M-am născut într-o familie de români normali și, fiind cel mai mic dintre frați, părinții nu mă lăsau acasă, mă luau cu ei când mergeau la vreun Sfîntul Ion sau Gheorghe… Obiceiul în neamul nostru era să te sărbătorești de ziua numelui. Taică-meu, fiind botezat Zaharia, dădea de băut de ziua Mucenicilor!… Ziua nașterii nu conta! Nici eu nu am ținut seama de acest reper. Am sărbătorit totdeauna ziua numelui! De cele mai multe ori a fost cu amintiri plăcute pentru toată lumea.
La petrecerile unde m-au luat cu ei părinții, din cauza mea, ai mei plecau primii, dar cât am apucat să văd sau să aud a fost destul ca să-mi rămână în suflet atmosfera unică a petrecerii. Asemenea petreceri erau animate de pasionate discuții, stârnite de amintiri hazlii, de evenimente la ordinea de zi sau de subiecte „teoretice”, metafizice pot spune, cu gândul la disputa ivită la ziua lui nea Ionel Canjea, între bărbați și femeile de la masă: cine este persoana cea mai importantă din familie, mama sau tata?…
Disputa, purtată în glumă, a durat până când nea Ghiță Canjea le-a adus aminte bărbaților prezenți, cu o voce ușor tremurată: „Mă, voi vă mai aduceți aminte de pe front, când era vreunul rănit sau murea, dacă mai apuca, nu striga Tată!, ci striga Mamă!…
A mai intervenit un argument: „De ce ziceți Vai de mama lui și nu vai de taică-su!” A fost, probabil, prima dată când aflam de argumentul lingvistic, deseori invincibil!…
La asemenea petreceri, rând pe rând fiecare era luat peste picior de ceilalți, dar îi venea rândul să audă și laude pentru vreo ispravă știută sau nu de toată lumea prezentă.
Într-o carte cu însemnări de călătorie (sau la Cantemir?!), am găsit relatarea unui episod din istoria noastră medievală care mi-a schimbat radical imaginea acelui așa zis întunecat ev mediu românesc! De unde atâta întuneric?! De unde atâta suferință și obidă câtă au inventat istoricii noștri?!…
Povestea zicea cam așa: cică între moldoveni și munteni era de multă vreme un subiect de sfadă și neîmpăcate acuze. Fiecare susținea despre ai săi că sunt mai buni băutori decât ceilalți, că țin mai bine la băutură. Sfada a ajuns și la cel mai înalt nivel: s-au certat pe această temă înșiși domnitorii, cei doi, de la Iași și București, Suceava sau Târgoviște!… După un timp, Dumnezeu i-a luminat și le-a dat gândul cel bun: să se pună la întrecere, care pe care!
Mai întâi, de fiecare parte a fost ales cel mai tare la golit pahare, cel mai bețiv moldovean și omologul său muntean. După care, cei domni domnitori, cu tot alaiul domnesc, au descălecat la Milcov să îngroape definitiv securea disputei. Și s-au pus pe băut cu toții, nenumărate rânduri de pahare, căni și poloboace! Numai cei doi reprezentanți de frunte ai ethosului moldo-muntean și-au numărat paharele, cu grija de a bea amândoi același număr de pahare până când unul dintre ei, primul, nu se mai poate ridica de pe scaun! Scaun, jilț, fotoliu, divan sau buturugă, nu se știe exact pe ce au șezut!… Se pare că moldoveanul a fost mai vrednic!… A urmat revanșa, iar pacea pe acest subiect nu este nici azi încheiată!
Eram tînăr când am aflat de această minunată poveste! Care se potrivește de minune cu poezia, puțin cunoscută a lui Eminescu, Umbra lui Dabija Vodă!… Românii au știut să prețuiască vinul și petrecerea pe care vinul o poate stârni la oameni de ispravă! Ani de zile mi-am imaginat scene dintr-un film istoric care s-ar putea face pe tema acelei …Milcoviade. Îmi vine în minte acum acest cuvînt, Milcoviadă, creație ad-hoc, destul de potrivită, zic eu, ca naș! Pun câteva idei la dispoziția tînărului scenarist care se va simți atras de acest subiect, numai bun pentru a face un film despre frumusețea sufletului românesc! Că destule filme s-au făcut de-o vreme despre mizeria românească!… Acesta fiind trendul european: cât suntem noi românii de ultimii!… Să vină și replica autentic românească! Chelner!…
Am aflat cu nespusă încântare că rugbiștii de la Farul Constanța s-au înfrățit cu o echipă din Italia și anual se vizitează, joacă un meci, două, iar la sfârșit trag un chef, ca-ntre bărbați adevărați. De fiecare dată, momentul culminant al chefului este acela când cei mai buni băutori din fiecare echipă își dispută titlul de cel mai pilangiu!… Până acum numai românii și l-au adjudecat, de cele mai multe ori prin împingătorul la grămadă Piloțki. E drept, cam polonez de origine…
…Imre Toth, un autor evreu din Satu Mare, generația kominternistă, și-a petrecut tinerețea în orașul amintit, unde în perioada interbelică prosperau trei comunități: evrei, unguri și români. Și, povestește Imre Toth, cele trei comunități erau destul de net separate, inclusiv prin preocupările tinerilor. Dacă întâlneai un evreu și-l întrebai „încotro așa de grăbit”, flăcăul îți răspundea grav că merge la biblioteca orașului să ducă o carte și să ia alta! Deh! Nu sunt evreii poporul Cărții?… Numai că de cele mai multe ori cartea era înapoiată fără să fie citită, ci numai plimbată sub braț, să fie văzut de comunitate, precizează critic autorul citat…
La aceeași întrebare, un tînăr maghiar era bucuros dacă putea să spună că merge acasă după pușcă, s-o ia și să plece cu prietenii la o vânătoare!…
Un valah din Satu Mare ar fi răspuns că se duce să se întâlnească cu prietenii la un chef!… Cuvînt pe care lingviștii nu s-au priceput să-l înregistreze în fondul lexical esențial al limbii române!… Al limbii vorbite și trăite!…
Am invocat acest text într-o discuție despre familiile mixte din Ardeal: majoritatea sunt între o unguroaică și un fraier de român!… Păi sigur că da! Junele român își duce aleasa la un chef cu prieteni și aceasta se simte bine, curtată de toată lumea!… Dar la vânătoare ce să caute o domnișoară?!… Cum să se simtă bine?!
Cuvîntul chef vine din turcește… Face parte din suita cuvintelor, câteva zeci, care intrând din turcă în română au căpătat sensuri noi, au fost ridicate semantic la un nivel inaccesibil popoarelor care au interzis vinul și celelalte licori fără de care nu se poate face poezie sau filosofie! Bieții musulmani! Cum e oare să faci un chef, o petrecere, cu bragă?!… Nici nu-i de mirare că dau năvală în Europa!
Am fost de câteva ori întrebat ce le reproșez evreilor? Nu le reproșez mai nimic, ci îi căinez că nu știu să bea, că nu beau!… Cel mai drag mie dintre evrei, un coleg trăitor acum în Germania, mă sună într-o zi și mă somează: Ghici ce fac! Ești cu turcoaica ta! Nu! Sunt cu o sticlă de Murfatlar și am deschis-o. Ești singur? Singur! …Păi, bă, Petere, nu se bea singur, bă!… Că-mi vine să iau avionul să nu te las singur când bei!… E păcat mare!
În doi-trei poți merge la una mică, dar cheful nu poate fi decât în gașcă, cu prieteni cât mai mulți!…
Am participat o dată la un chef de pomină, cum n-am să mai apuc altul la fel: cu 80.000 de combatanți. Optzeci de mii am spus! Un chef autentic, adică spontan, neanunțat, nepregătit de nimeni! O minune de chef a fost! Un miracol! S-a fost petrecut la meciul de fotbal cu Italia. Pe 23 August!… Era în luna martie, în nocturnă. Nefiind cu rezervare de locuri, fiecare a venit din timp să-și ocupe un loc! Iar cum pe vremea aceea lumea era mult mai civilizată ca azi, nu se făcea niciun control la intrare, numai biletul ți se cerea. În rest, puteai să intri pe stadion și cu o mitralieră! Nu mai zic de sticle! Câte puteai duce!
Am luat și de mâncare cu noi, să meargă vinul, țuica, vodca și alte tării! Oamenii au venit în grupuri, cu gașca de prieteni! S-a umplut stadionul mintenaș, cu vreo câteva ceasuri înainte de fluierul arbitrului!… Ce să faci atâtea ore?! Ce să faci altceva decât să te apuci de băut și de cinstit cu cei din preajmă, inclusiv necunoscuții! Și pun-te, nene, pe băut! Pe băut și pe palavragit, bancuri, bârfe! Bașca țipuriturile, scandările, galeria spontană, duelul verbal dintre găști, dintre tribune etc., etc. Folclor urban de cea mai bună calitate! După o vreme, deși era frig al dracului, au apărut și primii la „bustul gol”! Palinca își făcea efectul!…
Am rămas o vreme destul de treaz, de lucid, încât să-mi dau seama că întreg stadionul chefuia, era mare agitație în tribună, la peluze, oamenii fojgăiau brownian de la un grup la altul, amestecau sticlele cu care venise fiecare ca-ntr-un fel de schimb de opinii, de replici! Cei 80.000 erau de-acum o entitate, erau o gașcă de petrecăreți deplin omogenă, meciul trecuse pe un plan secundar, iar când a început propriu zis, în fiecare grup se afla unul sau doi tovarăși care dăduseră în primire și sforăiau indiferenți la vacarmul din jur. Chefuiseră împreună cu alți 80.000 de gorobeți și se simțeau împliniți!
Pe unii, cum a fost în grupul nostru Alecu C, nici măcar golul lui Bolony nu i-a trezit!… Un gol și o victorie care au încununat acel chef mitologic, moment unic care lipsește din istoria celor mai multe popoare! Pe mine Dumnezeu m-a ajutat să fiu de față și să-i fac această scurtă cronică. Am sentimentul, repet, că ce s-a întâmplat în tribunele stadionului la acel meci face parte din isprăvile Neamului, ține de măreția noastră românească! Mă felicit că am știut că vreodată va fi să dau mărturie pentru nepoți și strănepoți de acea zi minunată! Căci rezultatul meciului i-a făcut pe și mai mulți români să chefuiască atunci! Probabil că țara întreagă, fiecare cum și unde a putut! Inclusiv bozgorimea, mândri de isprava lui Bolony…
S-ar putea azi repeta acel moment de grație? Imposibil! Derbedeii care s-au împărțit în galerii irevocabil adverse n-ar fi în stare să sărbătorească împreună nici dacă România ar câștiga titlul mondial!
Lasă un răspuns