Specific și Universalitate

Una dintre ideile care mă obsedează când văd expozițiile din galeriile americane este legată de specific. Șansa de a vedea ce fac artiștii pământului este aici foarte mare, dacă nu unică, greu de crezut că în altă parte prezența lor este atât de frecventă. Și urmăresc cu îndârjire artiștii din varii părți ale lumii, care vin în America să reușească, să expună în galerii centrale, plătindu-și expozițiile. Mai ales când sunt tineri, debutanți, în plină afirmare. Și se întâmplă următorul fenomen: ei nu vin cu arta de acasă, specifică, originală, inconfundabilă, ci vin să fie americani sau să arate că pot picta sau instala ca și ei, vin să imite, să asimileze ceea ce văd în expozițiile americane. Și ce văd? Arta kitsch, pop-art, instalații, tot felul de experimente vizuale, uitând cu desăvârșire de unde se trag, ceea ce au învățat acasă, de la maestrul sau maeștrii lor, care i-au învățat meșteșugul transformării fantasticului în concret.

Așa se întîmplă cu coreanul Eddie Kang, care expune la Sandra Gering Gallery, de pe 63 St., o instalație numită Big City Life Loveless / Mare oraș de viață neiubitor, în care ne arată ce a învățat el aici, în America, fiindcă, deși e născut la Seul, a studiat arta plastică, filmul, animația și tehnica video la Rhode Island School of Design in Providence. Adică ne oferă tablouri pentru copii, în stil Disney, foarte reușite, atractive, așa cum este de altfel animația asiatică. Ba a adus și niște cutii cu jocuri, pe care le oferea copiilor care au venit cu părinții la expoziție. Evident, aceștia știau despre ce este vorba, fiind invitații artistului. Evident, desenele sunt realizate cu talent, cu meșteșug, dar emană și o anmită puritate, sinceritate și spontanietate specific coreeană. Kang prezintă personaje animate, sub formă de picturi, sculpturi, video, păpuși, sunet și lumină, toate combinate și dominate de umor antropomorfic.

Am putut lua contact cu arta coreană în forța ei clasică, prin expozițiile lui Chung Sang-Hwa și Kwon Young-Woo, comentate anterior. Am văzut ce însemană specificul coreean. Dar artiștii erau bătrîni, din generațiile trecute, pionieri ai stilului Tansaekhwa. În general, artiștii formați, care și-au găsit un stil și au un nume, nu mai pot fi influențați. Ei dau lecții amatorilor de senzații tari. Dar tinerii, mai ales asiaticii, sunt dorinici să se afirme și cred că o pot face dacă imită ceea ce văd în expozițiile americane, cu gândul să facă și ei ceea ce cred că le place vizitatorilor.

Nu toți simt tentația asta. De pildă, la Institutul Ceh, de pe 73 St., nu ai să vezi nici o abatere de la spcificul artei cehe. În expoziția Youth Explosion: The New Bohemia / Explozia de tineret: Noua Boemie, dublată de vizionări de filme, spiritul ironic și accentul pe erotism sunt totale, așa cum ne-a obșinuit școala cehă de film. La fel, expozițiile sunt foarte persoanle, mereu pe linie nonconformistă, pe atitudine, pe jocul erotic, pe elementul ironic față de real. Zece tineri artiști din Cehia ne arată cum percep ei viața. Iar elemntul central este libertinajul adolescentin. Folosind o varietate de mijloace media, ei explorează subiecte personale, politice și sociale, incluzându-le într-un context global. Ei creează un impact dinamic cu America, fiindcă orientarea este spre dialog, spre experințele culturii universale.

La Stellan Holm Gallery, de pe Madison Avenue, expune tânărul Clinton King. Expoziția sa se numește Spectral Evidence. Este foarte înzestrat cu spirit ludic, multe viziuni de-ale sale fiind marcate de titlurile lucrărilor: Evasive maneuvers, Second nature, Gypsy Witch, Metal on Metal, May Flower, Adamant serene, Bordelines, Nocturnal Blonde, Prom Blue, Green Knight, Wrong Tube. Unele din aceste titluri au rezonanțe franțuzești, fiindcă soția lui King este franțuzoaică și King însuși are un spirit ironic. Oricum, din discuția cu el am reținut că genrația sa are datoria să aducă ceva nou, să facă un pas mai departe față de generația lui Warhol, față de pop-art în general, un stadiu fatal la care s-a oprit, deocamdată, arta americană. E timpul ca noua generație să vină cu suflul ei proaspăt, așa cum îl văd la Academiile de artă, altfel artiștii americani vor fi ocupați la ei acasă de arta asiatică sau din alte colțuri ale lumii.

Și nu mai departe avem un exemplu senzațional la Blum & Poe Gallery, de pe 66 St., care ne face o nouă surpriză după expoziția etalon a coreanului Kwon Young-Woo. De data aceasta este vorba despre artista mexicană Pia Camil (n. 1980), un adevărat fenomen, în tradiția sculpturii mexicane, în care elementul sacru este prezent prin măști și forme de crucificare. Există un mare suflu decorativ în arta ei, dar și mult mister, așa cum este însăși figura artistei, care aduce cu Frida Kahlo, o apropiere inevitabilă, iar acest fapt este o grea moștenire pentru noii artiși mexicani, care trebuie să se ridice la stracheta înălțată de o școală unică în lume. Arta mexicană obligă, îi obligă, iar Pia Camil se ridică la nivelul ei, prin opere remarcabile, precum seria de interioare Creede, Ouray și Ophir, Curay Cloak, Valparaiso Green Cloak for Three, Telluride Tunic și mai ales seria Bust Mask, sculpturi cu măști pe socluri foarte înalte, ca niște stâlpi de templu. O sală întreagă îi este oferită lucrării Pagosa Springs Stage, un adevărat decor teatral, străjuit de o enormă cămașă mexicană, parcă luată din filmul Que Viva Mexico! Însă expoziția are un nume cam nepotrivit, pop-art: Slats, skins and shop fittings / Șipci, piei și accesorii de magazin, de parcă piesele expuse au fost create pentru un shop. Și imediat înțelegem dacă știm că artista e absolventă a Școlii de Design din Rhode Island (o fi fost colegă cu Eddie Kang?!), apoi are Masteratul obținut la o școală de artă din Londra. Mai mult, expoziția este adusă aici de la Centrul de artă din Cincinnati, deci are un anumit specific comericial, fiind concepută în tradiția Minimalismului, a stilului american predilect. Din discuția cu artista, am înțeles că măștile sale, de pildă, au atingeri cu un concept psihanalitic, cu persona lui Carl Jung. Există aici referințe duale, fiindcă arta primitivă, cum este și masca, este adusă în actualitate, desacralizată, în fond, prin uzul ei modern. Consumismul își pune amprenta și pe arta maiașă, pe o tradiție care înseamană viață, care iese din consumismul estetic. Expoziția lui Pia Camil ne face să medităm la intreferența dintre viață și abilitățile inspirației moderne.

Așadar, problema specificității, a unui anumit specific național, capătă noi ramificații, se transformă într-o problemă de estetică generală, de adaptare a unui spcific la influențe universale. Indiscutabil că în tot acest proces, care presupune schimbarea mediului de viață și de cultură, există o anxietate a influențelor, așa cum spunea Harold Bloom în cartea sa The Anxiety of Influence (1973). Artiștii sunt tot mai umblați, tot mai școliți, trec prin focarele principale ale artei moderne, specificul particular se pierde într-un transfer de influențe generale, care în fond înseamnă moda timpului. Este, inevitabil, o trăsătură a epocii noastre, a globalismului cultural.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*