Arhiva zilnică: 27 februarie 2017

„Blândul Păstor – pentru turma Lui e jertfitor“…

Data: 25 aprilie 2024 by Alexandru Florin Țene

Volumul se deschide cu poemul „În rugă de iertare “, care exprimă, printr-o întrebare retorică, bunătatea nemărginită a Domnului: „Cum încă Doamne ne mai porți iubire: „Când suntem lași și mincinoși din fire/ Și de povețile ce încă ni-i le-ai dat/ Noi surzi am fost și nu le-am ascultat“. Este stabilit dară locul poeziei religioase semnată de Mircea Dorin Istrate în cadrul mai larg al poeziei româneşti, fiindcă pilonii de bază ai temei fiind operele unor cunoscuţi scriitori, precum şi ai altor scriitori mai puţin importanţi, aparent. Istoria literară nu le-a acordat atenţia cuvenită la timpul potrivit sau nu au fost înţeleşi, ori nu au făcut parte dintr-un grup literar care să-i susţină. Autorul acestui interesant volum scris cu talent a avut curajul, să restabilească noi coordonate, publicând poeme valoroase frisonate de iubirea față de Iisus și Tatăl Ceresc, trecând de barajul inerent al diferitelor doctrine creştine, mizînd pe valorile estetice şi literare. Poetul a ţinut cont de principii teologice clare, acceptate de gîndirea religioasă românească. Suntnt restituiri, în versuri din Cartea Cărților, sunt și noutăţi, sunt perioade diferite, este destinul Fiului LUI DUMNEZEU marcate de lumina divină, toate se impun prin trăire profundă.

Superbele poeme, unele chiar fluvii, din acest volum îmi aduc aminte de operele unor mari scriitori români: Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga, Ioan Alexandru, Grigore Vieru. De poeţi importanţi cu poezii religioase profunde, poate mai puţin prezenţi în spaţiul public obișnuit, precum Sandu Tudor, Vasile Militaru, Petre Got sau Virgil Todeasă, Ovidiu Vasilescu. Poeţi semnificativi pentru mari colectivităţi de credincioşi sînt prinşi în cadrul analizei sistematice: Traian Dorz, Radu Gyr, Costache Ioanid, Daniel Turcea, Zorica Laţcu-Teodosia etc.La acest șirag de nume de autori celebri putem să îl adăugă și numele lui Mircea Dorin Istrate.

Dacă pentru a găsi drumul mântuirii trebuie să luăm în serios marea poezie – ceea ce este mult mai puțin facil decât se crede și mai rar – și pentru a ajunge aici trebuie să facem mai întâi pasul eroic, să admitem legitimitatea, valoarea unei cunoașteri pe care cuvintele n-o pot traduce și poate – ceea ce e mai important – a lua în serios poezia însemnă a o privi ca un dar splendid și gratuit care ridică pe poet deasupra sa, în sensul în care, spunea Aristotel, poezia e mai serioasă decât istoria – ea ne ridică în acest sens, și pe noi.

Volumul semnat de Mircea Dorin Istrate cuprinde 65 de poeme dedicate evenimentelor biblice, dar, și, își exprimă cu sinceritate iubirea față de Sfântul Ardeal: „Noi suntem nimicuri din lunga vecie,/ Clipite pierdute pe-o vale și-un deal,/ Cel veșnic ce fi-va mereu măreție/ Rămâne doar Domnul și sfântul Ardeal“ (La stâna lui Sânu)

Citind cartea aceasta mi-am adus aminte de o întâmplare: când delegația rusă trimisă de țarul Vladimir la Constantinopol, în secolul X, să cerceteze dacă această credință creștină este potrivită pentru ei, aceștia auzind corul Bisericii Sf. Sofia, format din 1200 de persoane, au exclamat cu entuziasm: aici este raiul. Atâția poeți cântă în țara noastră și aduc slavă lui Dumnezeu. Tocmai datorită lor, inclusiv Mirea Dorin Istrate, țara noastră încă este o gură de rai, cu speranță aceștia se agață de franjurile de lumină a poalei ocrotitoare a Maicii Domnului și al Fiului. Cartea se încheie cu cinci pagini din bogata biografie a autorului, premiat de nenumărate ori de către instituțiile din țară, și a numeroase cărți publicate, fiind un Jalon de luat în seamă în cadrul culturii mureșene și naționale.

Sculptorul, pictorul și arhitectul român Horia Damian – un mare solitar al secolului XX la Paris

Data: 25 aprilie 2024 by George V. Grigore

Pictorul, sculptorul și arhitectul Horia Damian s-a născut la 27 februarie 1922, la București, unde a absolvit studiile liceale și universitare. Dacă iniţial se inspiră din cărţile pentru copii sau din operele marilor pictori reproduse în „Illustration”, Horia Damian se poate lăuda cu prima sa capodoperă, intitulată „Peisajul” şi reprezentând doi copaci pe o colină, la vârsta de 14 ani. Exerciţiul cópiilor realizate după operele celebre ale pictorilor Velasquez, Rembrandt sau Delacroix îi vor asigura măiestria şi recunoaşterea acesteia prin obţinerea premiului I, la Salonul Oficial de Desen. Acestei perioade de tinereţe îi aparţin creaţii prin intermediul cărora artistul abordează tematica peisajului. Realizate în Bucureşti sau în ţară, peisajele lui Damian exprimă o anumită sensibilitate a liniei, o calitate de ritmare a suprafeţei picturale. De cele mai multe ori, ochiul riguros al arhitectului, meserie pe care o deprinde în timpul studiilor universitare, asigură compoziţiei peisajelor o construcţie solidă, ca în „Vedere din Bucureşti“ sau „Casa Inovici din strada Jidniţa“, ambele datând din 1941. Lipsite de prezenţa umană, străzile peisajelor lui Damian se pierd către un orizont grav sau înconjoară clădiri cu siluete neliniştitoare, profilate pe un cer albastru saturat de griuri, ca în „Peisaj gri“ din 1941. Cu acelaşi stil sobru, Horia Damian abordează şi peisajul industrial, un gen mai puţin practicat de pictorii vremii. Căutările permanente ale artistului sunt actualizate în opera prezentă – „Peisaj” – o remarcabilă realizare în tuşe relativ largi, sinuoase, aşezate cu o uşoară nervozitate. Gama cromatică este îmbogăţită, spre deosebire de alte peisaje, cu tonalităţi luminoase de verde şi suprafeţe mari de alb, dovedind o stăpânire a mijloacelor de expresie şi o dezinvoltură a gestului creator.

A debutat în anul 1941, la Salonul Oficial de Pictură de la Sala Dalles și devine cunoscut în cele din urmă ca pictor francez de origine română, membru de onoare din străinătate al Academiei Române (din 1993). A desfășurat pe parcursul vieții o bogată activitate de pictură și sculptură, având la bază studiile de arhitectură făcute la București. Expune pentru prima dată la Salonul Oficial de Pictură de la Sala Dalles în anul 1942 (unde obține „Premiul pentru gravură”).

Anul 1942 reprezintă și anul primei sale expoziții personale. A participat al Bienalei de la Veneția în 1942, cu succes. Se remarcă rapid cu ocazia expozițiilor personale deschise la Ateneul Român, în anii 1942 și 1945. Ulterior, ca participant în cadrul „Salonului Oficial” din 1945, obține Premiul „Anastase Simu”, care consta și dintr-o bursă, ce i-a permis să ajungă la Paris în 1946, unde a avut privilegiul de a studia sub coordonarea lui André Lhote și a lui Fernand Léger. În 1952 expune prima sa expoziții în străinătate (după plecarea din țară), expoziție care va fi urmată de alte manifestări de anvergură. În cele patru expoziții personale expuse în această perioadă, s-a afirmat prin uleiuri pe pânză și lemn, precum: „Cerul înstelat”, „Catedrală”. În anii următori, a organizat expoziții personale la Paris, New York, la Galeriile „Sandler” și, respectiv, „Castelli”. S-a dedicat formelor denumite de critica de specialitate „action-peinture”: „Constelație”, „Structură în rânduri”. Din anul 1965 a deschis, cu seria „Piramidelor”, un nou ciclu de construcții la scară largă, cu trepte monocrome în relief. În anul 1970, a început cu „Marele Paralelipiped înstelat”, seria unor proiecte vizionare: „Galaxii” – proiectul pentru monumentul de la Houston, Texas (SUA). Între timp, a pictat și a desenat litografiile originale expuse la Paris și la New York. Lucrările sale, între care „Sarcofagul roșu”, „Declinul haosului” ș.a. au fost expuse la bienalele de la Veneția, la Muzeul „Guggenheim” din New York, la Muzeul de Artă Modernă din Centrul Pompidou din Paris și la Muzeul „Ludwig” din Aachen.

Inițial peisagist, Horia Damian a abordat apoi pictura abstractă, ajungând treptat la o sinteză între sculptură și pictură, în compoziții tridimensionale. Structura sa de arhitect este ușor descifrabilă în lucrările sale pe pânză, prin rigoarea extraordinară a desenului. Pânzele organizate pe cicluri iconografice tratează de multe ori elemente arhitectonice arhetipale, precum porți, temple, piramide, construcții, capiteluri, frontoane, etc. A avut numeroase expoziții de pictură și sculptură în America de Nord și Europa și a participat la Bienala de la Veneția și la cea de la Sao Paolo. Activitatea artistică a lui Horia Damian cuprinde varii moduri de manifestare: pictură pe pânză, instalații, vitralii ș.a. Activitatea sa expoziţională din străinătate a cuprins multe meridian planetare, precum (selecţie): 2007 Galeria Raphael 12, Frankfurt; 2006 Galeria Raphael 12, Frankfurt; 2002 Galeria Karsten Greve, Paris; 1993 Bienala de la Veneţia, Pavilionul României, Veneţia; 1991 Galeria Jacqueline Moussion, Paris; 1987 Galeria Elisabeth Frank, FIAC, Paris; 1986 Galeria Gilbert Brownstone, Galeria Elisabeth Frank, FIAC, Paris; 1985: Musee d’Art Moderne, Villeneuve d’Ascq; 1984: Galeria Raphael, Frankfurt; 1983: „Simbolurile Locului”, Grand Palais, Franţa; 1980: „Proiectul San Francisco”, Centrul Georges Pompidou, Paris; 1980: „Proiectul San Francisco”, Bank of America şi Insitutul de Artă din San Francisco, San Francisco; 1979: Galerie der Spiegel, Koln
1978: Galeria Nouvelles Images, Haga; 1977: Galeria Denis Rene, Paris; 1976: Muzeul Guggenheim, New York; 1973: Bienala de la Sao Paolo, Sao Paolo; 1972: Muzeul de Artă Modernă, Paris; 1969: Galeria Stadler, Paris. Activitate sa expoziţională din ţară a fost cu mult mai restrânsă, unde pe lângă expozițiile de dinaintea plecării sale la Paris, mai putem adăuga revenirea de după Revoluția din 89, respectiv în 2009, la „Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Bucureşti” și în același an, la Palatul Mogoșoaia (jud. Ilfov). În februarie 2022, Biblioteca Academiei Române a vernisat o expoziție dedicată centenarului nașterii lui Horia Damian, membru de onoare al Academiei Române, cuprinzând picturi, desene, litografii, sculpturi și documente din colecția istoricului de artă dr. Radu Varia. Evenimentul a avut loc în Sala „Theodor Pallady“ din Calea Victoriei 125.

Dintre muzeele care adăpostesc lucrările sale se pot aminti Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Zambaccian din București, Muzeul Național de Artă Contemporană și Muzeul „Cantini” din Marsilia. Artistul este menționat în „Dicționarul Bénézit”, vol III, p. 339. Acesta este „Dicționarul artiștilor Benezit”, o publicație extinsă de informații bibliografice despre pictori, sculptori, designeri și gravori, creată în principal pentru muzee de artă, case de licitații, istorici și dealeri. A fost publicat de Editions Gründ din Paris, dar a fost vândut către Oxford University Press.

Pictorul și sculptorul Horia Damian a decedat la Paris, pe 13 mai 2012, la vârsta de 90 de ani. În anul 2009, un număr de 250 de opere ale lui pictorului Horia Damian au fost expuse la Palatul Mogoșoaia (jud. Ilfov). Așa s-a întâmplat ca după șase decenii, un mare român să se întoarcă acasă, prin opera sa. Lucrările de început ale artistului Horia Damian au fost prezentate publicului larg la Palatul Mogoșoaia. Este vorba despre 50 de picturi si 200 dintre desenele acestuia, mai exact, cele mai multe necunoscute publicului larg. Tablourile și gravurile au fost adunate din colecții private, prin grija criticului de arta Radu Varia. Pictorul, sculptorul şi arhitectul Horia Damian, care trăieşte din 1946 în străinătate, a fost distins cu titlul de „Cetăţean de onoare al Capitalei”, în urma adoptării unui proiect de hotărâre în şedinţa Consiliului General al Municipiului Bucureşti (CGMB) în anul 2009. Culorile calde ale operelor sale ne arată un Horia Damian optimist, extrem de apreciat de către colecționarii de artă. Ca pe un mare solitar al secolului XX, așa îl văd apropiații si cei care îi cunosc opera, pe sculptorul și pictorul român Horia Damian. Pentru că a trăit la Paris, unii îl percep ca pe un artist francez născut în România.

Ruinele cetății de refugiu Slimnic (Stolzenburg) numită și „Cetatea mândră” (jud. Sibiu) ne cheamă

Data: 25 aprilie 2024 by Redacția

Prin secolul XIII fortificațiile de la Slimnic existau, ca cetate de refugiu. Chiar 1282 este anul în care Vaticanul recunoște drepturile de Protopop ale părintelui Reinaldus de Stolchumbrecht, iar prin atestarea acestor drepturi, este menționată pentru prima dată într-un document oficial această cetate. Cetatea Slimnic în forma pe care o vedem astăzi a fost construită între sec. XIV-XVIII. Orașul era situat la granița de nord a „Țării Imperiale” („Scaunul Sibiului”; unde „scaun” era numele dat unora dintre teritoriile transilvănene atribuite sașilor în Evul Mediu, mărginit la nord de râul Mureş şi la sud de Olt). Situată pe dealul Burgbasch, dealul care domină sudul orașului, cetatea Slimnic a fost destinată apărării drumului „Sibiu – Mediaș”, ca avanpost la nord de Sibiu. Partea cea mai veche este o capelă gotică cu un cor plat poligonal, pe care se înalță clopotnița pe trei nivele. La sud a fost începută o biserică gotică, care probabil nu s-a terminat niciodată. Mai rămâne doar peretele sudic al navei principale și colateralul cu arcade ovale pe două niveluri.

Prima fortificație din piatră brută a acestei cetăți a fost ridicată în timpul marii invazii tătare de la începutul secolului al XIII-lea. Aceste prime armături au fost înlocuite cu pereți mult mai rezistenți la începutul secolului al XV-lea, principalul material de construcție devenind cărămida. Aceste ziduri formau două incinte poligonale, dintre care o parte a fost grav avariată la începutul secolului al XVIII-lea de către Lerenz Pekri, aflat în slujba principelui Francisc al II-lea Rákóczi. Zidurile uneia dintre biserici au fost construite în jurul anului 1450, dar în urma invaziilor turcești din secolul al XV-lea, aceasta nu a fost niciodată finalizată, iar bolțile care urmau să acopere zidurile au rămas în stadiul de proiect. Drept urmare, locuitorii, în loc să lucreze la construcția bisericii, au întărit zidurile fortificației. Din structura inițială a clădirii, doar pereții exteriori și peretele de nord au supraviețuit până astăzi.

Pentru că lucrul la fortificații nu s-au terminat niciodată cu adevărat, în anul 1529, orașul a fost cucerit de armata lui Ioan Zapolya (regele Ungariei) și o parte din locuitori au fost uciși. În același an, cu sprijinul Sibiului, cetatea a fost recucerită. În 1658, cu ocazia unui asediu turcesc, cetatea a rezistat de data aceasta și nu a fost cucerită. Cu toate acestea, o jumătate de secol mai târziu, în 1704, satul Slimnic a fost ars, iar orașul a fost cucerit în 1706 de turci și a rămas sub controlul acestora până în 1707. Când turcii au plecat, cetatea a fost arsă și a rămas în ruine până în zilele noastre.

Satul Slimnic se afla la 18 km de Sibiu. Cetatea (ruinele) sunt situate pe un deal, la marginea a ceea ce fusese odată un codru. Pentru a ajunge la ea, trebuit să urcăm 400 de metri, drum în pantă. Câți oameni au pășit pe această potecă, adăpostindu-se din calea năvălitorilor turci, din calea armatelor ostile, fie că erau ale lui Ioan Zapolya, sau ale lui Moise Secuiul, care a reușit să o cucerească în 1602. Câți osteni s-au apărat acolo, pe panta abruptă a dealului, câți haiduci au cerut adăpost cetății, venind din codru? Pe aceeași potecă trecuse și poetul Petofi Sandor, încercând să scape de autoritățile imperial, deoarece fusese unul din leaderii Revoluției de 1848 din Ungaria. Fiind situat între Cetatea Sibiului și Medias, Stolzenburg (Cetatea Mândră), avea ca scop apărarea celor două mari centre comerciale transilvănene. Deși a fost înălțată prin anul 1282, inițial a fost construită din piatră, pentru ca mai târziu, când invaziile tătare și turce au devenit mai puternice și mai frecvente, cetatea a fost reconstruită din cărămidă, având zidurile groase. Dacă de regulă, se obișnuia ca asemenea fortificații să fie construite în jurul unei biserici, în cazul acesteia s-a procedat exact invers. Între zidurile cetății s-a început construcția unei biserici, dar aceasta nu a fost finalizată. O legendă spune că o vrăjitoare a „comandat” o asemenea construcție… inversată. Și poate că datorită vrăjitoarei, sau a neglijenței celor care ar trebui să gestioneze potențialul turistic al țării și să reconstituie fortificațiile pentru cei ce vor să le vadă cu arăta odată, Cetatea Mâdra (Slimnic sau Stolzenburg) este astăzi o cetate uitată… dar poate fi „reînviată”… (G.V.G.)

Anomalii postdecembriste (3)

Data: 24 aprilie 2024 by George Petrovai

A treia sursă de nenorociri pentru prezent și viitor o constituie școala în derivă și educația în mare suferință pe aceste meleaguri. Nici nu-i cu putință altminteri, când impertinența, indisciplina, nesârguința și lipsa de respect a majorității școlarilor (față de educatori și colegi) a mers atât de departe, încât în tot mai multe școli postdecembriste se petrec grozăvii de genul următor: (a)Agresiune premeditată din partea unui licean, care – înarmat cu un cuțit – atacă și rănește profesoara ce a îndrăznit (sic!) să dea un test neanunțat din timp (de parcă testele cunoscute ar avea vreo relevanță); (b)Un elev drogat din Târgu Mureș își bate măr diriginta și nu-și regretă oribila faptă, ci – dimpotrivă – îi spune cu bădărănie directoarei: „Și așa nu aveți ce să-mi faceți…”; (c)Un alt licean îl înjură pe portar pentru că, respectând acesta regulamentul de ordine interioară, nu-l lasă să intre după începerea cursurilor, iar părinții huliganului, înștiințați de director, explodează cu năduf: „Păi pentru un portar se face atâta zarvă?!…”; (d)Elevi și eleve care fug de la ore, se bat între ei/ele și-i sfidează pe profesori, ba chiar le strigă în față: „Lasă că vine taică-meu la școală și vă arată el vouă”.

Adică, nici pomeneală de o strânsă și fecundă colaborare între educatori și părinți, proces la care-i recomandat să participe și psihologul (cu toții urmărind necontenit să descopere aptitudinile elevului și să-l îndrume întru maxima lor valorificare), atâta timp cât cei mai mulți dintre întreținători înțeleg să nu-și supere odraslele cu vorba sau cu fapta, pentru ca să-i poată acuza doar pe dascăli de toate neîmplinirile intelectuale și derapajele comportamentale ale acestora: dezinteres la învățătură, aroganță, mitocănie, anturaje dubioase, țigări, băutură, droguri, încăierări, probleme cu oamenii legii. Că, de, părinții de soiul ăsta înțeleg să-i pună beizadelei totul pe tavă (țoale de firmă, bani de buzunar, cea mai performantă aparatură electronică, mașină luxoasă), ca el să constate că neșcolații descurcăreți sunt putrezi de bogați…

Ce-i de făcut ca școala să nu mai fie un loc de distracție contraproductivă pentru elevi și unul de coșmar pentru educatori? În primul rând o lege prin care să se reîntroneze disciplina și respectul față de semeni (profesori, colegi, părinți, cunoscuți și necunoscuți, prioritar față de bătrâni și persoanele de sex feminin). Căci pretutindeni și tot timpul este mare nevoie de așa ceva într-o comunitate ce se pretinde civilizată: în familie, pe stradă, la școală, în vizită la cineva, la viitorul loc de muncă. Bunăoară, o armată indisciplinată nu mai poate fi numită armată în sensul clasic al acestui cuvânt, ci eventual hoardă sau gloată, sortită nimicirii la prima confruntare cu vrăjmașii disciplinați.

Indiscutabil că în prima linie a acestei legi, precum în licee de prestigiu de pe alte meridiane (Japonia, Franța, Germania etc.), trebuie să stea uniforma și interzicerea telefoanelor în incinta tuturor unităților de învățământ preuniversitar: uniforma va elimina discrepanțele exterioare și va stimula dezvoltarea mult necesarelor însușiri lăuntrice (decența, modestia, cumpătarea, simplitatea, altruismul), iar neutilizarea telefoanelor câteva ore în fiecare zi, va contribui în chip miraculos la însănătoșirea moral-spirituală a copiilor și adolescenților, deschizându-le pofta de-a ști (prin citit, empatie, socializare și discuții cu miez), în dauna celei de-a avea (în tot mai multe cazuri fără efort) și de-a butona sculele electronice.

Totodată, în respectiva lege trebuie repuse în drepturi mijloacele firești de disciplinare a școlarilor turbulenți (avertisment, scăderea notei la purtare, exmatriculare) și de îmboldire la instruirea competitivă (reintroducerea tezelor, corigență, repetenție). Cu acest temei legal, învățământul postdecembrist are șansa de-a redeveni din ce în ce mai performant prin calitate (nicidecum prin actuala cantitate dătătoare de analfabeți funcționali), lucru realizabil prin triada: flexibilizarea programei (aplicarea ei în funcție de potențialul elevilor și specificul clasei), renunțarea la manualele alternative (de altminteri, pline de erori gramaticale și logice, ba chiar științifice), transformarea în școli profesionale a tuturor liceelor tehnice cu zero promovați la bacalaureat.

Intens preocupat de starea deplorabilă a învățământului românesc postdecembrist (poate datorită faptului că am făcut cândva parte din sistem), iată câteva dintre concluziile trase de mine în articolul Japonia – țara contrastelor și a progresului (15 nov. 2010): „După cum ne avertizează adevăraţii specialişti ai istoriei şi proceselor specific nipone, aşa numitul «miracol japonez» îşi are propriile sale explicaţii. Prima dintre aceste explicaţii priveşte gradul de instruire al japonezilor din vremea shogunatului, dată la care Japonia era mult mai alfabetizată decât Franţa celui de-al doilea imperiu în aceeaşi epocă! Iar o asemenea afirmaţie tranşantă n-ai cum să n-o iei în seamă, îndeosebi atunci când afli că ea vine din partea specialistului francez Augustin Berque…

Tot aşa, Mason şi Craiger, doi istorici de origine engleză, notează că pe la 1800 toţi membrii clasei samurailor erau nişte oameni cultivaţi, că în ultima parte a epocii Tokugawa rata de alfabetizare a întregii populaţii ajunsese la 30 la sută (peste 50 la sută dacă se ia în considerare numai populaţia masculină), ceea ce – concluzionează ei – «este cu totul extraordinar pentru o societate premodernă» şi că «aspectele de masă ale educaţiei Tokugawa au ajutat în mod cert modelarea viitorului ţării după 1868».

Învăţământul japonez actual cuprinde trei trepte: a) Învăţământul obligatoriu include şcoala elementară, cu o durată de şase ani (începând de la vârsta de șase ani) şi prima treaptă sau primul ciclu al şcolii liceale, cu o durată de trei ani. Această treaptă este absolvită de peste 99 la sută dintre copiii japonezi de vârstă şcolară; b) High school este al doilea ciclu al învăţământului liceal (teoretic sau tehnic), pe care de regulă îl absolvă circa 90-93 la sută dintre copiii japonezi cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Această treaptă îi uimeşte pe specialiştii americani atât prin proporţia de absolvire, cât şi prin cantitatea şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Căci, în medie, elevii şi studenţii japonezi cunosc mult mai bine decât elevii şi studenţii occidentali istoria mondială şi evenimentele curente. Tot aşa, tineretul nipon îl depăşeşte pe cel din ţările vestice nu doar la capacitatea artistică, muzică şi agilitate fizică, ci şi în domeniul ştiinţelor şi matematicilor, singurele domenii în care există o posibilitate demnă de încredere pentru comparaţii internaţionale de cunoştinţe; c) Cea de-a treia treaptă o reprezintă învăţământul superior, în care intră circa 38-39 la sută dintre tinerii japonezi. Demn de reţinut este următorul lucru: Deşi numărul instituţiilor de învăţământ superior din Japonia este mare (peste 400 universităţi şi peste 500 colegii universitare, majoritatea particulare), rolul central în sistemul de învăţământ superior revine, ne informează Costin Murgescu în cartea Japonia în economia mondială (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985), «celor 87 de universităţi naţionale şi 33 de universităţi publice, la care intrarea este posibilă numai în cazul în care candidatul reuşeşte să dobândească un loc, după ce trece de barajul a două examene de admitere (subl. mea, G.P.): primul, cu caracter preliminar, uniform organizat de Centrul Naţional de Examene pentru Admitere la Universitate; al doilea, organizat de fiecare universitate în parte, care duce la clasificarea candidaţilor în raport cu capacităţile şi aptitudinile specifice pentru specialitatea aleasă».

Cât se poate de elocvent, în condiţiile în care la noi grosul facultăţilor (avem peste 100 de universităţi, dar nici una nu figurează între primele 500 ale lumii!), deci grosul facultăţilor aleargă după cursanţi (a se citi după bani), prin urmare nici pomeneală de examene de admitere…

Şi încă ceva. Întrebat un profesor universitar japonez ce urmăreşte să afle când examinează un student, acesta a răspuns: «Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viaţa».

Nota1: Desluşim în răspunsul profesorului două chestiuni esenţiale, care au dispărut aproape cu totul de pe meleagurile noastre în deceniile de scremut reforme postdecembriste: a) Preocuparea constantă a dascălilor japonezi de a scoate cadre nu doar bine pregătite, ci mai ales însetate de dorinţa de a şti; b) Dacă scopul imediat (dictat ba de puţina ştiinţă şi conştiinţă, ba de interesele materiale) al dascălilor români este de a nota studentul la examene pentru ceea ce acesta nu ştie, scopul cu bătaie lungă al dascălilor niponi este de a-i învăţa pe studenţii lor să înveţe şi de a-i răplăti cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştiu…

Revenind, să precizăm că răspunsul profesorului japonez seamănă foarte mult cu celebra parabolă a unui învăţat chinez din antichitate, parabolă pe care o citează cu satisfacţie reputatul economist Saburo Okita în cartea sa „Cu faţa spre secolul 21” (Editura AGER-Economistul, București, 1992), atunci când ne oferă o altă explicaţie a miracolului japonez – Planurile economice: «Dacă vei da un peşte unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl vei învăţa să pescuiască, va mânca peşte tot restul vieţii lui»”.

Valahi gorali din Polonia și Cehia

Data: 24 aprilie 2024 by Ionuț Țene

Valahii, care se numeau pe ei înșiși rumâni, inițial erau creștini ortodocși, dar prin politica de asimilare religioasă și etnică, mai ales în secolul XVII – lea au devenit catolici sau reformați Azi, în Polonia valahii se numesc gorali. În limba poloneză, goral înseamnă muntean sau mocan. În schimb, în Cehia valahii sunt și în prezent denumiți cu numele tradițional intrat în memoria istoriografiei germano-slavă. De altfel, în Cehia, prin localitățile valahe vei vedea la tot pasul restaurante, baruri, magazine, case de cultură, care au în denumirea de „valah”, iar numeroase localități poartă denumirea de „vlaska”. Valahii și valahii gorali trăiesc astăzi în zona Moravia extinsă, care străbate trei țări Polonia, Slovacia și Cehia. Valahii sunt o populație de circa 200000 de locuitori, iar unele localități valahe se mai întâlnesc mai la nord în Silezia Inferioară. În ținutul de baștină valahii vorbesc limba țării de adopție amestecată cu acele cuvinte ancestrale românești legate în special de păstorit și transhumanță. În urma discuțiilor cu liderii goralilor din Polonia, aceștia mi-au spus că au un vocabular, circa 300 – 500 de cuvinte din limba română, iar președintele organizației valahilor cehi crede că circa 800 de cuvinte românești sunt în limba muntenilor care se vorbește în Cehia Carpaților Păduroși. În discuțiile directe cu valahii din localitățile de munte ale Moraviei valahe, ca român te poți înțelege ușor dacă vorbești o română cu un lexic de bază și cu subiectul pe ideea de transhumanță, păstorit și viața rurală. A rămas în limbile cehă și poloneză un fond comun de cuvinte care sunt ușor identificabile în conversația informală cu valahii cehi sau polonezi.

Sociologul român Gheorghe Șiștean, care a trecut la cele veșnice de câțiva ani, a publicat în 2012 o excelentă carte sub egida Academiei Române, intitulată: ”Românii care s-au stins. Valahii din Carpații Nordici și românii din Ungaria” (2012). Cartea se bazează, pe lângă o cercetare proprie sociologică pe teren, în zona Carpaților Păduroși, mai ales pe celebra lucrare a unui istoric ceh, un fel de Iorga al Cehiei, care a trăit în secolul XX: Jaroslav Štika. Acest istoric ceh, care a trăit între 1931 – 2010, și-a dedicat viața studierii valahilor din Moravia, Silezia și Polonia. În 1972, a devenit director la Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov pod Radhoštěm. Sub conducerea sa, a continuat construcția și extinderea muzeului – Satul valah a fost extins și a fost construită o nouă zonă – Mlýnská dolina. În spiritul fondatorilor muzeului, frații Jaroňk, au dezvoltat conceptul unui așa-numit muzeu viu. El a îmbogățit componența programului muzeului cu o serie de noi programe etnografice și folclorice. În anul 2007, Štika a publicat o carte „Valaši a Valašsko: o původu Valachů, valašské kolonizaci, vzniku a historii moravského Valašska a také o karpatských salaších” ce a devenit fundamentală pentru istoria valahilor cehi din arealul Munților Tatra. A fost, de asemenea, președinte al Muzeului și Asociației Etnografice a Valahilor și a fost implicat și în organizații internaționale. Gheorghe Șiștean a evidențiat teoria istoricului ceh privind originea românească a valahilor din Cehia ajunși în Carpații Păduroși, prin fenomenul transhumanței sau a emigrări organizate de ducii Boemiei încă din secolul XIII. Această ipoteză științifică susținută de Stika, nu merge până acolo încât să susțină o identitate autohtonă a valahilor, încă din vremea geto-dacilor, deși sugerează o istorie ancestrală a păstorilor valahi.

La festivitățile și sărbătorile publice valahii și goralii își spun că sunt geto-daci liberi sau valahi veniți din zona intracarpatică a României de azi pe crește și pășunile alpine. Totodată, cunoscându-i personal pe liderii valahilor din Cehia și Polonia, aceștia au suținut în conversații că strămoșii lor au provenit din diferite zone ale României: Neamț, Novaci, Sibiu, Vrancea sau Brașov. Ei au o geanologie clară a strămoșilor uimitoare. Își păstrează genealogia cu sfințenie. Deși autorităție cehe sau polone nu fac mare caz de originea românească a valahilor, mai mult cele de la Varșovia chiar o evită, subliniind doar etnonimul goral, nu valah ca în Cehia, unde păstorii și mocanii valahi se consideră în discuțiile personale ca valahi români, proveniți prin fenomenul tranhumanței de-a lungul secolelor din țara noastră. Valahii din Moravia valahă transced granițele ceho-slovaco-poloneze, considerându-se că fac parte dintr-o singură țară etno-folclorică. Dacă în discuțiile cu valahii elimini din cuvinte terminațiile slave, te poți înțelege excelent. Avem în comun cuvinte clare cu rădăcini românești până la peste o mie de cuvinte. În discuțiile cu valahii din Cehia și Polonia am identificat la o primă conversație un vocabular comun din următoarele cuvinte, în timpul vizitei muzeului în aer liber și la ferma valahă: slănină, gater, olei, spiță, raf, zvon, talangă, cristelniță, lampă, kopil, țimbal, coș, coșarcă, veselia (nuntă), clocot, scorbaci, măgura, strungă, jintiță, urdă, cetină, șoric, bucium, tâmbiță, kornută, bălai, oacheșa, caș, baltag, ciută, văratic, stână, merindă, pășune,brânză, târlă, cătun, moțat, miel, solniță, clop, muzicant, baciu, strungă, chiciură, păcurar, ciobanaș, sălaș, poiană etc. Sunt doar câteva cuvinte apărute în discuția avută cu valahii din Cehia. Cred că nu trebuie nicio traducere la aceste cuvinte. Valahii au păstrat până spre o mie de cuvinte din româna străveche (daco-română).

Interesant este faptul că acești valahi cehi sau polonezi sunt preocupați să-și regăsească, și să afirme cu demnitate, identitatea românească prin păstrarea unui arhetip pastoral și rural cu specificități rurale. De altfel, la Koniakov sau Roznov ai sentimentul clar, prin peisajul geografic și tipologia antropologică, că există o similaritate cu spațiul mioritic al Bucovinei, Apusenilor sau Vrancei. De la brazi, la „orizontul și stil” blagian deal și vale, precum și prin fizionomia valahilor, parcă eram într-o „țară” din Carpații României: Maramureș, Loviștei, Hațeg sau Vrancei. Portul valahilor și goralilor este același cu cel al mocanilor noștri: cămeși albe, brâu de piele, clop, pantaloni-cioareci, opinci. Valahii țin într-o mână fluierul și într-o altă, toporișca. Toate aceste denumiri vestimentare sunt aceleași, ca cele ale ciobanilor noștri din Carpații Meridionali sau Neamțului.

Autohtonitatea valahilor din Cehia și a goralilor din Polonia, poate fi explicată prin port și cuvintele de origine geto-dace și legate de păstorit, care sunt similare cu cele din Albania, fapt ce poate explica o existență de la Dacia lui Burebista până la colonizările de munteni valahi făcute de ducii Boemiei sau regele Matei Corvin în evul mediu. Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în evul mediu și sunt atestate documentar, încă din sec. XIII, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Bolesław, s-a însurat cu Cunigunda, fiica regelui Béla IV al Ungariei. Acesteia, ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde potrivit legendei Sf. Cunigunda trăia și o populație pastorală de origine „valahă”, posibil autohtonă rămasă aici din vremea triburilor ale dacilor nordici (ținutul costobocilor). Valahii pentru calitățile lor războinice și păstroitului erau scutiți de taxe și se judecau după legea românească: Jus Valachorum.

Dacă vii dinspre Slovacia, cu mașina, spre celebra stațiune de schi poloneză Zakopane te întâmpină sate cu case de lemn și sălașuri temporare de oi sau depozite de brânză, identice cu cele din Mărginimea Sibiului, de la formă la stilul de construcție din bârne căptușite cu mușchi și sfoară. Valahii cu care m-am întâlnit nu aveau nicio ezitare de a-și susține identitatea valahă pe linia transhumanței provenite din România de azi. Valahii ar vrea ca statul român să se implice mai mult în sprijinirea acestei minorități etno-folclorice, ca să-și afirme mai bine identitatea culturală, spirituală și mai ales pastorală. Ar trebui reconstruită această identitatea valahă cu sprijinul instituțiilor diplomatice ale statului român pentru a crea o punte de legătură culturală cu Polonia și Cehia. La Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov, localitate rumânească din Cehia, ca român rămâi uimit de identitatea etnofolclorică dintre această populație pastorală din Carpații Păduroși cu satele românești din România. În acest sat valah din Roznov parcă eram la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Același stil de case și biserici din lemn, aceleași sălașuri pentru oi și poiata pentru animale. Construcțiile legate de păstorit și de viața rurală în general sunt identice ca stil și formă, inclusiv denumirile componentelor rurale și a instrumentarului agricol sau cel legat de transhumanță din limba română.

În Carpații Păduroși există un stil de viață românesc autentic. La fel am simțit și la Koniakov un sat al goralilor valahi din Polonia, ridicat pe coamele munților, asemănător cu Mărișelul din Munții Apuseni. Aici există un excelent muzeu al al valahilor gorali, foarte frecventat de turiștii din zonă, poate și pentru că este singurul din Polonia. Muzeul are și o fermă tradițională care produce produse bio delicioase, în special brânzeturi valahe și carne de miel mult apreciate de polonezi. Pe o astfel de lucrare ar trebui Guvernul României să inițieze o legislație pentru a se implementa proiecte de recuperare identitară a valahilor gorali. Este vital să se refacă geografia etno-folclorică a valahilor gorali. Muzeul valahilor din Koniakov este înființat și însuflețit de o minunată fămilie de gorali: soții Maria și Petre, care vorbesc binișor limba română și care au proiecte de dezvoltare a agro-turismului bazat pe tradițiile oieritului și păstoritului, dar și a afirmării identității folcorice valahe. De la Koniakov am mers la Muzeul pictorului Ioan Valahul dintr-un sat alăturat, la Istebna. Ioan Valahul a fost un celebru pictor care a trăit aproape un secol și a studiat la Cracovia și Paris, pictând în special portrete de ciobani valahi și peisaje, în care apare îndeletnicirile pastorale ale muntenilor. Ioan Valahul a murit în 1979, în timp ce picta un ultim portret de muntean valah. A avut 13 copii, iar muzeul este într-o casă de lemn de tip românesc. A primit o diplomă de merit la Paris pentru picturile sale despre viața păstorilor gorali. La muzeu, valahul Józef Michałek ne-a cântat o doină de jale în limba goralo-poloneză. Ca cioban Józef a participat la drumul transhumanței din 2011 de la Brașov cu mii de oi din Bucegi până în Carpații Păduroși, mergând pe creste până în Cehia, refăcând traseul din secolul XIII al strămoșilor ciobani români. La Muzeul valah de la Straka, valahii Mihail Milerski și Josef Straka ne-au prezentat ultima oaie care a participat la aceast marș al transhumanței, precum și cei doi cai montani care au fost atunci pe munte. Vlahii ne priveau mândri și fericiți de realizările lor în păstrarea tradiției păstoritului la vechii români. Acțiunea a făcut parte a unui proiect intitulat „Transhumanta 2013 – Ecou al istoriei carpatine comune”, inițiat de Fundația „Parsterstwo Transhumancyjne” din Polonia si Asociația „Transhumanța” din Romania. Au mers 1400 kilometri ca să arate cum, ciobanii valahi au stăpânit din evul mediu timpuriu Carpații.

Mai departe, am mers spre Zakopane, capitala goralilor valahi. Deși românii cunosc localitatea ca și stațiune de schi, puțini știu însă că aici este centrul goralilor. În centrul orașului se află un impresionant obelisc dedicat victoriei golarilor asupra cavalerilor teutoni, monument ridicat în 1910 și la bază este așezat un copil îmbrăcat în haine valahe, care scrie un început de cronică a eroismului muntenilor față de stăpânirea germanică străină. Valahii din Cehia și Polonia ne-au povestit cu indignare cum imperiul habsburgic a distrus credința străveche ortodoxă. În secolul XVII, austriecii au dus o politică dură de catolicizare în Moravia și Polonia, dar și în Bukovina valahă (alt teritoriu din Polonia, nu Bucovina noastră de la 1918). În timpul războiului de 30 de ani, valahii s-au aliat cu danezii și suedezii împotriva politici de catolicizare forțată a habsburgilor. Până atunci, valahii erau ortodocși, iar o parte dintre ei au trecut la reformați. Generalul imperial Albrecht von Wallenstein după 1621 trece prin foc și spadă peste 200 de sate din Moravia valahă și a dat foc bisericilor ortodoxe la ordinul împăratului austriac, pentru a îi distruge pe acești „valahi sfidători”, identic cum a făcut mai târziu generalul Bucow în Ardeal. Patrioții valahi ortodocși, care au refuzat să treacă la catolicism, au fost executați cu miile în centrul orașului Vsetin.

Azi, goralii polonezi sunt catolici, dar bisericiile lor au un duh ortodox. Sunt încărcate de icoane pictate în stil bizantin și unele au iconostase în miniatură. Valahii gorali au un spririt profund religios. Absolut, cu toți goralii cu care am vorbit, mi-au spus că Papa Ioan Paul al II-lea este valah din Wadowice, o localitate de păstori gorali din sudul montan al Poloniei. De altfel, istoricii susțin că numele Wojtila se trage din numele românesc Voicilă sau Vintilă. Valahii polonezi nu au nicio îndoială că Papa era din neamul lor de ciobani valahi. După Papa majoritatea valahilor dau numele de Pavel copiilor, dar și Petru, Iosif sau Maria. În aceste peisaje bucolice, în care peisajul geografic și uman este similar cu cel din spațiu intra-carpatic, m-am simțit ca acasă. Diferența față de buciumul goral și cel din Apuseni este faptul că cel din Moravia valahă este lung de 12 metri și-l țin abia trei oameni. În fiecare seară se cântă pe dealuri din bucium. E și o vorbă valahă aici: „Cât va suna buciumul peste munte, Valahia nu va pieri.” După această expediție culturală în Moravia și Polonia valahă îl pot contrazice pe sociologul Gheorghe Șiștean: Valahii din Carpații Păduroși nu s-au stins, ei astăzi sunt mândri de identitatea lor pastorală românească și așteaptă o colaborare cu frații lor originari din spațiul mioritic, pe linie culturală, economică și bisericească.

Nişte gangsteri lacomi și fără scrupule…

Data: 24 aprilie 2024 by Maria Diana Popescu

Bravo!, spectacolele violente de campanie au asediat întreaga țară! Disperarea în a cîştiga un prost-înțeles și compromis fotoliu e tot mai mare, pînă la lovituri de bici! Fratele unui primar liberal cu ștate vechi dintr-o comună din Sibiu a fost filmat cînd îl lovea cu biciul pe noul candidat PSD la funcție, chiar în poarta casei! Figuri de mare inspirație pentru corupția instituționalizată, acești self-made men cu freza țeapănă, cont pe feisbuc, minte puțină și mii de interese, ne zîmbesc șmecherește din afișele lipite pe garduri, balcoane, uși și panouri. Partea murdară a campaniei se înnoadă potrivit zonelor de influență. Pe cît de șireți, pe atît de zeloși, candidații nu conspiră numai unii împotriva altora, ci, laolaltă, împotriva poporului. Promisiunile lor fierb de patriotism și avînt național. Aspiranții la fotolii posedă reale calități dramatic-umoristice. Într-o manieră de lucru caricaturală și-au construit „teatre personale”, unde interpretează monologuri patriotarde și ipocrite, rupte total de realitate. În lumina reflectoarelor și fără jenă își schimbă blănile de lup între ei, împunsăturile în coaste fiind doar improvizații necesare alianțelor și mezalianțelor de după alegeri.

De la asemenea actori cutremurați de marele suflu al Puterii, vizionăm pînă pe 9 iunie și încă patru ani bonus, o penibilă lucrare dramatică a democrației românești, după un model al comediei de salon, de tăietură franceză și teatru absurd, cu peripeții și personaje de caricatură, cu situații bufe și cu vervă prostească, bulevardieră, în care distingem stirpea cunoscută a microbului original de parvenitism. În cele din urmă, odată cu alegerile locale și europarlamentare din iunie, România se va „civiliza” rapid! Pentru această cauză-campanie, din bugetul țării se cheltuiesc grămezi de bani, românului să-i fie tot așa, poate, mai rău. Pe 9 iunie vor fi votați primarii pentru fiecare comună sau oraș, consilierii locali, președinții de consilii județene și consilierii județeni. Toți înscrișii pe liste promit o mai bună gestionare a bugetului local, promit dezvoltarea infrastructurii locale – poduri, drumuri, școli, spitale, piețe și un standard ridicat al serviciile publice locale, adică salubritate și transport public modern.

Toți promit, dar niciunul nu se ocupă de eradicarea acutei sărăcii în care se zbat milioane de români, nu se ocupă de îmbunătățirea actului medical cetățenesc, care trebuie să fie gratuit. Niciunul nu pune pe picioare agricultura, fermele românești, industria, economia, ca să aibă poporul hrană și viitor pentru copii. Ar trebuie înființată o secție specială de boli psihice pentru politicienii mincinoși de profesie, care promit în campanie salarii și pensii ca în UE, promit zgîrie-nori elastici şi nemuritori, școli ale viitorului, deși majoritatea școlilor de la sate au pereții crăpați și hazna în curte! Ar trebui ca demnitarii care au ajuns la vîrsta pensionării să-și ia bocceluța, să nu mai polueze aerul politic și să-și mănînce pensia de nabab liniștit! Da, de unde promisiuni împlinite de către primari? De ani buni, oamenii de la sate stau cu sacii de gunoaie în curte! Serviciul de salubritate, extrem de scump, trece o singură dată pe săptămînă pe la poarta țăranului, iar containerele de gunoi lipsesc cu desăvîrșire. În multe sate se trăiește și azi la fel ca în 1907: în case de chirpici, fără curent și cu haznaua printre buruieni. Sătenii necăjiți adună crengile uscate, doborîte de vînt sau pun în soba de lut știuleții de porumb.

Nu am cunoștință să se fi întocmit vreodată la nivel de comune o evidență a vîrstnicilor fără posibilități, a caselor mai vechi de o sută de ani pentru a fi consolidate cu prea mult lăudatele fonduri europene, care sînt, de fapt, tot banii românilor trecuți prin visteria HuuU.E. – cum spunea cineva. Probabil, pe hîrtie, există improvizații amatoriste ale unor programe consumatoare de fonduri, cu multă vorbărie şi o desfășurare improprie. Mulți dintre fiii ploii de la putere nu-și cunosc menirea! N-au nicio conexiune cu realitatea din țară, însă nu renunță pentru nimic în lume la morga de specialiști, atunci cînd apar pe ecrane. Și în campania de față, lanțul trofic se umflă, exemplarele care învîrt politicul pe degete umblă cu cioara vopsită în chip de papagal, într-o permanentă laudă de sine și batjocură a electoratului. Se spune din popor: banii n-aduc fericirea, dar o întrețin. În acest sens, pot depune mărturie mulți dintre noii candidați la funcțiile înalte, care nu vor mai avea grija zilei de mîine, pentru că nu vor trece ei, așa, patru ani de mandat, precum gîsca prin apă. Vor fotoliile în scopuri precise, nu ca să planteze gulii pentru piață, ci ca să vînture banii țării din buzunarul cetățeanului în buzunarul lor și al jefuitorilor externi. PIB-ul țării se tot varsă de peste trei decenii în buzunare mafiote, ca în Butoiul Danaidelor, iar statul doarme în papucii instituțiilor sale, în loc să verifice la sînge proveniența averilor clădite de-a lungul unui mandat. Ăștia nu-s diplomați de carieră, ci nişte gangsteri lacomi și fără scrupule. Parcă n-am ști că una dintre căile rapide de îmbogățire în ziua de azi e să intri în politică sau să deții controlul finanțelor, energiei, petrolului, aurului și a altor resurse naționale. Rețeta e eficientă, mai ales că sclavii docili ai țării sînt cei mai disciplinați contribuabili.

Dincolo de observațiile mele, verva electorală și afișele lor de pe toate gardurile sînt dezgustătoare! Știind că voința politică a poporului nu va fi luată în seamă nici măcar cu ștampila în mînă, mulți români nu-și vor toci încălțările pe drumul care duce la vot. Astfel că, pe ici, pe acolo, prin punctele esențiale, mașina de fraudă va funcționa mai ceva ca procesul de vaccinare. La fel de bine cum funcționează pe planetă frauda încălzirii globale sau frauda reciclării plasticului. Potrivit CBS News, Jan Dell, fost inginer chimist, a adus în atenție, ani la rînd, un adevăr incomod cu privire la materiale plastice care sufocă planeta: „Atât de mulți oameni văd eticheta reciclabilă și pun plasticul în coșul de reciclare, dar marea majoritate a materialelor plastice nu sunt reciclate”, în contextul în care, „producția de plastic este programată să se tripleze pînă în 2050, iar cu atît de multe deșeuri de plastic care se adună pe uscat și pe mare, peste 170 de țări lucrează la un tratat al Națiunilor Unite pentru a pune capăt poluării cu plastic”. Potrivit CBS News, un raport, intitulat „Frauda reciclării plasticului”, acuză industria plasticului de o campanie de zeci de ani prin care induce publicul în eroare cu privire la viabilitatea reciclării plasticului, în ciuda faptului că sînt cunoscute „limitările tehnice și economice care fac plasticul nereciclabil”. Amintim aici și de frauda ambalajelor reciclabile din sticlă și plastic din bătătura noastră. Magazinele încasează garanția pe bonul fiscal, dar sistemul returnare-garanție este deficitar la înapoierea garanției. În mediul rural, majoritatea comercianților refuză să primească ambalaje și să returneze garanția. Revenind la oile care vor fi alese pe plaiul mioritic, unde credeți că vom ajunge în urma votului din 9 iunie? Tot în aceleași ghetouri unde clasa politică ne-a aruncat de peste trei decenii, ca pe niște lucrurile inutile. După luptele fantastice între aspiranții la fotolii locale și europarlamentare tot mai „fantastică” și crudă se va arăta realitatea internă, iar din hărmălaia fraudis costisitoare a campaniei ne vom alege cu încă patru ani de sclavie și cu alte furci caudine ale lui Pontius Herennius.

De reținut că, la 10 aprilie, în Parlamentul European s-a votat legea migrației și a distrugerii statelor naționale, cadru legislativ care oferă emigranților drepturi cu mult peste cele ale populației băștinașe (cazul ucrainenilor din România). Din totalul celor 600 de europarlamentari, 322 au votat „pentru”, iar 266 (42 la sută) „împotriva” migrației, metisării și înlocuirii populației autohtone. Din cei 33 de europarlamentari români, 17 au votat „pentru” înlocuirea noastră, trădînd interesele românilor, iar restul n-au votat, ascunzîndu-se ca șobolanii. Pentru acest act de trădare națională numele lor ar trebui șters definitiv de pe orice listă electorală. Cum societatea noastră este „civilizată” cu forța, rapid, în sensul „evoluției involuției noastre”, precum spunea Petre Țuțea, ajungînd astăzi la un sistem bazat pe valoarea monetară a fiecărui „ales”, mă întreb cît timp vom mai cumpăra dreptatea și liniștea cu şpagă și cîte parale vor face aleșii după 9 iunie, acești bîntuiţi de o dublă personalitate, care l-ar intriga pînă şi pe Freud? În fond, trăim o altă intersecție istorică, unde îți poţi număra degetele liber, dar nu mai poți stabili o relație de „dragoste” între solipsismul politic, groapa cu furnici în care trăiește poporul, președintele făcut preș străinătății, sistemul antirachetă, băncile cămătarilor și aleșii stăpîni ai inelelor, care fac politică de trădare, cumetrie și interese.

Numărul 669

Data: 24 aprilie 2024 by Administrator

Descarcă PDF

Participarea României la „First Royals of Europe”, expoziție deschisă la „Canadian Museum of History” din Quebec

Data: 23 aprilie 2024 by Redacția

În periplul bine ales de Muzeul Național de Istorie a României pentru valoroasele sale colecții arheologice, acesta este onorat să fie parte unui extraordinar proiect expozițional internațional, numit „First Royals of Europe” (varianta canadiană a proiectului american „First Kings of Europe”). Expoziția s-a deschis la „Canadian Museum of History” din Quebec și este disponibilă până pe 19 ianuarie 2025. Totul a început cu expoziția „First Kings of Europe”, un eveniment cultural desfășurat la Chicago, în cadrul prestigiosului „Field Museum of Natural History” (SUA). Expoziția internațională s-a desfășurat aici în perioada 31 martie 2023 – 28 ianuarie 2024. First Kings of Europe este rezultatul unui proiect cultural fără precedent, inițiat în urmă cu șase ani sub coordonarea „Field Museum” și care urma a fi prezentat în trei destinații – SUA (New York, Chicago) și Canada (Gatineau). Acesta reprezintă un demers cu totul aparte, de anvergură extraordinară, inițiat de Field Museum (Chicago, SUA) în colaborare cu alte peste 25 de muzee din zona Europei de Sud-Est și Centrale.

Această expoziție internațională, prezentată în premieră în muzee nord-americane, reunește peste 700 de artefacte arheologice preistorice de primă importanță din colecțiile unor instituții muzeale din Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Kosovo, Macedonia de Nord, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia și Ungaria. Pentru România, coordonatorul proiectului expozițional este Muzeul Național de Istorie a României, care colaborează în acest sens cu alte cinci instituții muzeale, anume: Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei (Cluj), Complexul Muzeal Național (Piatra Neamț), Muzeul Civilizatiei Gumelnița (Oltenița), Muzeul Olteniei (Craiova) și Muzeul Județean Buzău. În cadrul expoziției First Kings of Europe este prezentată, împreună cu alte exponate din colecții muzeale din țările amintite, o selecție de peste 90 de artefacte pre- și protoistorice – datând din perioada neoliticului, a epocii bronzului și până în a doua epocă a fierului – provenite din colecțiile muzeelor românești amintite mai sus.

„Unul dintre cele mai aparte și speciale lucruri despre această expoziție este colaborarea internațională care a făcut posibilă realizarea proiectului expozițional First Kings of Europe (Primii Regi ai Europei)”, afirmă dr. William Parkinson, curator al Field Museum și al acestei expoziții. „Expoziția a fost realizată în parteneriat cu 11 țări, cărora li s-au alăturat Statele Unite ale Americii și Canada, și 26 de muzee diferite. Multe dintre obiectele culturale nu au fost niciodată expuse în afara țărilor de origine, iar unele nu au fost expuse vreodată! Expoziția „First Kings of Europe” este un prilej unic de a vedea reunite aceste obiecte culturale”. Sunt prezentate în expoziție o serie de descoperiri arheologice de primă importanță din România precum: „Soborul zeițelor” de la Poduri, tezaurul de la Moigrad (selectiv), tezaurul de la Brad, depozitul de obiecte din bronz de la Apa, tezaurul de la Sarasău, tezaurul de la Perșinari (selectiv), tezaurul de la Hinova (selectiv), depozitul de obiecte din bronz și fier de la Tărtăria (selectiv), inventarele mormintelor princiare getice de la Agighiol și Peretu (selectiv). Tematica expoziției explorează modul în care societățile agrare preistorice au evoluat către cele mai vechi regate tribale din Europa. Cele peste 700 de obiecte culturale din expoziție datează din neolitic, epoca cuprului, epoca bronzului și epoca fierului. Cele mai semnificative artefacte prezentate se referă la unele dintre cele mai vechi inventare funerare de aur, seturi de podoabe din aur din depuneri cu caracter votiv, un coif getic din argint aurit și coroana de aur a unui principe trac, alături de alte capodopere ale artizanilor preistorici, precum armuri, arme, podoabe și unelte, dar și obiecte din ceramică și piatră. Expoziția este însoțită de un catalog amplu ilustrat, editat de Field Museum of Natural History (Chicago) și publicat de UCLA Cotsen Institute of Archaeology Press.

Această adunare de peste 700 de obiecte rafinate — inclusiv bijuterii, arme, armuri și multe altele — nu a mai fost niciodată prezentată împreună. Vizitând expoziția explorați ascensiunea la putere a primilor regi și regine ai Europei antice și descoperiți modul în care comunitățile agricole egalitare au dezvoltat puterea, inechitatea și ierarhia pentru prima dată. Călătoriți înapoi în 5000 î.Hr. pentru a descoperi ce unelte, arme și sculpturi rituale ne pot spune despre viața în primele societăți din Balcani. Aventurați-vă prin rutele comerciale care au modelat lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Cufundați-vă în ceremoniile epocii în timp ce priviți un altar neolitic și auziți focul trosnet al unei simulări de rug funerar în mărime naturală. Vedeți topoarele, săbiile și coroanele prețioase care i-au transformat pe războinici în membri regali și au schimbat pentru totdeauna structura societății. Au urmat apoi piramidele, ca semne ale puterii și minții îndrăznețe a oamenilor și întreaga istorie, așa cum o cunoaștem astăzi. (G.V.G.)

„Revendicând pământul” la Muzeul Național de Istorie a României și Depozitul din epoca bronzului de la Ulmi

Data: 23 aprilie 2024 by Redacția

La Muzeul Național de Istorie a României s-a deschis expoziția „Revendicând pământul”, realizată în cadrul proiectului cultural „Tradiție în lut – în siajul artiștilor ceramiști”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. În cadrul expoziției s-a urmărit aducerea în prim plan, pentru publicul profan, dar și pentru specialiști, a unor tipuri ceramice păstrate din neolitic până în prezent, cu schimbările inerente ale ornamenticii și, mai mult sau mai puțin, ale formelor. Prezentarea adusă în fața vizitatorilor începe cu ceramica din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și ajunge până aproape de prezent. Expoziția este structurată pe mari regiuni geografice, istorice și etnografice (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania, Crișana, Banat, Moldova), punându-se în valoare diversitatea ceramicii tradiționale specifice fiecărei zone. Când spunem ceramică, ne gândim la vasele din argilă, de diferite tipuri: ulcioare, căni, blide, străchini, farfurii, gazornițe, castronoaie etc. Vor fi expuse, de asemenea, și alte piese, de tipul cahlelor sau țiglelor, manufacturate în cadrul unor mici ateliere sau făbricuțe, care astăzi nu mai există. În cadrul expoziției sunt prezentate și jucării sau forme ceramice în miniaturăꓽ pușculite, clopoței, fluiere, mărțișoare, ulcioare, farfurii etc. Proiectul își propune valorificarea tandemului colecții particulare – colecții muzeale, dar și readucerea în atenția publicului a unei lumi pe cale de dispariție, prin etalarea unor asemenea opere de artă de factură populară, care exprimă specificul zonelor etnografice și geografice românești. Multe dintre aceste piese sunt unicat și nu au mai fost expuse până acum.

Expoziția de la Muzeul Național de Istorie a României conține piese remarcabile, din centre consacrate, cum sunt cele de la Vlădești și Horezu, provenite de la colecționari renumiți, precum Barbu Slătineanu, alături de o parte din colecția „Sergiu Sorin Popescu”. Aceasta din urmă, cuprinde peste 1100 de piese, incluzând și ceramică de secol XIX (sau chiar mai veche), ce provine din centre ceramice de pe tot teritoriul României. Proiecte expoziționale similare vor fi organizate la sediile muzeelor partenere, Muzeul Național al Țăranului Român (MNȚR) și Muzeul Municipal „Octavian Moșescu” din Râmnicu Sărat (MMRS). Fiecare instituție muzeală va expune obiecte din colecția proprie și din colecția „Sergiu Sorin Popescu”. Partenerii Muzeului Național de Istorie a României în cadrul Proiectului „Tradiție în lut – în siajul artiștilor ceramiști”, implementat în perioada februarie – noiembrie 2024, sunt: Muzeul Național al Țăranului Român (MNȚR), Muzeul Județean Teleorman (MJT), Muzeul Județean Buzău (MJB), Muzeul Municipal „Octavian Moșescu” din Râmnicu Sărat (MMRS) și Unity in Values Interconfessional Association (UIV). Lutul, ca material de construcție și materie primă pentru o multitudine de obiecte casnice și artefacte, a oferit omului una din principalele șanse ale evoluției. Prin descoperirea plasticității acestuia, dar și a faptului că, trecut prin foc putea căpăta duritate, schimbându-și caracteristicile, lutul a ocupat un loc important între materiile prime accesibile. Din lut s-au făcut pereții construcțiilor (și lemn), sau creat recipiente și statui. Până la abordarea osului, a pietrei și a sticlei, iar apoi a metalului, omul s-a folosit de lut.

*

Depozitul din epoca bronzului de la Ulmi – Liteni (jud. Iași) expus la Muzeul de Istorie a Moldovei

Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași are piese de excepție în colecțiile Muzeului de Istorie a Moldovei. Printre acestea și un depozit de bronzuri descoperit în anul 1957 în localitatea Ulmi-Liteni (astăzi Liteni, com. Belcești, jud. Iași). Atribuit perioadei Bronzului târziu, într-o etapă corespunzătoare civilizației Noua (secolele XIV-XII î.Hr.), depozitul este alcătuit din mai multe piese cu rol utilitar (seceră, celt, cuțit, pumnal, dăltițe) dar și din câteva obiecte de podoabă (pandantive, verigi, brățară, mărgele) realizate din bronz sau din pastă sticloasă. Privind această săpăligă de 3400 de ani se poate observa faptul că se căuta frumosul și armoniosul în tot ceea ce se făcea, arta împletindu-se cu meșteșugul. Vasele de ceramică erau modelate diferit, erau colorate la fel ca textilele ce se realizau la războaiele de țesut verticale, casele erau vopsite cu diferite simboluri, iar uneltele căpătau și ele forme și valențe umane sau aflate în vecinătatea societății.

Depozitele de bronzuri, fie că sunt formate dintr-un singur tip de piesă sau conțin mai multe tipuri de obiecte (cum este și cazul de la Ulmi-Liteni), reprezintă un fenomen caracteristic epocii bronzului și începutului epocii fierului nu doar pentru spațiul românesc, ci și pentru un areal foarte vast. Motivele care stau la baza „tezaurizării” anumitor categorii de obiecte nu sunt cunoscute cu exactitate. Cele mai multe descoperiri de acest fel au un caracter votiv, care, cel mai probabil, este determinat de o motivație de ordin religios, dar nu este exclusă nici posibilitatea unor practici sociale complexe. Este posibil ca să existe o credință a întoarcerii la natură a tot cea ce am scos și folosit un timp, spre liniștea Mamei Planetare. Sau popoarele europene foloseau acum 3.500 de ani diverse forme de bronz pe post de bani primitivi, iar îngroparea acestora asigura ascunderea în fața potențialelor pericole și tezaurizarea lor pentru viitor. Ceea ce este demn de semnalat este modalitatea de finisare și de ornamentare artistică a acestora. Nevoia de a „încondeia”, de a pune amprenta personală a celui ce s-a implicat, oferă acestor artefacte o notă majoră în prezentare, demnă de a fi admirată și prețuită. (Grupaj de G.V. Grigore)

Gheorghe Văduva – poet născut, iar nu făcut

Data: 23 aprilie 2024 by George Petrovai

Nu voi insista cu biografia generalului în rezervă Gheorghe Văduva (cercetător științific gr. I, redactorul șef al revistei Univers Strategic, autorul a 22 de romane și cărți de poezie), ci cu poezia domniei-sale din cele două volume (Cuvinte pe cuvânt – 2021 și Dincolo de zid – 2022), pe care le-am primit în format pdf de la domnul profesor Nicolae Grigorie-Lăcrița. Îndeosebi cartea Dincolo de zid mi-a stârnit din capul locului interesul, întrucât referirea la zid m-a dus de îndată cu gândul la schița Zidul a lui Leonid Andreev, acel zid „drept și neted, tăind cerul în două”, care izolează/înlăgărează leproșii (oamenii primejdioși) de restul pământenilor. Atâta doar că Gh. Văduva ne prezintă în poezia Dincolo de zid, procesul de zidire/edificare lăuntrică („Din infinitul colmatat în vid/ mi-am definit ideea mea de zid/ și-n zidul dintr-un zid neterminat,/ o lume de zidiri am ridicat”), în fața căruia a ridicat pe urmă „un zid de piatră și oțel” (solida pregătire moral-spirituală pentru o viață vrednică), deși – ne face cunoscut în aceeași strofă – „(…) până astăzi încă n-am aflat/ de ce-am zidit un zid din ce-am uitat”.

În pofida acestor nedumeriri, izvodite de necunoașterea sinelului (Gnothi seauton – Cunoaște-te pe tine însuți, spune mereu actualul îndemn al grecilor antici!), poetul constată șubrezenia celor mai multe dintre făloasele construcții umane („Sunt ziduri construite din pământ,/ sunt ziduri și zidiri din mori de vânt,/ mai sunt și ziduri din cuvinte seci/ și ziduri denumite loc de veci”), precum și infinitatea modurilor „(…) de-a zidi/ din flori, din fum, din verbe, chiar din vid,/ și, la nevoie, mai ales din el,/ la frontiera dintre vis și țel”, pentru ca în distihul final, echivalentul moralei din fabule (o admirabilă închidere poetică, vorba lui Constantin Noica, ce se deschide spre inima și mintea cititorului), să avem sensul existenței îmbibată cu dor pentru toți pământenii, îndeosebi pentru români: „Un zid de viață-ntr-un pustiu de dor,/ un dor zidit într-un parfum de zbor”.

Deși poezia-manifest Dincolo de zid n-a fost așezată în fruntea volumului, lesne se poate deduce că autorul este atât de conștient de valoarea ei artistică și simbolică (păi de pomană susținea marele Isaac Newton la vremea lui că oamenii construiesc prea multe ziduri și prea puține poduri/punți de legătură?!), încât în chip firesc regatul poetico-monadic a primit numele monadei regină.

Da, căci arta în general, poezia inspirată (de rang universal) în special, constituie (încă) punți trainice de legătură între pământeni, chit că tot mai mulți dintre ei țin morțiș să devină robii „democratici” ai materialului și satanicului. Așa că – prin lăcomie, minciună, ipocrizie și cruzime de felul conflictelor militare – ei aruncă în aer (la propriu și la figurat) podurile/punțile de legătură dintre țări, popoare și indivizi, locul acestora fiind luat de ziduri înfricoșătoare, ce au menirea să împartă cerul și pământul… Poezia lui Gheorghe Văduva, doar uneori subtil-ironică sau furtunos-protestatară (ex. Patron de jug sau Porcii din palate…), este pe anasamblu calmă, fluentă, profundă și fără prețiozități obositoare, ceea ce înseamnă că posedă armonie și valoare. Desigur, la calitatea neforțată a versurilor contribuie atât înzestrarea autorului și captivanta clasicitate a stilului său inconfundabil (metrica ireproșabilă, rime de felul a-b-b-a sau a-a-b-b în cazul catrenelor), cât și cunoașterea limbii până la stoarcerea sevei artistice din cele mai uzuale/banale cuvinte (în acest fel întărește afirmația profesorului Gheorghe Bulgăr că „numai limba spaniolă ne întrece în bogăția expresiilor și a metaforelor”), respectiv îndrăzneața alăturare a termenilor în cele mai năstrușnice oximoroane sau în imediata lor vecinătate (însuși autorul spune că „se lasă-n noi oximoroane”): drept nedrept, inteligența prostiei, ploaie seacă, mintea prostiei, banalități banale, tăcere vorbitoare, minciuni adevărate, infinitu-n clipă, făcutul nefăcut, focuri de gheață, viața din moarte, răul bun, piatră înierbată, verb de apă, verbe nisipoase, robia libertate, voci ce tac, tăceri limbute, tăcerea nu ascultă când vorbește, echilibrul e furtună, nodul nu se-nnoadă, ghețarul să ardă, mișcătoarea lumii nemișcare, Soarele-i un foc imens și rece (Dualism unitar), deschis ca spațiul închis (Nedemn cenzurat), eternitatea clipe-i un timp fără durată (Pasărea albastră), vremurile-și pierd vremea fără vreme (Trebuințe inutile).

Unde mai punem la socoteală titlurile surprinzător-șocante date unor poezii din cele două volume (Măgar de rând în măgărie, Planton, pe cercul trei, la soare, Rotirea roții, Orbul luminii-n strălucirea ei, Luciditatea eului tembel, Vis de iad în paradis, A deveni covid, Abracadabra, Libertatea-ngrăditoare, Patron de jug, Porcii din palate…etc.), dar mai ales amețitoarea cavalcadă a metaforelor și expresiilor (unele amuzante, altele satirice, toate instructive): eternitatea-i noapte fără soare, birjar de lux în Carul Mare, un prof de mate doarme-n ecuații, măgăria nu-i măgăricească, se iau în coarne zilele cu soare, Universu-și bea-n balcon cafeaua, soarele-și încarcă narghileaua, infinituri colorate, visu-n cămașă de noapte, să meargă roata ca pe roate, genă ce tot latră, rug de iad în paradis, luciditatea eului tembel/ e totdeauna tot la fel ca el, soarele a devenit mutant, Purcelul e porcul din noi/ când suntem cu mintea-n gunoi, Soarele-i trimis la-nviorare, dușmanul tău de moarte e chiar la București, să plagieze un câine, eu sunt patron de jug și boii sunteți voi, mai am de mers un infinit și-o clipă, E era lor, e marele lor veac și multe, multe altele.

Da, pentru că Gheorghe Văduva știe să pună la treabă cuvintele, sintagmele și expresiile, iar acestea acceptă (la drept vorbind n-au încotro) să se supună autorității sale de maestru ca să-i încânte pe cititorii negrăbiți. De ce mai ales pe aceștia? Deoarece doar lor, căutătorilor de profunzime și subtilități artistice prin recitire, poezia maestrului Văduva își deschide corola blagiană de minuni, astfel adeverindu-se spusa că „Apele liniștite sunt adânci”. Nu-i de ici-de colo să scrii la peste 80 de ani cu atâta vervă, dezinvoltură și dezinhibiție, însușiri care – ne demonstrează Gheorghe Văduva prin poezia sa – nu sunt nicidecum apanajul biologicului, ci al spiritualului. Cu atât mai mult astăzi, când ne confruntăm cu o jalnică realitate: fiind vremea semidocților, falșilor culți și a analfabeților funcționali, tot mai mulți tineri au spiritul închircit (nematurizat sau îmbătrânit), pe când unii remarcabili seniori, precum maestrul Gheorghe Văduva, sunt mereu tineri și virili în plan spiritual.

Firește, ar mai fi destule de spus. Dar, nevrând să-i obosesc pe unii cititori comozi, voi încheia cu următoarea constatare: Poetul Gheorghe Văduva cunoaște foarte bine atât tehnica filosofică a Coexistenței și alternanței contrariilor (oximoroanele, și nu numai, fac dovada în acest sens), cât și pe cea a Relativității cunoașterii (conflictul esență-aparență), cele două teme  favorite ale daoiștilor.