Printre exponatele importante ale Muzeului de Istorie şi Arheologie din Parcul Monumentul Independenţei din Tulcea se află și o cruce-engolpion din argint („e – în-gol – pion”, sau „În interiorul aparent gol se află cel ce susține Lumea”; ca symbol al Stâlpului Ceresc gol la interior, al Pomului Vieții în interiorul căruia se află Osiris – Vechea Religie Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali). Exponatul este o cruciuliţă dublă (cu două „fețe”) care se purta la piept şi în interiorul căreia erau păstrate sfinte moaşte. Aceasta a fost realizată fie în secolul X, fie în secolul XI al erei noastre şi a fost descoperită întâmplător în anul 1980 în satul Victoria, din judeţul Tulcea.
Engolpionul este o iconiţă, cu chipul Mântuitorului Iisus Hristos sau al Maicii Domnului, lucrată dintr-un metal preţios sau din smalţ, pe care o poartă arhiereii ortodocşi. Originea engolpionului s-ar afla în micile relicvarii-cutiuţe cu moaşte de sfinţi, pe care le purtau pe piept stareţii de mănăstiri, mai apoi şi arhiereii, încă din secolul al IV-lea. Are ca element sinonim și apropiat crucea-engolpion de aur descoperită la Dinogeția (sec. XI d. Hr.). Prin purtarea acestui artefact se dorea amplificarea energiilor creatoare ale vieții, care să inspire și să conducă pe mai marii religiei creștine.
Locul descoperirii este Victoria (în trecut Pârlita, cu sens de „arsă de foc”) un sat din comuna Nufăru din județul Tulcea, aflat în Dobrogea. Localitate este situată pe malul drept al brațului Sf. Gheorghe al Dunării. Satul Victoria a făcut parte în secolul XIX din comuna Beștepe („B – este – P”, sau „V este P”, cu sens de „Gravida cerului „P” coboară „B sau V” pe Pământ”, sau Naște Mântuitorul). Beștepe este o culme deluroasă în nordul Dobrogei, care domină Delta Dunării, formată din dolomite și cuarțite, situată de-a lungul brațului Sf. Gheorghe, la SE de Tulcea. Altitudinea maximă: 242 m. Forma de deal aduce cu imaginea Gravidei Cerului (formă de „col – nic”, sau „Colul unde nu este nimic aparent”; tumul, plaiul (de unde „plăieșii” – fiii plaiului), măgura („Am – Gură”; de unde „Gură de Rai”), dâmbul, etc.). Numele vechi al satului de Pârlita provine de la un incendiu al primelor gospodării care au luat ființă în acel loc. Războiul ruso-turc din Crimeea a dus la distrugerea satului în anul 1829, dar acesta renaște în 1856. Cei care reînființează satul sunt români, însă în timp populația de naționalitate rusă sosită în valuri vor domina ținutul. Satul a fost locuit la un moment dat de bulgari, care în 1940, când s-a făcut schimb de populație cu Bulgaria, în urma cedării Dobrogei de Sud, au plecat de aici. Siturile arheologice semnalate aici sunt cele geto-dacice de secol IV – II î.Hr., dar și cele medievale de sec. XI – XII d.Hr.
Lasă un răspuns