Mă uit de mă dor ochelarii la scena politicalei de Dâmbovița, cu recenți afluenți de prin Sibiu și Teleorman, și extensiile lor grotești pe canalele de deversare publică (Ghiță Lămâiță, Tanda și Manda, etc., etc). Ambele tabere vocalizează de-aiurea mișcarea tot mai amenințătoare a poporenilor, asumând-o sau flagelând-o conform propriilor scenarii total incompatibile protestului tăcut al străzii (cu inerente dar rare petarde stinse de bunul simț al majorității). Marii lefegii, înmlăștinați în orgolii belicoase refuză să înțeleagă că sunt tot mai clar simțiți ca vârfurile vizibile ale corupției, corupția (cu toate avatarurile ei) fiind personajul demonizat de acești reprezentanți ai celorlalte milioanelor de cetățeni. Că s-a spurcat necugetat Iohannis în mareea umană (în căutarea nordului ca partid personal), că, pentru a doua oară, Dragnea își dă cu dreptul în stângul (după experimentul regionalizării) suprapunând șmecherește sub tejgheaua promisiunilor electorale ordonanțele guvernamentale ale propriilor interese juridice (că de grup nu poate fi vorba, între pușcăriașii politici, ca și în parlament, traseiștii aducând la aceeași vărgătură aparentele diferențieri ideologice ale lipsei de ideologii), pas cu pas și ceas cu ceas mintea românului se descuie adevărului cu Măria și Pălăria, actanții politici ai prezentului nefiind cu mult deosebiți de antecesori, continuând de-a lelea un parcurs bine condus al derivei generalizate.
Ce vor cei din stradă (cu excepția personajelor neieșite încă din campania electorală)? Prestarea unui serviciu de interes general, mereu amânat, al naibii de simplu: ecologizarea, restaurarea corectă, coerentă a relației alegători-aleși, motivarea „la vedere” a stipendiilor pe care, în creștere, „aleșii” le primesc de 27 de ani pentru mecanismele de mers în gol, în scurt-circuit, pentru textele de lege mereu revizuibile, mereu în marginea interesului național, indigeste pentru reconstrucția vieții social-economice din România, dedicate dizolvării economice, prăbușirii patronatului autohton și neocolonizarea unei teritorialități tot mai expusă pierderii de suveranitate dar și pierderii de șanse pentru generațiile ce urmează. De ce n-ar intra, ca prioritate absolută, pe agenda Guvernului, în dezbaterea actualului Parlament, o Lege a Suspendărilor? Este un parlamentar în litigiu, în urmărire juridică? Va fi obligatoriu suspendat din atribuțiile curente de parlamentar până la definirea situației (într-o procedură judiciară concentrată, fără tergiversări), având posibilitatea recuperării pierderilor (de retribuție) la eventuala absolvire. Legea va funcționa în toate compartimentele funcționale plătite din banii publici. Pe de altă parte, sub efectul ecologizării sociale, politicienii dovediți hoți, sperjuri, în disconfort cu Legea trebuie să fie supuși Legii Reconversiei Penale: imposibilitatea de a mai fi aleși, de a mai ocupa funcții publice. Pentru cei deprofesionalizați, statul trebuie să le asigure, pe perioada detenției, însușirea unei meserii, a unor priceperi care pot să-i readucă în societate, inclusiv ca viitori miliardari, dacă au disponibilități antreprenoriale.
De ce am plăti noi, contribuabilii, cîteva zeci de miliarde, așa cum a decis CEDO? Să le plătească cei în culpă, suma indivizilor care, timp de 27 de ani s-au dedulcit la banii publici pe funcții și demnități săpând tranșee adânci în bugetul național. Nu știu dacă pensiile speciale (recuperate, retrase), sporurile pe funcții (recuperate, retrase), sporurile adăugate, de la o legislatură la alta, în diverse funcții de răspundere publică pot acoperi suma în discuție, dar libertățile acestora nu trebuie să apese asupra libertăților celorlalți, votanții.
Sigur că trebuie făcute de maximă urgență modificări ale unor Legi care asigură fundamentele existenței statului de drept, se pliază pe numeroasele modificări din viața socială, morală, culturală. Or toate acestea sunt domeniile de muncă pentru parlamentarii care, în mare parte, nu acced la aceste demnități pe bază de priceperi, experiențe ci pe bază de liste, de contribuții financiare condiționate. De ce ar relaționa aceștia raportul detenție – politica de împăduriri – eliberarea condiționată? De ce ar relaționa aceștia raportul dintre sursele de venit pentru buget și haloimasul din salariile necuvenite unor funcții de kiki (ca un simplu exemplu, managerul public care ia mai mulți bani decît prefectul unui județ).
Ieșirea în stradă nu este o paradă a gladiatorilor în fața „imperatorilor” (aleagă-și fiecare ce-i convine din termen) ci încă o încercare, surdă (disperarea este surdă!) de a-i atenționa decisiv pe toți cei care, într-un fel sau altul fac parte sau sunt integrați în aproapele „aleșilor”, că li se mai oferă o șansă: să se întoarcă cu fața spre țară, spre oamenii săi, să-și asume cu devoțiune și respect funcțiile pentru care sunt plătiți să lucreze, de la cel mai umil funcționar până la președintele care, în ultimile zile, cu un orgoliu deloc temperat induce pierderi uriașe în zona economicului, acolo unde datele dintr-un buget amânat aprobării, devin ținte și dimensiuni de lucru, de pâine amânate.
Indiferent din ce unghiuri, din ce poziții și ce distribuții ar alege cameramanii, mă uit cu ochii împăinjăniți spre stradă văzând multiplicată lacrima de pe obrazul Giuliettei Masina (dacă nu mă înșel). Lacrima! Lacrima străzii poate deveni un acid greu de neutralizat!
Lasă un răspuns