S-a scris și s-a tot scris despre moda postdecembristă a doftoratelor, așa cum gura păcătosului Robert Negoiță grăit-a. Eu însumi am scris cu ceva timp în urmă (articolul „Moda doctoratelor la plesneală”) despre această preaînfloritoare industrie a necinstei, deodată înjositoare și contraproductivă pentru țară, însă grozav de profitabilă pentru binomul dascăli negustori – doctori dubioși.
Dar bate toaca la urechea surdului, mai exact a sistemului ticăloșit până în măduva oaselor, atunci când înșiși grangurii puterii aparente (politruci neobrăzați, legiuitori nelegiuți, demnitari nedemni) procedează într-un atare mod sistematic-sfidător la adresa nedescurcăreților mult prea răbdători!
E drept că unii dintre corifeii tâlhăriei intelectuale, puși la stâlpul infamiei cu ajutorul unor zdobitoare probe privind mânăreala la care s-au pretat, ba au renunțat la titlul nemeritat, ba sunt dispuși să fie deposedați de el, cu condiția ca justiția să nu-i mai strângă cu ușa, ba au primit din partea comisiilor de etică interdicția publicării tezei, dovadă îndestulătoare că anumite lucruri recunoscute în mod oficial ca fiind necușere, pot și trebuie să fie înghițite de moralitatea noastră în derivă. La drept vorbind o (i)moralitate care îngăduie ca în forul legislativ suprem al țării să fie dezbătută cu penibilă competență și rizibilă seriozitate mult necesara (sic!) distincție dintre atenție și mită – până la o anumită sumă ploconul intră în categoria atențiilor nedăunătoare, peste această buclucașă sumă, care pentru orice om cu scaun la cap duce cu necesitate la legalizarea necinstei, ploconul sau peșcheșul este taxat drept mită…
Firește, prin astfel de manevre edulcorato-tovărășești nu se urmărește nicidecum decapitarea corupției, ci doar temperarea năucitorului avânt pe care ea l-a luat. Este și asta ceva, având în vedere că pe meleagurile noastre postdecembriste corupția are o putere de regenerare mai ceva ca a balaurului din poveste, în locul capului cică tăiat (în realitate pus la popreală, dar nedeposedat de averea furată), răsărind de îndată altele, cu mult mai lacome și agresive ca înaintemergătorul…
Iată ce scrie Cornel Ivanciuc despre băimăreana doftoreală întemeiată de Petre Dunca și despre doftorii pe care acesta îi scoate pe bandă rulantă: „Dunca a făcut doctori din milițieni și fizicieni. Recent și-a luat doctoria – așa numesc babele moroșence doctoratul – comisarul de poliție Laurențiu Batin, șeful Poliției de Frontieră Maramureș, care din cauza efortului mental depus, a clacat psihic, fiind internat ad-hoc într-o clinică de specialitate din București. Un loc de cinste în galeria de doctori (în filosofie, nota mea, G.P.) îl ocupă fostul milițian Gheorghe Danci (…), actualmente funcționar public la Serviciul Pașapoarte Baia Mare, cu o teză pigmentată de generalități despre ideea de dreptate în filosofia modernă”.
Cu următoarele completări în ceea ce privește profilul telectual-cetățenesc al domnului Laurențiu Batin:
1) În perioada cât se jertfea pentru patrie (sic!) la Poliția de Frontieră și încasa o leafă invers proporțională cu efortul depus, domnul Batin nu numai că știa ca nimeni altul să-și împovăreze subordonații cu felurite treburi, inclusiv cu o parte din sarcinile ce-i reveneau lui în calitate de comisar căzut din funcția de frontierist șef, dar chiar le impunea acestora să-i sorteze și copieze materialele din care, mai apoi, prin punerea lor cap la cap, și-a înjghebat viitoarele cărți. Asta da muncă de cercetare științifică!
2) Spiritul de milițian mereu tânăr și ferice nu i-a îngăduit domnului Batin ca, aidoma altor confrați, să se înfrupte în liniște din binenemeritatul pensioi, ci l-a îmboldit să intre în politica aldistă. Și astfel a ajuns primariul zelos și nostalgic al meleagurilor natale…Nutrim speranța că noile sarcini asumate din dragoste față de compatrioți (se putea altminteri?!), nu-l vor îndepărta cu totul de originalele savantlâcuri postdecembriste și că noile cărțoaie, așijderea lansate cu surle și trâmbițe, îi vor consolida poziția de scriitor, istoric și gânditor politico-metafizic. Era necesară această punctare, întrucât domnia-sa a afirmat cândva cu exagerată modestie că n-are vână nici de scriitor, nici de istoric, nici de altceva. Păi dacă așa ar sta lucrurile, atunci ești îndreptățit să te întrebi: Să fie grosul doctoratelor postdecembriste aidoma unor tinichele în plan moral-intelectual? Desigur, nu și în plan material-profesional. Îndeosebi pentru bugetari…
Nota 1: Teza de doctorat a lui Albert Einstein a conținut…două pagini mari și late. E drept, unul este Einstein. Dar pe-atunci era un neica nimeni în fizică. Câți dintre profesorii din România au curajul să procedeze ca profesorul german?…; Nota 2: Diferența fundamentală dintre școala românească și cea niponă reiese cu claritate din următoarea afirmație a unui universitar japonez: „Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viaţa”; Nota 3: Cam câți dintre românii zilelor noastre sunt demni urmași ai lui Gore Pirgu, mereu actualul personaj creat de Mateiu I. Caragiale?
Lasă un răspuns