentru mulţi români bucovineni, dar şi locuitori de alte etnii, s-a ivit o nouă şansă ca prin intermediul acestei comisii să poată părăsi acest teritoriu. Din această comisie a facut parte şi Herbert Mayer, conferenţiar la Catedra de Fizică a Universităţii din Cernăuţi, care a acordat mare sprijin românilor să plece în Germania.
La sfârşitul lunii noiembrie 1940 în Germania erau deja cca. 3.000 de refugiaţi români.. Mulţi dintre ei au nimerit în Germania în lagăre.
În mai 1941 la Bucureşti, Cercul Bucovinenilor a format o comisie din Gheorghe Vântu, Constantin Zoppa şi Aurel Morariu, cu obligaţia de a examina şi a se referi la românii care se aflau în lagărele din Germania în 1941 şi care urmau să fie repatriaţi, în sfârşit, în România. Printre cele 1.501 de persoane încluse în aceste liste identificăm familii de intelectuali cu rol deosebit în viaţa culturală a Bucovinei: Leonida Bodnărescu, fost director al liceului din Rădăuţi aflat în 1940 la Cernăuţi, L. Tomoioagă, fostul director al Şcolii Normale din Cernăuţi, Alexandru Zavulovici, fost profesor de muzică la Şcoala Normală din Cernăuţi, Ion Cavulea, profesor de geografie la Şcoala Normală din Cernăuţi, Arcadie Dugan, cercetător ştiinţific, Traian Cantemir, istoric literar. Persoanele incluse în aceste liste erau însoţite şi de membrii familiei, spre exemplu: Vasile Răzvan, socrul academicianului Radu Grigorovici, familia Sfinţiţchi (Sfinţescu), rude apropiate tot ale academicianului Radu Grigorovici, precum şi mai multe persoane cu numele Trebici (rude ale academicianului V .Trebici din Horecea)etc.
Mulţi din aceşti refugiaţi s-au întors ulterior în România. Numai în iunie 1941 au revenit în nordul Moldovei mai mult de 1.000 de refugiaţi din Germania.
Cu ajutorul Comisiei germane de repatriere au părăsit nordul Bucovinei şi cca. 4.000 de ucraineni.
De asemenea, o parte din polonezii din Cernăuţi, care se aflau în legături de rubedenie cu familiile germane, au plecat, împreună cu acestea, în toamna anului 1940 din capitala Bucovinei.
Potrivit unui recensământ, realizat de autorităţile române în august 1941, în Cernăuţi au fost consemnate doar 3.523 de persoane de etnie poloneză.
Concomitent avea loc repatrierea sau refugierea în principal a românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei.
În iulie 1940, Ministerul de Interne al României a decis ca refugiaţii din nordul Bucovinei şi din judeţul Hotin să fie repartizaţi în judeţul Neamţ, pentru a organiza mai bine evacuarea. Dar din cei peste 6.000 de bucovineni, ce şi-au exprimat dorinţa să se repatrieze, au plecat doar trei transporturi cu câte 100-150 de persoane.
Pe data de 3 august 1940 autorităţile sovietice au comunicat reprezentantului guvernului român, că s-a acceptat evacuarea a 450 de persoane – membri ai familiilor funcţionarilor din nordul Bucovinei.
La 9 octombrie 1940, delegaţia română a remis reprezentanţilor guvernului URSS noi cereri de repatriere a 10.854 persoane, iar Crucea Roşie Română a adresat încă 2.562 cereri de repatriere. (va urma)
Lasă un răspuns